La 11 mai s-au împlinit 60 de ani de la capturarea lui Adolf Eichmann, o personificare a răului absolut. Deși spre deosebire de alți zeci de condamnați pentru crime de război, el nu a ucis pe nimeni cu mâna lui, Eichmann este răspunzător pentru moartea a milioane de evrei pe care, prin abilitatea și capacitatea lui organizatorică, cu sprijinul administrației germane, i-a trimis în lagărele de exterminare, pe cei mai mulți direct în camerele de gazare.

Potrivit descrierii ziariștilor care au participat la procesul lui de la Ierusalim, avea o înfățișare nesemnificativă, de birocrat german, ceea ce se pretindea a fi, o figură banală, de aceea filozoful Hannah Arendt, trimisă de revista americană New Yorker la proces, a afirmat că întruchipează „banalitatea răului”. Alții l-au denumit „criminal de birou”, explicând că nu este necesar să ai o armă ca să ucizi. În această categorie s-ar putea include cei mai mulți criminali de război condamnați la Nürenberg, care au ucis, dând ordine de la birouri.

Eichmann, cu rang de locotenent-colonel, (Obersturmannführer) a făcut parte din ierarhia executivă a SS. De origine austriaco-germană, se înscrie în Partidul Național-Socialist și în SS în 1932, mai întâi în Austria, apoi se transferă în Germania, unde va trece la SD, serviciul de securitate al SS. După mai multe funcții, ajunge în secția care se ocupa de problemele evreiești. La început politica Reichului a fost de a-i constrânge pe evrei să emigreze, eventual în Palestina, pe care Eichmann a și vizitat-o în anii 30, se spune că a încercat chiar să învețe ebraica. La proces a vrut să acrediteze ideea că de fapt simpatiza cu sionismul și că a citit Statul Evreu al lui Theodor Herzl. A lucrat sub îndrumarea lui Reinhard Heydrich, unul din adjuncții lui Hitler, căruia i-a și furnizat informații pentru pregătirea „soluției finale”, decisă la conferința de la Wansee din 1942, respectiv lichidarea evreilor. Până atunci, Eichmann a pregătit proiecte pentru deportarea evreilor la Nisko în Polonia sau în Madagascar, dar aceste proiecte nu s-au realizat. Când s-a decis lichidarea totală a evreilor din Europa, Eichmann și echipa sa au fost desemnați să pregătească logistica acțiunii – mai întâi ghetoizarea, apoi transportarea lor în lagărele de exterminare. Am amintit mai înainte de abilitatea lui – el se lăuda că a reușit, chiar în condiții de război, când căile ferate transportau în primul rând militari și armament pe front, să confiște vagoane pentru a-i duce pe evrei cât mai repede spre moarte.

Adolf Eichmann are pe conștiință moartea a sute de mii de evrei maghiari și români. În 1944 el organizează cu o mare eficiență deportarea comunității evreiești din Ungaria și Transilvania de nord, aflată în perioada 1940-1944 sub ocupația regimului Horthy. Era în primăvara lui 1944, după ce în 19 martie armata germană a ocupat Ungaria. Deși aliată a Germaniei, Hitler se temea că Budapesta va trece de partea aliaților (suspiciunea nu s-a dovedit reală, încercarea lui Horthy din octombrie 1944 de a ieși din Axă a fost un eșec. Spre deosebire de România, unde armata a trecut de partea aliaților, comandamentul armatei ungare nu a făcut acest pas). Eichmann a avut întregul sprijin al administrației din Ungaria, astfel că în trei luni, cu excepția Budapestei, a reușit să deporteze pe toți evreii din provincie. Din cei 725.000 de evrei din Ungaria au murit peste 300.000. Evreii au fost deportați la Auschwitz, 75 la sută dintre ei au ajuns imediat în camerele de gazare.

Deși a fost arestat de americani, Eichmann, care avea documente false, a evadat și în 1950 a reușit să emigreze în Argentina, unde după doi ani și-a chemat și familia.

Capturarea lui Adolf Eichmann și a altor criminali de război naziști și judecarea lui reprezenta un obiectiv prioritar pentru Israel. Procesul de la Nüremberg s-a ocupat prea puțin de Holocaust, deși au fost prezentate filme cu lagărele de exterminare, dar după condamnarea și executarea marilor criminali de război, nu se manifesta o mare preocupare pentru capturarea și judecarea eșaloanelor doi și trei ale celor care i-au persecutat pe evrei. Israelul și mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului au început să-i caute. Cel care a furnizat primele informații despre prezența lui Eichmann în Argentina a fost Simon Wiesenthal, supranumit și „vânătorul de naziști.” Premierul David ben Gurion a dat undă verde pentru această operațiune și un grup format din membri ai Mossad și Shin Beth (securitate internă), printre care și unul de origine română, a plecat în Argentina. În 11 mai 1960 l-a capturat pe Eichmann și a reușit să-l aducă în Israel cu avionul care transportase în Argentina o delegație oficială israeliană, invitată la cea de 150-a aniversare a independnței țării.

Procesul care a avut un răsunet internațional a început în 1961 și a durat 56 de zile. Au fost prezentate sute de documente și audiați 112 martori, cei mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului. Eichmann a fost interogat luni de zile. El a respins acuzațiile, a susținut că a îndeplinit ordine și că de fapt nici nu era antisemit. Inspectorul principal de poliție Avner Less, cel care l-a interogat zi de zi, a declarat că nicio clipă Eichmann nu și-a manifestat regretul pentru faptele sale și s-a considerat nevinovat.

Eichmann a fost condamnat la moarte și executat, singura dată când Israelul a dat un astfel de verdict. Procesul Eichmann, ca de-altfel și cel de la Nüremberg, a fost supus unor critici sub aspect formal, dar s-a recunoscut în ultimă instanță valoarea lor de precedent, deoarece până atunci nu au existat situații care să necesite judecăți de acest tip. În timpul proceselor criminalilor naziști au apărut termeni noi, cum este genocidul, sau cel folosit de Hannah Arendt – banalitatea răului. Dar pe lângă faptul că un criminal de război a fost adus în fața judecății și condamnat , procesul de la Ierusalim a dat impuls altor state să-și caute criminalii de război, să-i aducă în fața judecății și să-i condamne. După acest moment Germania a dat o lege care viza pedepsirea lor și procesele în fața tribunalelor din RFG s-au înmulțit. Am specificat RFG, deoarece Germania comunistă nu a făcut nimic, considerând că acolo nu existau criminali de război. Astăzi partidele de extremă-dreapta din Germania au cei mai mulți adepți în landurile din est. Dar căutarea și sancționarea criminalilor de război nu s-a limitat numai la Germania. În a doua jumătate a anilor 60, Franța a început un dureros proces de autoanaliză cu privire la crimele regimului de la Vichy și sancționarea colaboratorilor. Regimurile de după 1944 nu au considerat important să clarifice situația funcționarilor regimului de la Vichy, deoarece generalul De Gaulle voia să păstreze structura administrației de stat pentru a nu crea haos. Procesele din Franța s-au extins până în anii 80, iar situația care s-a conturat, respectiv stabilirea dimensiunii colaborării, a modificat imaginea Franței ca țară în exclusivitate a rezistenței.

Procesul de la Ierusalim este un precedent și în judecarea autorilor de genocide comise împotriva unor minorități în diferitele regiuni ale lumii după cel de-al Doilea Război Mondial (Ruanda, Bosnia).

Merită de menționat că, potrivit unor documente americane declasificate în ultimii ani, CIA și unii reprezentanți din administrația SUA au privit cu îngrijorare procesul Eichmann în condițiile în care americanii au „recuperat” din Germania persoane cu anumite poziții și pregătire, care ar fi putut deveni ușor inculpați în procesele intentate naziștilor. De-altfel, de-a lungul anilor au fost descoperiți oameni din această categorie, care nu numai că au primit azil în SUA, ci și cetățenie americană.

Procesul Eichmann a fost important pentru Israel din multiple motive. S-a făcut dreptate și a fost sancționat unul dintre principalii vinovați ai asasinării celor șase milioane de evrei și pentru prima dată, depunând mărturie în fața tribunalului, la 15 ani după Holocaust, supraviețuitorii au putut să-și descrie public suferințele. Până atunci în societatea israeliană predomina un fel de condamnare tacită a victimelor Holocaustului care „s-au lăsat mânate la moarte ca vitele la abator”, fără să opună rezistență. Între timp s-a dezvăluit și netemeinicia acestei acuzații, după ce s-a aflat de revoltele care au avut loc în ghetouri și lagăre, începând cu revolta ghetoului din Varșovia. Astăzi Israelul se situează în fruntea cercetărilor legate de Holocaust, iar generațiile tinere îl studiază la școală.

Printre mesajele transmise legate de această dată, este relevant cel al ambasadorului Israelului la ONU, Danny Danon: „În urmă cu 60 de ani, când l-a capturat pe criminalul de război Adolf Eichmann în Argentina și l-a adus în Ierusalim pentru a fi judecat, Israelul a demonstrat că nu există piedici pentru a face dreptate poporului evreu. Atunci supraviețuitori ai Holocaustului și-au împărtășit amintirile. Astăzi continuăm să #nuuitămniciodată.

Nu este vorba numai de evrei și nu este vorba numai de trecut. Este un avertisment adresat generației de astăzi pentru ca mâine să nu apară un alt Eichmann, ale cărui victime am putea fi chiar noi.

Eva Galambos

(articol publicat în Observatorul Cultural https://www.observatorcultural.ro/articol/adolf-eichmann-dupa-60-de-ani/)