Cartea flăcăului sau erată la „Mândruţa şi cartea”

Textul de faţă s-a născut din dorinţa de a rectifica eroarea produsă de subsemnata în articolul publicat în numărul precedent al revistei (https://baabel.ro/2020/12/mandruta-si-cartea/). Pornind de la o ipoteză falsă mi-am exprimat uimirea că flăcăul dintr-un cunoscut cântec ardelean, în demersul său de a-i trimite carte mândruţei sale, se adresa primarului, notarului, pretorului, dar nicidecum învăţătorului sau preotului. Ba mai mult, insinuam că feciorul cu pricina ar fi fost neştiutor de carte. S-a dovedit că neştiutoarea (despre carte) eram tocmai eu care credeam că în cântec era vorba de o scrisoare trimisă mândruţei. Spre norocul meu, un comentator avizat – Tiberiu Viorel Coste care semnează şi în Baabel) – mi-a atras atenţia că în acest caz cartea nu însemna scrisoare (şi cu atât mai puţin „carte de vizită” cum o denumisem printr-un joc de cuvinte, judecând că mândruţa nu putea fi vizitată aşa tam-nisam) , ci avea o altă semnificaţie, specificată de altfel şi în DEX: „act scris, document, dovadă, şi se referea la un permis de călătorie, necesar pe teritoriul Transilvaniei, în perioada când a apărut cântecul (care, judecând după melodie, pare să fie de pe vremea imperiului habsburgic).

Neştiind nimic despre aceste documente (dovezi sau permise) de călătorie – şi fiind vremuri de pandemie când bibliotecile nu sunt accesibile pentru cititori – m-am rezumat la a căuta pe Google, aşa cum m-am priceput. Nu am găsit referinţe în limba română, am găsit în schimb un volum în limba maghiară: Nagy, Pál, Képes Krónika a magyar útilevelek, útlevelek három évszázados múltjából (1661-2000), Debrecen 2006 [Nagy, Pál: Cronica ilustrată a istoriei documentelor de călătorie maghiare dintre anii (1661-2000)] http://hbml.archivportal.hu/id-1267-kepes_kronika_magyar_utilevelek.html.

În acest volum am găsit şi câteva informaţii utile pentru a înţelege care era, de fapt, cartea fără de care flăcăul din cântec nu-şi putea vizita mândruţa.

Un obiectiv important prezent de-a lungul veacurilor în istoria ţării ungureşti a fost paza faţă de elementele duşmănoase sau destabilizatoare care ar fi putut pătrunde pe teritoriul acesteia. Reglementări privind regimul străinilor apar sporadic începând din veacul al XI-lea, însă normele generale care vizează atât sosirile şi plecările peste hotare,  cât şi circulaţia în interiorul graniţelor au fost adoptate în veacurile XVII-XIX, de către stăpânirea habsburgică. Aceste norme de restricţionare a libertăţii de circulaţie şi de control al călătorilor urmăreau eliminarea indivizilor dubioşi, tâlharilor, cerşetorilor, dezertorilor din armată, iobagilor fugari şi răufăcătorilor daţi în urmărire, împiedicarea răspândirii molimelor şi, pe timp de război, paza faţă de iscoade.

În vremea împăraţilor Carol al VI-lea (1711-1740) şi  Maria Terezia (1740-1780) a crescut vertiginos numărul nevoiaşilor, al celor care nu aveau niciun mijloc de subzistenţă, astfel încât statul a fost pus în situaţia de a lua măsuri pentru a stăvili deplasarea liberă a acestei mulţimi extrem de sărace, de componenţă eterogenă: meşteşugari scăpătaţi, ucenici rămaşi fără loc de muncă, iobagi fugari, vagabonzi, ţigani nomazi şi alţii. De-a lungul timpului, procedura faţă de aceşti pribegi s-a bazat pe aceleaşi principii care urmăreau împiedicarea intrării în ţară a elementelor dubioase din străinătate şi controlul persoanelor care circulau între hotarele ţării; mai exact călătoriile nu se puteau întreprinde în lipsa unor documente de călătorie, emise – după caz de autorităţile statale sau cele ale judeţelor (comitatelor) oraşelor libere regeşti sau alte regiuni care se bucurau de privilegii.

Din Regulamentul privind permisele de călătorie, emis în 10 ale lunii Sfântului Gheorghe, 1807. “Acest Ordin serveşte drept pildă pentru întocmirea passualelor judeţene şi se transmite, sub semnătură, pretorilor şi notarilor pentru a-i prinde pe cei care călătoresc cu documente care nu respectă cele prevăzute mai sus”.

Emiterea şi controlarea periodică a documentelor de călătorie a fost reglementată prin mai multe decretele imperiale emise între 1724 şi 1780, pe baza cărora s-au formulat şi regulamentele locale care vizau documentele de călătorie internă dintre comitate şi ocoale. Cei care încălcau aceste regulamente riscau chiar pedeapsa capitală. Astfel, într-un regulament emis în iulie 1746 de către scaunul de judecată din Gyula, se stipulează: „Nimeni să nu îndrăznească a-i găzdui pe cei care nu au passuale, haimanale, oamenii fără căpătâi/…/ Dacă cineva este prins de trei ori la rând că-i găzduieşte sau îi tăinuieşte pe ticăloşi, răsculaţi sau răufăcători, de funie va muri.”.

Pentru a călători dintr-un comitat sau un cerc (ocol, plasă) în altul erau necesare permise – emise de către prim-pretor, notar etc. – şi purtând denumirile de passuale, paşaport sau paşaport comitatens. În afară de acestea existau şi paşuşurile pentru cei care însoţeau cirezile de vite sau turmele de oi, precum şi permisele (cărţile) de călătorie pentru meşteşugarii care-şi desăvârşeau pregătirea profesională. Celor care nu deţineau astfel de documente li se întocmea un act de retrimitere în localitatea de domiciliu şi erau trimişi înapoi sub escortă.

Documentele necesare călătoriei dintre comitate sau cercuri erau emise de către conducătorii administrativi ai acestora, pe baza unor înscrisuri obţinute de către petent, de la organele administrative ale localităţii sale de domiciliu. Acestea din urmă conţineau datele personale şi semnalmentele celui care solicita documentul de călătorie.

Documente de călătorie necesare călătoriei între comitate (cercuri)

Pentru obţinerea documentelor de călătorie, solicitantul trebuia să se prezinte personal în localităţile unde funcţionau instituţiile emitente: pretura, notariatul sau primăria. Datele personale ale petentului erau înregistrate în registrul Passuale Protocollum, se elibera documentul solicitat care trebuia returnat după expirarea valabilităţii.

Un regulament emis în 1800 face referire la problemele ivite în practica întocmirii documentelor de călătorie:

„ 1). Să se aibă mare grijă ca după completarea datelor în passuale să se tragă linie cu condeiul peste toate rubricile rămase goale. 2). Numărul înscris în Passuale Protocolum să fie acelaşi cu cel de pe passuale. 3). Niciun permis să nu aibă o valabilitate mai mare de un an, iar dacă o persoană face mai multe călătorii într-un an, atunci să fie consemnate toate cu semnătură. 4). După împlinirea unui an toate permisele să fie adunate şi distruse prin ardere. 5). Dacă o persoană îşi pierde permisul şi nu se prezintă să-l predea la termen, va suporta o amendă de 2 florini, iar dacă permisul nu s-a pierdut şi totuşi nu este predat, amenda va spori la 4 florini. 6). Cel care dă permisul personal altei persoane sau comite o faptă ilegală cu ajutorul acestui document va fi predat justiţiei sub acuzaţia de hoţie.”

Reglementările de returnare a permiselor de călătorie nu au prea avut sorţi de izbândă. În colecţiile arhivelor din Debreţin, din anii 1796-1861, se află registre întregi cu procesele verbale de returnare, însă doar un număr foarte redus de permise. Procesele verbale, păstrate în registre cartonate cu dimensiunile de 30×40 sau 40×80 cm,  conţin rubrici precum: Număr passuale, Numele călătorului, Starea călătorului (starea civilă, uneori religia şi dacă de ştiutor de carte, dar şi semnalmentele), Locul şi scopul călătoriei, Mijlocul de călătorie (pe jos, călare, cu trăsura sau căruţa). Aceste documente au fost întocmite în limbile maghiară sau latină.

De pildă, în permisul emis în 2 mai 1836 se arată că „Zsupos Gábor, ucenic morar, originar din Böszörmény, foarte scund, cu părul bălai, ochi albaştri, nasul drept, chipul curat, fără mustaţă, călătoreşte la Kardaszag- Újszállás pentru a-şi continua studiile”.

Într-un alt permis, eliberat în 15 martie 1852, găsim mai multe date privitoare la purtătorul acestui document: ”Locuitorul Rátz István, proprietar de pământ din Turkeve, de religie calvină, născut în 1802, înalt de stat, cu chipul curat, ochii negri, părul negru, fără semne particulare, călătoreşte în oraşe şi localităţi din Maramureş şi Ţara Ungurească, pentru a-şi rezolva problemele personale. Valabilitatea permisului este de 10 luni.”

Dintr-un permis de călătorie emis în 1854 aflăm că: „Illés János, morar, originar din localitatea Túrkeve, de religie reformată, căsătorit, născut în 1820, mărunt la stat, cu faţa rotundă, părul castaniu, nasul drept, ştiutor de carte, fără semne particulare, călătoreşte în inters personal. Solicită un permis de călătorie valabil un an de zile, în valoare de 30 de creiţari. Permisul vechi a fost depus.”

Am să închei exprimându-mi speranţa că flăcăul care-şi vărsa oful în cântecul cântat şi de mine, în studenţie, – fără a-i înţelege exact sensul – a obţinut cartea (passuale), completată cu nume şi prenume, localitatea de origine, vârsta (să zicem vreo 20-25 de ani), ocupaţia (să zicem meşteşugar) şi semnalmentele (să zicem înalt la stat, cu faţa rotundă şi curată, fără mustaţă, păr castaniu şi ochi negri) ştiutor de carte. Nădăjduiesc că folosind acest document, valabil pentru un an, s-a dus de mai multe ori la mândruţa lui, după care s-au cununat şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Thomas Lewin commented on January 19, 2021 Reply

    Nu este usor sa faci documentele,actele sa vorbeasca!Felicitari!

  • Marina Zaharopol commented on January 18, 2021 Reply

    Valoarea articolului nu se rezuma la remarcabila acuratete documentara; datele istorice, obtinute cu greu de pe internet, sunt prezentate cu prospetime si cu o culoare locala inedita. Textele de natura istorica, care se pot lauda cu asemenea calitati, sunt intotdeauna cele care ne atrag si ne incanta.

  • evagalambos commented on January 16, 2021 Reply

    Foarte interesant artcolul și bine documentat. O invidiez pe autoare care are răbdarea cercetărilor,

  • Eva Grosz commented on January 15, 2021 Reply

    Un articol documentat și foarte interesant !
    Felicitări autoarei !

  • gabriel gurm commented on January 15, 2021 Reply

    Un asemenea articol justifica pe deplin faima pe care si-a cucerit-o BAABEL dealungul acestor ani.
    Acest articol, profund si deosebit de interesant e un exemplu de ceea ce trebuie publicat, spre binele intelectual al fiecarui cititor.
    Felicitari din toata inima!!
    GBM

  • Hava Oren commented on January 14, 2021 Reply

    Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte ce proces complicat și laborios a fost pe vremuri evidența călătorilor. Trăiam cu impresia că pașapoartele au fost o invenție a secolului XX, poate pentru că ele nu sunt amintite nicăieri prin romanele istorice. Dar de fapt e logic, autoritățile aveau motive bine întemeiate să o facă. Am învățat ceva nou și mulțumesc!

  • Viorel Tiberiu COSTE commented on January 14, 2021 Reply

    Dacă ar trebui să propun un subtitlu acestui articol al Doamnei Andrea Ghiță, l-aș formula cam așa:
    “To do so much from so little [en] – sau cum se naște o dizertație plecând de la un … cântecel.”
    La apariția acestui articol în pagina Revistei Baabel, nu mă așteptam la mai mult decât o rectificare, un addendum, din partea autoarei, privind sensurile cuvântului polisemantic “carte”, apărut în contextul invocării nostalgic-umoristice a unui vechi cântec de largă circulație.
    Surpriza a fost mare: am găsit în acest nou articol o amplă analiză a regimului circulației persoanelor pe teritoriul Trasilvaniei de acum două veacuri – și documentată “ca la carte” despre … carte (iată că mi-a ieșit un calambur), studiu în care cititorul “primește pe tavă” o cantitate de informație greu de găsit chiar la o plimbare insistentă pe Internet. Din acest articol transpar: atât preocuparea autoarei pentru “lucrul bine făcut” (pentru o Doamnă, pedanteria este o calitate aproape necesară), cât și potențialul Domniei sale de a putea fi și un veritabil cercetător științific atunci când împrejurările o cer. Cred că formația de om al științelor exacte, coroborată cu rigoarea celor care se ocupă de programe informatice, dar și experiența de reporter și realizator “biling” de emisiuni Radio-TV și-au spus cuvântul.
    Intenționam să scriu acest comentariu mai devreme, dar am întarziat o vreme furat de citirea, pe îndelete, a articolului în care am găsit foarte multe lucruri noi.
    Vă felicit pentru dizertație! Deși nu port pălărie (la modul propriu), permiteți-mi să închei cu un “Jos pălăria!”
    Viorel Tiberiu

    PS Stimată Doamnă Ghiță, vă sugerez să trimiteți acest studiu și unor instituții și/sau publicații cu profil istoric, sub forma unei comunicări. Bazându-se pe documente în maghiară (dificil de înteles de către cei ce nu cunosc această limbă), cred că traducerea și interpretarea lor în limba româna ar completa datele existente despre o anumită perioada a istoriei transilvane.
    Sunt mandru, în sinea mea, că, astfel, aș putea deveni, în umbra de Dvs., un “coautor instigator din background”.
    VT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *