Fascinația țărilor de dincolo de orizont (III). Insula Paştelui – arheologie şi istorie

E greu să ne imaginăm un loc mai îndepărtat ca Insula Paștelui.  Pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, ea se află la 3500 km de America de Sud și la aproape 2000 km de cea mai apropiată insulă locuită.  În zilele noastre localnicii o numesc Rapa Nui, dar etnograful francez Alphonse Pinart susținea că numele ei original a fost Te pito o te henua, adică „buricul pământului” sau „capătul lumii”.  Un nume mai potrivit nici nu se poate!

Insula a fost descoperită de exploratorul olandez Jacob Roggeveen în anul 1722, în Duminica Paștelui – de unde i se trage și numele.  Dar când a fost găsită de exploratori, insula era deja locuită de sute de ani.  Insula Paștelui a fost ultimul punct unde s-a răspândit omenirea, pornind din Africa.  În urmă cu vreo trei milenii, oamenii au ajuns la capătul de sud-est al Asiei și de acolo au colonizat treptat insulele Oceaniei.  Cu toate distanțele imense, acest lucru a fost posibil datorită tehnicii de navigare, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: catamaranul.  Acesta constă din două bărci unite între ele printr-o punte comună.  Lărgimea îi dă stabilitate, iar catargul cu pânze îi permite să înainteze folosind energia vântului.  Coloniștii își luau cu ei plantele de cultură și animalele domestice și porneau la drum, ocupând insulele una după alta. 

În Insula Paștelui au ajuns abia în urmă cu vreo 800 de ani.  Au colonizat-o și au creat o cultură remarcabilă, mai ales că din punct de vedere tehnologic se aflau în Epoca Pietrei – nu cunoșteau prelucrarea metalelor și oricum în insulă nu ar fi găsit resursele necesare.  Coloniștii au defrișat jungla, au cultivat banane, taro, cartofi dulci și trestie de zahăr.  Pentru carne creșteau găini și șobolani(!) și își completau hrana cu pește și cu păsări sălbatice.  Ei practicau o agricultură intensivă și cu timpul populația s-a înmulțit, ajungând la câteva mii de locuitori.

Și totuși, istoria Insulei Paștelui a fost una tragică.  Civilizația lor a pierit, locuitorii au lăsat foarte puțini urmași, transmiterea legendelor din tată în fiu a fost întreruptă, astfel că în zilele noastre istoria insulei abia mai poate fi reconstituită pe baza puținelor legende păstrate.  Există și relatările vizitatorilor europeni – dar și acestea au lacune, pentru că europenii veneau rar, stăteau puțin și nu aveau nici ei o imagine clară asupra culturii locale.  Principala sursă de informație a rămas arheologia.

Teoria acceptată până nu de mult era că locuitorii erau ei înșiși vinovați de soarta lor.  Ajungând în insulă, au tăiat copacii, atât pentru a face loc agriculturii, cât și pentru a folosi lemnul.  Dar odată cu dispariția pădurii au început și greutățile.  Fără lemn de calitate nu-și mai puteau construi bărci, nu mai puteau pescui în larg și rezervele de pește din apropierea coastei s-au terminat repede.  La fel și păsările sălbatice, mai ales că șobolanii, care nu aveau dușmani pe insulă, s-au înmulțit necontrolat și le-au devorat ouăle.  Și agricultura a avut de suferit din cauza eroziunii.  Dar cea mai problematică a fost religia lor, cultul strămoșilor.  Statuile strămoșilor, vestitele moai din Insula Paștelui, au consumat resursele insulei în ritm rapid.  Băștinașii au cioplit aproape 1000 de statui uriașe, înalte cât o casă cu două-trei etaje!  Iar apoi, ca să le transporte de la cariera de piatră și până la amplasamentul final, va fi fost nevoie de cantități uriașe de lemn.  Pe măsură ce resursele erau epuizate, pe insulă a bântuit foametea, războaiele, poate chiar canibalismul și până la venirea primilor europeni populația insulei a ajuns într-o stare deplorabilă.  Această teorie a fost propusă de antropologul și scriitorul Jared Diamond, care vedea în ea o pildă: omenirea se află pe o planetă izolată și dacă va consuma toate resursele fără a se gândi la ziua de mâine, va păți la fel!

Dar iată că din cercetările arheologice făcute la începutul secolului nostru apare o imagine foarte diferită.

În primul rând pădurea nu au distrus-o locuitorii din nechibzuință, ci șobolanii au ros nucile palmierilor – s-au găsit nenumărate coji de nucă pe care se văd urmele dinților de șobolan.  A fost un dezastru ecologic, dar nu se știe dacă el ar fi putut fi prevenit.  În schimb analiza polenului a arătat că dintre copacii care creșteau pe insulă, niciunul nu era potrivit pentru construcția de ambarcațiuni cu care se puteau face călătorii lungi, deci coloniștii își vor fi dat seama de la început că urmau să rămână pentru totdeauna „prizonieri” pe insulă.

Întreaga insulă măsoară cam 12 x 24 km.  Atât.  Și totuși locuitorii au reușit să-și procure toate cele necesare traiului.  Condițiile nu erau ideale, pe insulă lipsesc apele curgătoare, singura sursă de apă dulce fiind ploaia.  Nici solul nu e prea fertil, dar ei au găsit o rezolvare foarte simplă și eficientă: acopereau pământul cu un strat de pietriș care păstra umezeala, împiedica eroziunea și chiar concentra substanțele nutritive. 

Cât despre cultul strămoșilor, este adevărat că cioplitul statuilor și transportul lor consumau resurse prețioase, dar într-o măsură mult mai mică decât se credea.  Când arheologii din sec. XXI i-au întrebat pe băștinași cum erau deplasate statuile, aceștia au răspuns că statuile umblau.  Pare absurd!  Totuși cercetătorii au construit un model de ciment, înalt de „numai” vreo trei metri și au încercat să recreeze transportul statuii – și iată rezultatul: 

Trei echipe nu prea mari au reușit să deplaseze statuia numai cu ajutorul unor frânghii!

Pentru cei care caută explicația, ca pe rezolvarea unei probleme de fizică, iat-o.  Baza statuii este tăiată ușor oblic și statuia stă ușor aplecată înainte.  Ca orice corp aflat în echilibru nestabil, este nevoie de o forță relativ mică pentru a o răsturna sau pentru a o menține în picioare.  Rolul echipei din spate este să nu o lase „să cadă în nas”.  Celelalte două echipe o trag lateral și ușor înapoi.  Când statuia e trasă spre dreapta, partea stângă înaintează cu câțiva centimetri și invers.  Odată ce a ajuns la destinație, baza e proptită cu pietre pentru ca statuia să fie stabilă.  Mie nu mi-a fost ușor să înțeleg exact ce se petrece și să explic unui public care a învățat fizica în liceu.  Dar oamenii care l-au inventat trăiau în Epoca Pietrei!!!

De fapt acest cult al strămoșilor îndeplinea încă o funcție.  Societatea de pe Insula Paștelui era remarcabil de pașnică, arheologii nu au găsit pe insulă nici arme, nici locuri fortificate.  Bineînțeles că neavând unde să plece, oamenii erau nevoiți să se înțeleagă, altfel societatea s-ar fi destrămat.  Excesul de energie, care adesea duce la conflicte, a fost canalizat spre un scop pașnic: întrecerea în a crea statui din ce în ce mai mari, ca semn de prestigiu.  (Cred că rolul întrecerilor sportive în societatea noastră este unul asemănător.)

***

Adevăratele probleme au început odată cu „descoperirea” insulei de către europeni.  Iată câteva fragmente din jurnalul de bord al lui Roggeveen, din 1722 https://www.easterisland.travel/easter-island-facts-and-info/history/ship-logs-and-journals/jacob-roggeveen-1722/

Am văzut fum în mai multe locuri, de unde am dedus că insula, chiar dacă pare aridă, este totuși locuită.

[…]

A doua zi am debarcat cu 134 de oameni înarmați cu muschete, pistoale și pumnale, în două șalupe și trei bărci. […] Am pornit înainte și pe neașteptate din spatele nostru s-au auzit câteva împușcături și o comandă: „Foc!”, după care s-au tras peste treizeci de focuri și indienii au luat-o la fugă, lăsând 10 sau 12 morți, ca să nu mai vorbim de răniți.  Comandantul, care se afla în față, a ordonat încetarea imediată a focului și a întrebat ce s-a întâmplat.  Ajutorul de pilot, care se afla în ultimele rânduri împreună cu încă șase oameni, a povestit că un indian a încercat să-i smulgă pușca din mână, altul a încercat să-i scoată unui marinar haina de pe el.  Marinarii i-au înghiontit pe indieni, dar aceștia au făcut gesturi amenințătoare, pregătindu-se să arunce cu pietre – și situația a scăpat de sub control.

[…]

Văzând că am încetat ostilitățile, băștinașii s-au mai liniștit și s-au apropiat de comandantul nostru.  Unul dintre ei, care părea să fie o persoană importantă, le-a poruncit celorlalți să ne aducă tot ce aveau mai bun.  Porunca a fost îndeplinită numaidecât și ne-au adus cantități mari de trestie de zahăr, găini, cartofi dulci și banane.

[…]

Am rămas acolo prea puțin timp pentru a înțelege religia lor.  Am văzut doar că aprindeau focuri în fața unor idoli deosebit de înalți și apoi se așezau pe vine în fața lor, cu capetele plecate și cu palmele împreunate, ridicau și coborau mâinile.  La început idolii lor de piatră ne-au uimit, nu înțelegeam cum au fost ridicați de oameni care nu aveau nici lemn, nici frânghii solide.  Unele statui ajungeau la o înălțime de 30 de picioare.

Jacob Roggeveen și statuile din Insula Paștelui. Gravură din sec. al XVIII-lea

***

Deci băștinașii nu erau câtuși de puțin muritori de foame și civilizația lor era intactă.  Dar dintr-o neînțelegere a pornit confruntarea cu europenii, care a făcut primele victime.  (Ar trebui menționat că nu cu mult înainte apăruse romanul Robinson Crusoe, unde băștinașii din insule erau descriși ca fiind canibali și e foarte probabil că europenii se temeau de ei.) 

Dar dușmani mult mai de temut s-au dovedit bolile infecțioase aduse de europeni.  După fiecare vizită a europenilor au început noi epidemii care au secerat sute de vieți și au zguduit din temelii întreaga structură a societății.  Dacă Tucidide povestește că după molima care i-a decimat, atenienii s-au simțit părăsiți de zei, băștinașii din Insula Paștelui au încercat exact același sentiment.  Au oprit cioplitul statuilor, lăsând multe din ele neterminate, iar pe celelalte le-au răsturnat.

Către sfârșitul sec. al XVIII-lea, când existau deja hărți ale regiunii, numărul vizitatorilor europeni a crescut.  Vânătorii de balene care duceau lipsă de mână de lucru pe vasele lor se opreau în Insula Paștelui, răpeau câțiva băștinași și îi puneau să lucreze ca sclavi.  Mai rău, din Peru au venit mai multe raiduri care au înrobit o mare parte a populației, fără a-i cruța nici pe conducători și pe preoți.  Când negustorii de sclavi au fost forțați să-i repatrieze, din vreo 1500 de persoane mai rămăseseră doar câteva zeci – și printre ei unii erau infectați cu variolă.  Când s-a terminat și această molimă, din cele câteva mii de locuitori ai insulei au rămas 111, din care doar 36 au avut urmași.  Ei sunt strămoșii locuitorilor de astăzi.

Nu este de mirare că o mare parte a folclorului și a memoriei colective s-a pierdut.  Dar s-a pierdut încă ceva.  Locuitorii Insulei Paștelui au elaborat un sistem propriu de scriere, numit rongo-rongo

S-a ajuns în situația că nu mai era nimeni care știa să citească această scriere și ea nu a fost descifrată nici până astăzi.

Iar în concluzie…  Cu toate că până la urmă teoria lui Jared Diamond despre soarta insulei a fost infirmată, aș vrea să închei totuși cu cuvintele lui: Oamenii care în zilele noastre mai trăiesc în Epoca Pietrei nu sunt mai puțin înzestrați ca noi, dimpotrivă.  Băștinașii cu care am lucrat timp de 33 de ani în Noua Guinee mi s-au părut în general mai inteligenți, mai atenți, mai expresivi și mai dornici de a înțelege lumea din jur ca europenii sau americanii obișnuiți.  (Traducere liberă din introducerea cărții Guns, Germs, and Steel.)  Dispariția culturii lor este o pierdere pentru întreaga omenire.

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Marina Zaharopol commented on June 18, 2021 Reply

    Acum mulţi ani se discuta mult despre Insula Paştelui: în presă, la radio şi la televizor şi, bineînţeles, în revista “National Geographic.” Probabil atenţia care s-a acordat acestui subiect s-a datorat în mare măsură publicării cărţii lui Jared Diamond: “Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed.”

    Titlul cărţii vorbeşte de la sine: băştinaşii erau de vină că au avut parte de o soartă aşa de tragică.

    Mai ţin minte şi că se lansase teoria că ei ar fi fost incapabili să deplaseze statuile, aşa-numitele Moai de la cariera de piatră până la platformele unde urmau să fie instalate şi, deci, că unica explicaţie nu putea fi decât că au fost ajutaţi de extra-terestri!!

    Dar cel mai ciudat lucru este ca o teorie – chiar dacă este infirmată de cercetările ştiinţifice ulterioare – este susţinută de unii în continuare, fără să i se acorde măcar o umbră de îndoială. Ea a prins rădăcini în imaginaţia oamenilor asemenea unei teorii a conspiraţiei.

    Eu ştiam acest lucru din alte cazuri similare, aşa că m-am dus online din curiozitate şi, bineînţeles articolele care aruncă vina situaţiei deplorabile la care s-a ajuns pe insulă în spinarea băştinaşilor alternează cu numeroase articole care prezintă un cu totul alt scenariu în care cei de pe insulă nu au nici un rol în declanşarea acestei catastrofe. E scenariul susţinut de ultimile date arheologice, în care locutorii insulei sunt lăudaţi pentru sârguinţa şi ingeniozitatea lor!

    M-am bucurat să văd că articolul tratează pe larg şi exhaustiv aceste teorii ştiinţifice noi care dovedesc nevinovăţia populaţiei indigene.

    • Hava Oren commented on June 18, 2021 Reply

      Da, în cazul acesta Jared Diamond a dat în bară. Păcat. Cred că de vină e faptul că a plecat de la o idee preconcepută și apoi a „potrivit” realitatea la ce voia el să demonstreze.
      Și totuși am o mare stimă pentru el și am mai scris articole bazate pe cărțile lui.

  • Andrea Ghiţă commented on June 17, 2021 Reply

    MI-a plăcut mult articolul care aduce atât informaţii foarte interesante cât şi concluzii care ar trebui să dea de gândit contemporanilor. Păcat de soarta tragică a insularilor!

  • tiberiu ezri commented on June 17, 2021 Reply

    Articol interesant, mai ales cum “umblau” statuile.

  • Hava Oren commented on June 17, 2021 Reply

    Răspunsul la întrebarea ta ar putea fi subiectul unui nou articol. Întreaga insulă a fost cumpărată de un plantator din Tahiti, pe nume Alexander Ari’ipaea Salmon. (Era fiul unui evreu din Anglia și al unei prințese tahitiene.) El a vândut mai târziu insula guvernului chilean.

  • Lidia Motoi commented on June 17, 2021 Reply

    ??? Oare de ce si cum a ajuns sa fie alipita la Chile in 1888, iar dreptul la cetatenia chiliana l-au dobindit doar in 1966.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *