Cu toate că au trecut 150 de ani, multe locuri legate de „afacerea Shapira”, despre care am pomenit în numărul trecut, există și azi.  Propun cititorilor un tur virtual prin Ierusalim în căutarea trecutului.  Principala mea sursă de informații este Fetița din Ierusalim, romanul autobiografic scris de fiica lui Shapira, sub pseudonimul Myriam Harry.  Ea apare în carte cu numele de Siona – cea născută pe Muntele Sion.  

 Bineînțeles că este literatură, cartea nu poate fi luată automat ca document.  Totuși multe amănunte din carte se potrivesc cu cele pe care le aflăm din presa vremii și în alte surse istorice.  (Romanul se găsește în întregime aici: https://baabel.ro/2020/12/fetita-din-ierusalim/ )

Pentru a ne închipui cum arăta orașul la venirea lui Shapira, iată harta lui Wilson din 1865. 

https://www.nli.org.il/he/maps/NNL_MAPS_JER002368217/NLI#$FL47890617 (Ea poate fi mărită.)  Cetatea Ierusalimului este însemnată cu roz.  Spre vest este Poarta Jaffa, cu Cetățuia și Turnul lui David.  Complexul din spatele cetățuii cuprinde biserica Christ Church, cea mai veche biserică protestantă din Orientul Apropiat și încă câteva clădiri, printre care și casa unde locuia Shapira, dar nu am reușit să o identific.  Singura indicație din roman este că era alături de arhiepiscopia anglicană, cele două case fiind legate printr-o scară (prin care bucătarul arhiepiscopului venea să o vadă pe dădaca Sionei, căreia îi făcea curte). 

În schimb casa unde s-a mutat Shapira în 1881, în afara zidurilor, este bine cunoscută.  Ea a fost locuită mai târziu de dr. Ticho și de soția lui, pictorița Anna Ticho.  În zilele noastre este muzeu.  Fiind una din cele mai vechi case construite în afara Orașului Vechi, ea exista deja în 1865 și poate fi văzută pe hartă.  Spre nord-vest de cetate este triunghiul însemnat ”Russian Property” (Complexul rusesc – unde în zilele noastre se află primăria).  Latura sudică a triunghiului este drumul spre Jaffa.  Casa Ticho este chiar casa următoare de pe acest drum, lângă punctul însemnat 2590.4 (altitudinea?)

Despre primul proprietar al casei nu se mai știe nimic precis, doar că a fost un turc sau un arab bogat.  Nici măcar la cadastru nu există date – cadastrul turcesc a fost mistuit într-un incendiu în 1901.  Și unde nu există date precise, se poate da frâu liber imaginației.  Conrad Schick scria: „Cât despre mijloace de transport, nu exista absolut nimic în toată țara, nici măcar o roabă![…].  Prima trăsură și-a adus-o pașa.  A netezit drumul până la vila lui din afara orașului, a spart pragul de piatră al uneia din porțile cetății, pentru ca roțile să poată trece, iar în oraș a pietruit strada care ducea la casa lui.”  https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi/   Să fi fost aceasta vila pașei?  Este posibil, dar nu există dovezi.

În amintirile din copilărie ale lui Myriam Harry, casa se numește „vila Aga Rashid”.  Dacă acesta a fost numele său real, nu se mai poate stabili.  Se presupune că era Rashid Nashashibi.  (Clanul Nashashibi era unul din cele mai bogate și mai influente din societatea musulmană, dând chiar un primar al Ierusalimului în timpul mandatului britanic.)  Iată cum descrie Myriam Harry casa unde a locuit de la 11 la 14 ani.

„Construită pe o colină, casa agăi privea spre o grădină care cobora în trepte până la drum.  Era ca grădina din Cântarea Cântărilor, unde pomii roditori creșteau printre legume și flori.  În zilele acelea de primăvară era o adevărată feerie.  De-a lungul potecilor, stânjeneii își ridicau florile de ametist, care țâșneau din cupe de jad.  Pe lângă zidul de piatră al grădinii creșteau tufe de trandafiri, ca un al doilea zid de flăcări, anghinarea își legăna pămătufurile albastre ale florilor pe sub frunzele gri-verzui ale măslinilor, vița de vie se cățăra pe trunchiurile smochinilor, țesând o boltă de verdeață.” 

Și interiorul casei o încânta.  „Parterul își păstra caracterul arab.  Sionei îi plăcea ușa grea, ogivală, care în fiecare seară era baricadată, ca o poartă de cetate, cu o grindă care intra în perete; apoi odăile boltite, ferestrele care străpungeau zidurile groase, unde imaginația ezita între pacea unei capele sau atmosfera apăsătoare a unei temnițe.  Din contră, la etaj aga s-a inspirat din ideea de progres și de civilizație.  Pereții nu erau pur și simplu văruiți, ci aveau o tencuială de ghips decorată cu un chenar albastru.  Tavanele erau joase și plate și pe ele se vedea – un lux nemaipomenit – schița unui cer cu nori, unde zburau rândunele.  La ferestre, în loc de bare grele, ca de închisoare, erau doar lănci subțiri de fier forjat.  Dar culmea eleganței erau două terase deschise, de unde se vedea grădina, drumul Jaffei, dincolo de care era o colonie albă într-un cuib de verdeață, iar apoi Câmpia Filistenilor cu cimitirul musulman și o întindere stâncoasă care urca spre un vechi turn dărăpănat.  Siona nu se mai sătura să stea pe terasă.”

În timpul renovării de la începutul anilor 1980, înaintea deschiderii casei ca muzeu, s-a găsit într-adevăr tencuiala de ghips cu chenarele albastre și pictura de pe tavan – încă un motiv pentru care tind să dau crezare amănuntelor din roman.  Iar dacă comparăm harta veche cu cea actuală, cred că priveliștea pe care Siona o admira de pe terasă mergea spre Parcul Independenței și cimitirul musulman din Mamilla.  Pe de altă parte renovarea de la începutul anilor 1980 a schimbat în mod simțitor fațada și mai ales intrarea – mă îndoiesc că Siona ar mai recunoaște astăzi casa în care a crescut.  Doar terasa a rămas aceeași.

În carte mai sunt și alte referiri la casă și la viața care se desfășura acolo.  „Își instalară sala de studiu într-una din camerele cu terasă.  Tatăl își aducea acolo inscripțiile și manuscrisele, iar fiica își aducea cărțile.  Învățară împreună istorie și literatură, citiră Goethe, Shakespeare, Pușkin, Dante și, cum tatăl ei nu era foarte metodic și adesea uita că are de-a face cu un copil, o iniție chiar în tainele Talmudului și Koranului.  […] Iar seara, după cină, se întindeau pe cele două bănci din grădina înmiresmată, lângă sarcofagul cavalerului de Malta care le servea de havuz și, privind împreună cerul înstelat, el îi explica mersul astrelor.”

În grădină, locul preferat al Sionei era migdalul de lângă fereastra sufrageriei.  Se cățăra în pom, se cuibărea între două crăci și visa.  Șopârlele și cameleonii îi țineau tovărășie.  Din păcate, tot acolo a primit vestea cutremurătoare care a însemnat pentru ea sfârșitul copilăriei. 

„Cățărată în migdalul de lângă sufragerie, Siona era pătrunsă de frumusețea primăverii, inima îi era plină de bucurie și fără să-și dea seama se legăna pe crăcile migdalului și cânta.  Deodată tăcu.  Din casă răzbăteau voci surde și un zgomot de pași.  Prin fereastra sufrageriei văzu trei bărbați încruntați: cancelarul consulatului britanic, bancherul și reverendul Green.  Ședeau în jurul fotoliului unde mama ei își petrecea timpul tricotând, dar acum andrelele zăceau pe podea.  Mama arunca musafirilor priviri speriate.

Pe neașteptate, mama scoate un țipăt.  Cei trei bărbați se reped spre ea.  Siona coboară din pom într-un salt.  Se aud țipete:

– Aduceți apă!  Apă!  Săruri!

Între timp mama și-a revenit.  Palidă, cu buzele tremurânde, își ia rămas bun de la vizitatori:

– Dumnezeu îmi va da putere să suport nenorocirea.  Vă mulțumesc, domnilor.

După plecarea lor, mama se aruncă în brațele Sionei și o strânge la piept cu violență, cu disperare.  Amândouă cad în genunchi, îmbrățișate, iar mama hohotește de plâns:

– Tatăl tău e mort!  E mort!  E mort!”

După năpasta abătută asupra lor, mama și fiica au părăsit pentru totdeauna Ierusalimul, stabilindu-se în Europa. 

***

Prăvălia de antichități și manuscrise a lui Moses Wilhelm Shapira este menționată în ghidul Baedecker din 1876, dar nu se dă adresa exactă.  Am mai putea reconstitui acum unde se afla prăvălia?  Istoricul Shlomo Guil a reușit!  https://www.academia.edu/2127379/In_Search_of_the_Shop_of_Moses_Wilhelm_Shapira_the_Leading_Figure_of_the_19TH_Century_Archaeological_Enigma  Vă propun să-l urmăm.

Pentru orientare, iată o hartă a Cartierului Creștin.

De la Poarta Jaffa pornim drept înainte, pe strada David (noi, localnicii, o numim de obicei Rehov Hașuk – Strada Bazarului), apoi o luăm spre stânga, pe strada Cartierului Creștin, spre Biserica Sfântului Mormânt.  Ce nu se vede pe hartă, și nici turistul obișnuit nu știe (dar apare pe harta din 1865) este un rezervor de apă, Bazinul lui Ezechia, aflat între strada David, strada Cartierului Creștin și străduța din spate. Acesta făcea parte din sistemul de alimentare cu apă al orașului încă din perioada celui de al Doilea Templu (516 î.e.n. – 70 e.n.), fiind umplut cu apă de ploaie, dar mai ales cu apa adusă de un apeduct de la izvoarele aflate între Betleem și Hebron.  În imagine se vede cupola Bisericii Sfântului Mormânt, iar șirul de case din dreapta dau în strada Cartierului Creștin.

În roman, fiica lui Shapira povestește:

Siona iubea prăvălia tatălui ei.  Încă de departe, de la colțul străzii David, o recunoștea cu mândrie după firma pe care se vedea crucea Ierusalimului, în aur, pe un fond alb. Fetița știa deja să citească numele, urmat de: „Librar și anticar”, iar dedesubt, titlul cu care se mândrea cel mai mult: „Corespondent al Muzeului Britanic”.

Partea din față era amenajată după moda europeană, cu firmă, cu vitrine, cu o intrare impozantă care dădea în strada Creștinilor, strada cea mai animată și mai cosmopolită în sezonul de pelerinaj.  În schimb, partea din spate avea o arhitectură arhaică, cu moucharaby (balcoane turcești închise cu grilă de lemn în loc de geam), care dădeau spre un heleșteu adormit, cu apă verzuie.  De jur împrejur se ridicau ziduri roșcate, dosuri de case, de mănăstiri, de hanuri, străpunse ici-colo de ferestruici cu gratii și de moucharaby de forme bizare, de balconașe de lemn roase de cari, de mici grădini neașteptate, care își suspendau deasupra apei stătătoare farmecul desuet.

Deci știm că prăvălia se afla într-una din casele de pe strada Cartierului Creștin, care mărginesc Bazinul lui Ezechia.  Tatăl ei ședea în fundul sălii, într-un fel de alcov luminat de un moucharaby care dădea spre heleșteu.  Printr-o întâmplare fericită există fotografii ale locului din ultima parte a sec. al XIX-lea.  Iată cum arăta Bazinul lui Ezechia în 1862.

Să ne reîntoarcem la amintirile „fetiței din Ierusalim”

Trei trepte de piatră și o ușiță joasă, ferecată, duceau spre adevărata împărăție a Sionei.  Erau rămășițele unui vechi harem, o adunătură pitorească și disparată: o platformă, o mică grădină părăginită, două arcade care se deschideau în două balcoane roase de cari, aflate deasupra apei heleșteului.  În partea opusă era o scară pe jumătate dărâmată, o terasă cu două cupole și mărginită de o balustradă dărăpănată de zidărie, pe care creșteau isop și tufe de capere.  De sus, Siona vedea strada Creștinilor, prin care curgea fluviul nesfârșit al pelerinilor, între malurile formate de acoperișuri.

***

Alteori, copiii zăboveau pe partea dinspre strada Creștinilor, pe terasa cu două cupole.  În patru labe, fiecare se cățăra pe câte o cupolă.

– Vezi, îi spunea Siona micului David, întreaga lume e a noastră!  Lumea e un glob și fiecare dintre noi are câte o jumătate.  Eu am Polul Nord, iar tu ai Polul Sud – acolo n-o să-ți fie chiar atât de frig…

***

Sus se afla o singură fereastră acoperită cu o grilă deasă, un moucharaby, care aparținea de locuința de deasupra prăvăliei.  Siona nu-i cunoștea pe vecini, pentru că aveau intrare separată și ușa lor era întotdeauna încuiată.  Dar într-o zi când se juca cu păpușile, auzi de sus o voce zglobie de copil.  Prin grilă nu se vedea decât o rochiță multicoloră, doi ochi negri și două degete vârâte printre gratii, ca penele unei păsări într-o colivie. 

Deci căutăm o casă cu etaj, cu acoperișul format din două cupole, cu două arcade care formau câte un balcon deasupra apei și mai ales cu o grădină.  În fotografia veche se vede clar casa cu arcadele (la prima vedere par să fie trei, dar una mărginește grădina, numai două au balcoane.)  Se văd și cele două cupole de pe acoperiș, și fereastra de la etaj.  Singurul lucru care nu e prea convingător este grădina.  Dar ea poate fi văzută pe fotografia aeriană publicată de Shlomo Guil, a Bazinului lui Ezechia (în zilele noastre fără apă). Toate casele din jurul bazinului sunt lipite unele de altele, apare un singur spațiu gol, alături de casa cu cele două cupole.  Deci am găsit-o!

În vremuri „normale” aș lua tramvaiul și m-aș duce direct la fața locului.  Dar deocamdată trebuie să accept concluzia lui Shlomo Guil.  Dacă mergem pe strada Cartierului Creștin până la colț, unde se termină Bazinul lui Ezechia, vom vedea Hanul Copților (clădirea care mărginește latura nordică a bazinului).  De acolo ne întoarcem câțiva pași.  Vedem întâi o casă mică cu acoperiș de țiglă, apoi un spațiu gol, unde era pe vremuri grădina.  În casa alăturată, cea cu numărul 76, se afla prăvălia de suveniruri și antichități a lui Shapira!  Este de necrezut cât de puțin s-au schimbat locurile în ultimii 150 de ani!

Bazinul lui Ezechia a contribuit la aprovizionarea cu apă a orașului până în sec. al XIX-lea, când apeductul care îl umplea a ieșit din uz.  De atunci el s-a uscat treptat și nu a mai slujit decât ca groapă de gunoi.  Fiica lui Shapira își amintește: Copiii se instalau în „castelul mării”, pe balconul arcadei, scoteau apă din heleșteu ca dintr-o fântână, sau se amuzau privind în jurul lor.  Toate clădirile le erau bine-cunoscute.  Acolo jos era Grand Hotel Méditeranéen.  Pe balcon, bucătarul tocmai arunca gunoiul în heleșteu, apoi scotea din el o găleată de apă noroioasă.

În 2011 primăria a făcut o acțiune de curățire a locului, dar săpături arheologice nu s-au făcut niciodată.  Cine știe câte taine mai ascunde…

Hava Oren