”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare.

Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere:

“revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”.

Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate.

Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.

Comemorarea acestor oameni, în majoritate evrei români deportaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare din Europa centrală sau evrei şi romi din România, deportaţi în Transnistria, a fost realizat printr-o organizare cum scrie la carte. Ea impresionează şi post-factum pe cei care parcurg albumul. Este vorba de cinci expoziţii care au fost făcute pentru a nu lăsa amintirile să se piardă: la Bucureşti, Oradea, Cluj, Iaşi şi Chişinău.

Albumul urmează firul locului, în fiecare dintre acestea s-au petrecut evenimente, iar evenimentele au evocat creativitatea celor comemoraţi, prin intermediul imaginilor sau amintirilor scrise de ei înşişi sau de urmaşii lor. Originalitatea lucrării Olgăi Ştefan constă nu numai în ideea abordată, dar şi în documentarea şi prezentările făcute vizitatorilor, la fiecare dintre cele cinci evenimente.

Pictoriţa Hedda Sterne a părăsit Bucureştiul înaintea încrâncenării războiului, stabilindu-se în Statele Unite. Expoziţia prezintă un set de tablouri ale pictoriţei, executate încă în România. În câteva guaşe și desene alb-negru se întrevede atmosfera apocaliptică a ceea ce va urma. Bucureştiul în alb-negru se reîntâlneşte şi în fotografiile luate de Willy Pragher, unul dintre puținii fotojurnaliști străini autorizați să documenteze rebeliunea legionară din ianuarie 1941 de la Bucureşti. Pe lângă prezentarea digitalizată a picturilor şi fotografiilor, prin tehnica utilizată s-au putut consulta documente care evocă fie amintiri ale unor artişti de altădată (cazul Marcel Iancu), fie memorialistica tristă a locuitorilor de astăzi de la căminului de vârstnici ”Rozen” (pe baza interviurilor luate de autoare). Tot la Bucureşti este evocată memoria pictorului Leon Misosniky, care a suferit și el de legile rasiale şi de limitele fixate în urma alăturării României în război de partea Germaniei naziste. Unul din tablourile lui Misosniky, ca de altfel şi alt tablou expus în expoziţia de la Oradea aparţinând pictorului Leon Alex, amintesc prin deformarea expresiei feţei pictate, una dintre picturile expresioniste celebre ale pictorului norvegian Eduard Munch[1], ”Ţipătul”. În condiţiile anilor ’40, tablourile acestea vizualizează fidel clipe surprinse pe faţa unor oameni terorizaţi de foame, teamă, disperare.

Expoziţia de la Oradea, localizată la Sinagoga Zion, s-a concentrat în jurul unei remarcabile colecţii de tablouri ale unor artişti evrei din Transilvania (evrei maghiari), dintre care majoritatea au pierit în lagăre de concentrare. Întâlnirea de la Oradea a furnizat practic o explozie de artă modernă. Simbolurile vizibile sunt fie cea a Calvarului din tabloul lui Tibor Ernő, calvarul creştin, după imaginea sugerată de tablou, fie cea a Luntraşului din tabloul lui Leon Alex, amintind fără doar şi poate de Charon, cel care transporta sufletele către împărăţia lui Hades, luându-şi de fiecare dată obolul. Deşi aceste simboluri nu aparţin tradiţiei evreieşti, ele invocă în cadrul expoziţiei o lume al cărei scop este să memoreze tragediile Holocaustului. Imaginile sunt ca o previziune a ceea ce urma să li se întâmple. Lumea simbolurilor evocate devine şi mai dramatică, apărând nişte semne de întrebare rămase fără răspuns, care reflectâ drama pictorilor, în majoritate ucişi în lagărele de exterminare (exceptându-l pe Paul Fux).

Un al doilea site al expoziţiei de la Oradea a fost găzduit de către sinagoga Viznitz. La invitația autoarei, un grup de artiști au creat exponate care sugerează atât fizic (prin exponatele însele), cât şi vizual imaginar (prin proiectări video ale listelor de oameni dispăruţi) dimensiunea suferinţelor îndurate de cei internaţi în lagăre, înainte de a intra în fabrica morţii. Prin obiectele expuse s-a încercat crearea unei participări fugare a privitorilor la atmosfera inumană a lagărelor de concentrare. Artiştii care au participat la susţinerea acestei expoziţii au fost Miklós Onucsán şi László Ujvárossy.

Cine îi recunoaşte? Expoziţia din Cluj are ca subiect principal încercarea de a da un nume unora dintre martirii evrei ai lagărelor, ale căror fotografii în majoritate neidentificate au fost recuperate după cel de-al Doilea Război Mondial de către un tipograf clujean cu numele de Martin Katz. Fotografiile digitalizate şi expuse într-un site de pe web i-au determinat pe curatorii expoziţiei de la Cluj la o nouă încercare de identificare și de păstrare a memoriei lor. Artiştii creatori au fost Dénes Mikósi şi Szilárd Miklós, iar curatorul expoziţiei Csilla Kőnczei. Printre documentele mărturie ale foştilor deportaţi din oraşul Cluj, atrage atenţia confesiunea cu totul deosebită a lui Ladislau Löb, dintre călătorii[2] trenului lui Rezső Kasztner, personaj atât de disputat şi în statul Israel după înfiinţarea sa.  

poză din album

Ultimul oraş din România care a găzduit o expoziţie a fost Iaşiul, oraşul care mai mult decât altele, o leagă pe Olga Ştefan de memoriile familiei bunicilor săi maternali. În contextul expoziţiei de la Iaşi, care a avut loc la Institutul Francez, aş dori să menţionez două secvenţe care mi-au atras atenţia în mod special:

Prima este mărturia deosebit de pătrunzătoare scrisă de pictorul şi sculptorul Samy Briss[3], care relatează un moment din revenirea sa la Iaşi, aproape împotriva voinţei, cu durere, cu câţiva ani în urmă. Aflat într-o galerie ieşeană, care expune un desen de-al său din seria “Iaşi, zile negre, 1948-1956”[4], are următorul dialog cu un vizitator oprit în faţa desenului: Citez din album:

Desenul se referă la zilele lui Ceauşescu?

Nu, răspunde Briss. Se referă la zilele când au pierit la Iaşi 13,000 de nevinovaţi!

Cu o privire neîncrezătoare, persoana i-a întors spatele, dispărând fără a scoate o vorbă.

Câteva tablouri ale lui Samy Briss se pot vedea în expoziţie.

A doua secvenţă este filmul cu titlul ”Fragmente dintr-o viaţă”, în care Olga Ştefan ia un interviu propriei bunici, aflată la Chicago, unde a emigrat cu familia Ştefan. Această doamnă de 92 de ani la data interviului, nu este alta decât Sorana Ursu, soţia lui Gheorghe Ursu (Babu), cel care a fost ucis în închisoarea comunistă în timpul ultimilor ani de “domnie ceauşistă”. Câteva extrase din interviu sunt copiate în album. Pentru cine a văzut filmul pe care l-a realizat Olga Ştefan, interviul este o secvenţă puţin stranie de confruntare a trecutului zbuciumat al acestei doamne cu prezentul rareori punctat în timpul celor circa 45 de minute. Influența vârstei înaintate dă uneori impresia ironiei amestecate cu acceptarea destinului, în care identitatea evreiască a fost de multe ori pusă sub semnul întrebării. Prin acest album aflăm şi despre firul genealogic al Olgăi Ştefan care pleacă din Transilvania, trece prin Basarabia (Soroca), apoi Moldova şi cumva prin Bucureşti, îşi continuă urcuşul am putea spune în afara graniţelor României, fixându-se pentru moment în neutralitatea politică a statului elveţian, poate ca o consolare nesigură.

Ultima, dar nu cea mai puţin importantă, a fost expoziţia de la Chişinău. Acest oraş, care a adăpostit un ghetou în care au fost izgoniţi evreii din această zonă, a fost şi locul evocat de Olga Ştefan pentru a relata crimele înfăptuite împotriva romilor din Basarabia, deportaţi în Transnistria în diferite împrejurări ale războiului. Acest context al expoziţiei de la Chişinău a inclus pe de o parte un tur ghidat, condus de Maria Axenti, prin ghetoul de altădată; pe de altă parte a inclus o evocare, remarcabilă prin analiza şi detalierea sa, a celor petrecute cu romii din Basarabia în drumul lor necruţător către distrugere. Evocarea a fost făcută de Ion Duminică de la Academia de Științe din Chișinău. De asemenea, între 1941 şi 1942 a avut loc o deportare masivă şi continuă a evreilor din Moldova şi alte părţi ale României, dar şi din Basarabia, către diferite lagăre de muncă şi de exterminare din Transnistria.

Dacă evreii reprezentau în perioada interbelică un procent de 35% din locuitorii oraşului, desigur romii erau cu mult mai puţini. Preocuparea istorică şi informaţională raportată la romi a fost slabă şi incompletă.

Documentul ataşat albumului despre “Holocaustul ignorat”[5], scris de Ion Duminică din Chișinău este o evocare exemplară prin seriozitatea expunerii celor petrecute cu romii basarabeni şi deportarea lor în Transnistria. Autorul socoteşte că acesta este momentul în care “ultimii supravieţuitori de etnie romă” mai pot fi ascultaţi, deoarece curând “îşi vor lua tragica moştenire istorică într-o altă lume”, lumea tăcerii.

Făcând o clasificare a celor din etnia romilor, se menţionează cum au fost vizaţi de autorităţile româneşti prin prisma politicii de culturalizare, fiind acceptaţi doar ca posesorii unor îndeletniciri pe care societatea nu le putea realiza pe alte căi. Manifestările de rasism ale autorităţilor române, exacerbat după 1941, după spusele autorilor, a dus şi la operaţiunea de marginalizare treptată a romilor. Un an mai târziu, cu gândul că germanii vor fi câştigătorii războiului, conducătorul României, mareşalul Antonescu, acceptă propunerea deportării romilor basarabeni către zona primită pentru administrare de la aliaţii germani, între Nistru şi Bug. Folosiţi la felurite munci, atât romii cât şi evreii deportaţi au fost supuşi unor condiţii inumane în lagărele în care au fost închişi.

Transnistria, sub administraţia lui Ion Antonescu a devenit cimitirul a circa 220,000-260,000 de evrei şi aproape 20,000 de romi. Cele mai multe dintre victime au fost nu atât rezultatul uciderilor în masă (V.R. deşi nici acestea nu au lipsit, în special cu privire la evrei), cât al tratamentului inuman şi plin de cruzime faţă de evacuaţi: marşurile forţate către extremitatea estică a Transnistriei, uciderea de către gărzile române a celor care nu ţineau pasul cu coloanele, masacrarea de către germani a evacuaţilor înfometaţi care treceau ilegal peste râul Bug într-o disperată căutare a hranei care le lipsea, înghesuirea în lagărele improvizate în condiţii neomeneşti, toate aceste atrocităţi la un loc au dus la moartea romilor şi a evreilor deportaţi în Transnistria”.

O altă evocare întâlnită la expoziţia de la Chişinău este prezenţa artistică şi memorialistică a lui Benno Friedel[6], a cărui copilărie a fost marcată prin deportarea sa şi a familiei în Transnistria, unde a trăit trei ani în localitatea Bersad. Schiţele şi desenele sale sunt incluse în seria “Amintiri din copilărie”, desene cu tuş şi acryl, fotografiate pentru expoziţia de la Chişinău. Nu pot înţelege de ce în evocarea lui Friedel există tendinţa ca povestind unele exemple de omenie şi înţelegere ale ocupanţilor germani faţă de populaţia evreiască, să dea impresia că atât binele şi răul au putut fi percepute în egală măsură în atitudinea celor pe care i-a întâlnit că deportat în Transnistria. Este greu de conceput ca între cele două extreme ar exista vreun criteriu valabil petru a face o comparaţie. Tragedia Transnistriei şi a lagărelor sale nu poate fi uşurată prin nici un gest sau fapt de omenie, pe care întâmplarea l-a adus în calea povestitorului. Pregnanţa răului şi a suferinţei nu pot fi diminuate.

În finalul Albumului se poate vedea o selecţie de fotografii ale unor documente de epocă şi de asemenea fotografii care sunt mărturii ale evenimentelor tragice în locurile despre care glăsuiesc amintirile.

Deşi s-a vorbit adeseori despre aceste orori la care au fost supuşi cei internaţi în lagăre, niciodată nu se va putea considera că s-ar fi spus şi s-ar fi descris suficient pentru a zugrăvi cu adevărat tragediile consumate în teritoriul dintre Nistru şi Prut.

Lucrarea Olgăi Ştefan aduce o imagine foarte bine documentată a evenimentelor evocate în forme variate prin ciclul celor cinci expoziţii. Este de apreciat şi timpul deosebit de scurt în care aceste memorabile expoziţii au fost realizate, dar şi vastitatea evocărilor.

Volumul, pe care autoarea l-a numit Album, a fost realizat prin grija şi publicarea Asociaţiei UMA ED ROMÂNIA. Albumul impresionează prin două aspecte: în primul rând o prezentare cronologică riguroasă a perioadei istorice în mijlocul căreia au fost trăite tragediile persoanelor reale, în al doilea rând proiectarea unei lumini inedite asupra creaţiei acestora prin multitudinea de fapte, documente, fotografii şi obiecte de artă.

Prin tot ceea ce reprezintă spaţiul expoziţional, rolul albumului devine cel al unui tablou virtual. Tabloul este încadrat de un chenar negru, iar în mijlocul său, peste pseudo-pânza imaginară, înfăţişată prin mijloace de mass-media moderne, sunt redate în forme şi imagini diverse destinele, poveştile, întâmplările din viaţa acestor eroi. Fiecărui personaj i se asigură un loc în memoria viitorului, astfel încât acest act devine într-un fel sacru, pentru că scopul său este de a păstra pentru totdeauna memoria ororilor Holocaustului.

Personajele albumului, care au participat direct la acţiunea de rememorare, au contribuit prin creativitatea lor şi la preţuirea creativităţii celor deja dispăruţi, a căror viaţă a fost curmată înainte de vreme.

Proiectul Olgăi Ştefan este o lucrare de excepţie, lucrare care aduce în faţa publicului un subiect puţin investigat: cel al studiului atrocităţilor Holocaustului prin intermediul unor mijloace aparţinând artei şi domeniului de mass-media.

Dr. Veronica Rozenberg

Haifa, ianuarie 2019

[1] E. Munch a trăit la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX.

[2] Ladislau Löb, ”Bergen Belsen și după”, profesor emeritus la universitatea din Sussex, Marea Britanie.

[3] Samy Briss s-a născut şi copilărit la Iași, a studiat la Bucureşti şi trăieşte la Paris.

[4] Această serie cuprinde desene, colaje şi acuarele pe hârtie.

[5] Ion Duminică, “Holocaustul ignorat” al romilor basarabeni deportaţi şi exterminaţi în Transnistria (1942-1944), Academia de Știinţe, Moldova.

[6] Benno Friedel este artist si scenograf şi trăieşte astăzi in Israel.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *