Calul maiorului

1941, Satu Mare. În clădirea din vecinătatea casei lui Bernath și Eugenia, bunicii mei, s-a mutat jandarmeria horthystă. (Conform Dictatului de la Viena din 1940, nordul Transilvaniei a fost anexat Ungariei). Bunicul era medic veterinar, specializat mai ales în patologia cailor. În timpul Primului Război Mondial a fost căpitan în armata austro- ungară, la serviciile veterinare de pe frontul italian. Pentru actitvitatea sa a fost decorat cu ordinul Crucea de Fier. La scurt timp după venirea noilor vecini, a fost solicitat să trateze caii bolnavi din grajdurile jandarmeriei. O dată a fost chemat noaptea să trateze de urgență calul unui ofițer.

Maiorul Sándor Perényi dorea să-i mulțumească personal medicului veterinar pentru tratamentul acordat calului său preferat, drept care l-a invitat la o întâlnire.

– Dr. Bernath Roth, s-a prezentat bunicul meu.

Maiorul știa totul despre el. După cuvintele de apreciere, a continuat:

– Am auzit că ați primit Crucea de Fier pentru activitatea deosebită pe front și ați fost avansat la gradul de căpitan. Spuneți-mi, domnule doctor, cum s-a putut întâmpla, ca băiatul dumneavoastră. student la medicină, dintr-o familie bună, să fie simpatizant al comuniștilor și să fie arestat și acuzat de activitate subversivă împotriva statului?

În anii treizeci poliția română l-a avertizat pe doctorul Roth despre activitatea ilegală a fiului său, dar nimic mai mult.

– Domnule maior, spuse dr. Roth, eu nu mă ocup de politică. Sunt liberal și am convigerea că fiecare om are dreptul la propriile sale convingeri, chiar dacă eu personal nu sunt adeptul marxismului.

– Îmi pare rău că am adus vorba de un subiect neplăcut pentru dumneavoastră, spuse Perényi…

Cu timpul între doctorul Roth și maior s-a dezvoltat o relație bazată pe simpatie reciprocă și interese comune: literatura și muzica. Perényi a început să-l viziteze pe bunicul meu, beau împreună cafea și ascultau emisiunile BBC în limba maghiară…

În primăvara lui 1944, când a început ghetoizarea evreilor din Satu Mare, într-una din zile a ieșit la plimbare prin centrul orașului la braț cu mama mea, o tânără frumoasă, dar cu steaua galbenă pe bluză. Pe vremea aceea evreii nu aveau voie să meargă pe trotuar și cu atât mai puțin să apară în public împreună cu neevrei.

– Clara, i-a spus mamei maiorul Perényi, în vremurile acestea mi-e rușine că sunt maghiar.

În repetate rânduri maiorul l-a rugat pe Bernath să se adreseze autorităților și să ceară să fie tratat diferențiat de restul populației evreiești, fiind decorat cu Crucea de Fier pentru merite de război în slujba Imperiului Austro-Ungar. Bunicul, care era ateu și adept al asimilării ca soluție a antisemitismului, i-a răspuns:

– Sándor, îți mulțumesc că te gândești la noi, dar eu merg împreună cu poporul meu.

– Lasă-ne măcar să o scoatem din oraș pe Clara și s-o trimitem la Budapesta, la o ”casă protejată”, a continuat Perényi.

– Familia va rămâne împreună, i-a răspuns Bernath. Oricum nu cred în poveștile de groază despre lagărele de muncă. Poporul german, după cum știi și tu, este un popor cult, care nu permite asemenea atrocități…

Au fost trimiși cu toții la Auschwitz. Bernath și Eugenia au fost uciși, Clara și fratele ei Ludovic s-au întors.

Odată când am fost la Budapesta, am obținut permisiunea să consult evidențele Jandarmeriei maghiare din anii patruzeci, în speranța să dau de maiorul Sándor Perényi. Am găsit puține date despre activitatea lui. În vara lui 1944 a fost trimis pe frontul rusesc, unde a căzut în luna octombrie a aceluiași an. Eforturile mele de-a găsi pe cineva din familia maiorului au fost zadarnice.

Întâlnirea cu unul dintre nepoții lui a avut loc doar în imaginația mea… Ne-am întâlnit la cofetăria Zserbó din Piața Vörösmarty din Budapesta. Era un bărbat de vârsta mea, cărunt și calm. La o cafea i-am povestit de ce doream să-l cunosc. A fost foarte surprins de interesul pe care îl aveam pentru bunicul lui.

– Nu știu dacă știați, dar în anii patruzeci bunicul dumneavoastră a fost maior la Jandarmeria din Satu Mare. Instituția respectivă a fost implicată în cele mai mici amănunte în ghetoizarea și deportarea evreilor din oraș.

Invitatul meu avea o față crispată, dar relatarea mea îl interesa. În ciuda funcției pe care o îndeplinea, maiorul Perényi a rămas om și a știut să se solidarizeze cu cei care erau înjosiți, batjocoriți și condamnați la moarte. I-am povestit faptele legate de familia mea. Nu cunosc motivul pentru care maiorul a fost trimis pe frontul rusesc, dar se poate că a fost o pedeapsă pentru curajul său.

– Am dorit mult să vă întâlnesc și să vă povestesc despre noblețea bunicului dumneavoastră.

Interlocutorul meu era uimit, amuțise de-a binelea pe tot parcursul monologului meu.

– Vă mulțumesc foarte mult, mi-a spus la despărțire, o să le povestec cu mândrie copiilor și nepoților mei.

Aici se termină întâlnirea imaginară cu nepotul maiorului.

Am relatat copiilor mei această întâmplare și ei m-au rugat să o aștern pe hârtie. Numele maiorului nu este cel real.

Andrei Schwartz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • MEHR BORIS commented on February 10, 2021 Reply

    DE REȚINUT, UN CAZ RAR

  • Andrea Ghiţă commented on January 31, 2021 Reply

    Povestea relatată de Andrei Schwartz este impresionantă. Comportamentul maiorului merita menţionat pentru că foarte puţini ofiţeri, mai ales de jandarmerie, au avut această atitudine. În schimb mulţi, foarte mulţi evrei din generaţia lui Bernath Roth au fost decoraţi pentru faptele de arme din Primul Război Mondial şi majoritatea covârşitoare a sfârşit în lagărele de exterminare, deşi potrivit legii ar fi trebuit exceptaţi. Eu, personal, mi-aş fi dorit să aflu numele real al acetsui ofiţer.

  • Veronica Rozenberg commented on January 30, 2021 Reply

    D-na Clara, mama dlui Schwartz a avut o viata scurta, dupa cum ati povestit in trecut, amintind despre Paharele de Jena, cine poate sti daca reintoarcerea din Auschwitz, de care amintiti aici, nu a fost una dintre cauzele acestei disparitii subite?
    E de inteles dorinta intalnirii imaginare cu cineva din familia omului Sandor. Empatia trebuie facuta cunsocuta, ca de altfel si contrariul sau.
    Nu intotdeauna sunt insa”urechi” care sa asculte.

  • Vladislav Dorica commented on January 30, 2021 Reply

    Cat se poate de autentica povestea .Așa au fost relațiile dintre minorități in Transilvania !Aduc amintiri din copilăria ,din familia mea.

    • Andrea Ghiţă commented on January 30, 2021 Reply

      Din păcate, domnule Dorica, constatrea dvs. nu se poate generaliza. Au fost şi destul de multe exemple contrare, când vecinii i-au denunţat pe evreii prigoniţi.

  • Eva Grosz commented on January 29, 2021 Reply

    Ce poveste !…și tristă și frumoasă ! Maiorul știa, ceeace bunicul Bernath nu știa despre lagăre. Și a vrut să-i salveze..

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    Mi-a placut sa recitesc aceasta poveste care apare si in cartea pe care ai publicat-o.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *