În luna mai a avut loc marea criză de securitate națională a acestui an, operațiunea din Gaza numită „Paznicul zidurilor”. Acesteia i s-au adăugat numeroase ciocniri între evrei și arabi cetățeni israelieni în câteva orașe cu populație mixtă, cum ar fi Lod, Jaffa, Haifa, Akko etc. Din păcate asemenea evenimente nu sunt o noutate, precedentele fiind cele din anul 2000, când avuseseră loc ciocniri cu poliția în afara satelor arabe.
Prima dintre ele s-a petrecut acum exact o sută de ani, în mai 1921, la Jaffa, când arabii i-au atacat pe evrei, făcând multe victime. Aceste atacuri sunt cunoscute în istorie ca „Evenimentele din 1921 sau Meoraot Tarpa (Tarpa sau תרפ”א este notarea cu litere a anului evreiesc 5681, care corespunde anului 1921). Acestea au fost primele ciocniri în masă între arabi și evrei. Până atunci existaseră numai incidente limitate, de obicei în scop de jaf.
În 1921 populația Palestinei număra 42.000 de suflete, din care 16.000 de evrei. Zece mii dintre aceştia erau imigranți veniți recent, după sfârșitul Primului Război Mondial.
Situația din Orientul Mijlociu era foarte tensionată din pricina rezultatelor Primului Război Mondial și împărțirea regiunii între Marea Britanie și Franța. Liderii arabilor au cerut înființarea unui stat numit „Imperiul Arab al Siriei”, dar Congresul din San-Remo nu a ținut seamă de cererea lor și a aprobat împărțirea Imperiului Otoman după acordul Sykes-Picot.
Revoltele au izbucnit imediat, chiar în 1920, în diferite regiuni din fostul Imperiu Otoman. Ultima nădejde și-au pus-o în secretarul de stat pentru colonii, Winston Churchill, care a vizitat regiunea în martie 1921, în drum spre Cairo, pentru a căuta o soluție la această chestiune. Trecând prin Palestina, a fost vizitat de o delegație a comitetului executiv arab care i-a cerut să anuleze dreptul evreilor la un cămin național, după cum specifica Declarația Balfour, să oprească imigrația evreilor și să înființeze un guvern național arab. Churchill le-a răspuns că guvernul britanic recunoaște Declarația Balfour și dreptul poporului evreu la un cămin național în Palestina.
În dimineața zilei de 1 mai 1921 o hoardă de arabi din Jaffa i-a atacat pe evreii din oraș. La prânz au avut loc două manifestații de 1 mai, una organizată de partidul socialist Ahdut Haavoda, cealaltă de către partidul comunist, cu lozinci în idiș. Cele două grupuri s-au ciocnit între ele. Britanicii au decis că revolta a pornit de aici, dar atacurile arabilor începuseră mai devreme. Grupuri de arabi din Jaffa și din alte orașe au atacat câteva clădiri locuite de evrei. Printre ele a fost căminul de imigranți Bet Haolim de pe lângă spitalul francez din Jaffa. A fost chemată poliția, dar polițiștii, care erau arabi, în loc să-i apere pe evrei, au tras în ei. În această clădire au fost măcelăriți 14 evrei. O altă zonă atacată a fost Batei Varșa, unde trăiau evrei localnici. Ei aveau arme ca să se apere și au primit ajutor din orășelul alăturat, Tel Aviv, precum și din alte părți ale țării. În urma acestor atacuri și a acțiunilor polițiștilor arabi, evreii din organizația para-militară Hakibuț Hahașai (Kibuțul secret) au hotărât să se răzbune și să-l lichideze pe comandantul poliției locale, Tawfik Bey. Misiunea a fost îndeplinită de Yerachmiel Lukacher în 17 ianuarie 1923.
Printre victimele acestor incidente s-a numărat Iosef Haim Brenner, unul din cei mai importanți scriitori moderni în limba ebraică. Un grup de scriitori și artiști au rămas blocați într-o casă din Jaffa. A doua zi, 2 mai, au încercat să scape, dar spre ghinionul lor, casa se afla peste drum de cimitirul musulman, unde tocmai avea loc înmormântarea unui tânăr arab mort în aceste incidente. Participanții i-au atacat pe evrei cu topoare și bâte, omorând șase dintre ei, printre care și pe Brenner. Ei au fost înmormântați într-un mormânt comun în cimitirul Trumpeldor din Tel Aviv.
În urma măcelului din Jaffa a fost reorganizat sistemul de apărare al evreilor și a fost întărită organizarea administrativă. În 11 mai, la ordinul primului guvernator britanic, Herbert Samuel, s-a înființat la Tel Aviv „consiliul orășenesc” (Township), nucleul viitoarei primării. Încă din 8 mai a fost înființată un fel de poliție locală. Aceasta a fost una din primele acțiuni ale grupului Hagana (care fusese înființat în vara anului 1920). Nouă mii de refugiați evrei din Jaffa au refuzat să se întoarcă și au rămas la Tel Aviv. Ca urmare, populația Tel Aviv-ului a crescut simțitor, ajungând la 12.000 de suflete, la sfârșitul anului 1922.
Când vestea întâmplărilor din Jaffa a ajuns la orașul Petah Tikva, conducătorii locali s-au întrunit și au ales un comitet de apărare în frunte cu Avraham Șapira. Locuitorii celor două sate din nordul orașului, Kfar Sava și Ein Hai (astăzi Kfar Malal) au cerut să se alăture și ei acestei inițiative. În dimineața zilei de 5 mai, un grup de 400 de arabi a atacat orașul Petah Tikva. Apărătorii evrei le-au ieșit în cale.
Arabii erau înarmați și au omorât câțiva evrei. O unitate militară britanică (compusă din hinduși) a venit în apărarea evreilor. Soldații au deschis focul, omorând numeroși arabi. Între timp, un alt grup de 400 de arabi se apropia de oraș dinspre sud. Din nou soldații au deschis focul. Ciocnirile din Petah Tikva s-au terminat cu 28 de morți arabi și 4 morți evrei.
La nord de Petah Tikva, în colonia (moșava) Hadera, locuiau 600 de evrei. În orașul arab apropiat, Tulkarem, circula zvonul că la Jaffa evreii măcelăresc femei și copii. În noaptea de 6 mai o mare mulțime de țărani arabi a atacat Hadera. Apărătorii evrei au tras asupra celor care se apropiau. Arabii au apucat să jefuiască câteva case abandonate de evrei și să le dea foc. 14 case au fost jefuite sau incendiate. Armata britanică era staționată lângă gară. Un avion militar a descoperit încă o coloană de 500 de arabi în drum spre Hadera și i-a atacat cu bombe și cu mitraliere.
În aceeași zi, 6 mai, în orașul Ramla era o sărbătoare locală. La sfârșit, un mare grup de petrecăreți au pornit spre orașul apropiat, Rehovot. Evreii care îi așteptau în afara orășelului, au tras în ei și i-au alungat.
În urma acestor masacre, arabii au omorât 47 de evrei și au rănit 140, iar armata britanică a omorât 148 de arabi și a rănit 73, apărându-i pe evrei.
Serviciile de informații ale organizației Hagana nu prevăzuseră amploarea evenimentelor. Acest lucru explică numărul mare de morți și răniți din primele zile la Jaffa. Consecințele au fost grave pentru populația evreiască. La Jaffa și Tel Aviv s-a declarat legea marțială și mulți cetățeni au fost condamnați pentru purtare de arme, care a fost interzisă. Multe orașe arabe au primit amenzi colective. Flota militară britanică a fost chemată la Jaffa. Primul vas a sosit în 5 mai.
În 14 mai, guvernatorul britanic, Herbert Samuel, (care era și el evreu) a ordonat sistarea temporară a imigrației evreilor, oprind chiar 150 de imigranți care erau pe drum. În 3 iunie, ziua de naștere a regelui, guvernatorul a anunțat că imigrația va fi limitată în funcție de capacitatea economică a țării. Hotărârea lui a fost aprobată de guvern și de parlamentul din Londra. Au fost și alte restricții, dar mai puțin grave.
Restricțiile erau menite să liniștească atmosfera, dar ele au rămas fără efect. După numai câteva luni, în 2 noiembrie, ziua Declarației Balfour, Mișcarea Națională Palestiniană a organizat în toată țara marșuri de protest, repetate anual. Ciocniri violente între evrei și arabi, soldate cu multe victime evreiești, s-au repetat în 1929 (https://baabel.ro/2019/09/tulburarile-din-palestina-din-anul-1929/ ), 1936, 1939, în anii 40, culminând cu Războiul de Independență, când toate țările arabe au pornit contra Israelului.
Până în 1966 arabii israelieni au fost sub autoritate militară: nu puteau părăsi localitățile unde trăiau decât cu aprobarea poliției, în multe posturi, de exemplu învățători și profesori, nu puteau lucra decât cu aprobarea Serviciului de Securitate (Șin Bet) etc. Ciocnirile cu evreii sau cu poliția israeliană reapar din când în când, așa cum a fost și anul acesta. Între timp a continuat însă integrarea tinerilor arabi în societatea israeliană. Astăzi tinerii vorbesc perfect limba ebraică, mulți se îmbracă modern și chiar provocator, lucrează aproape în toate domeniile. Universitățile sunt pline de studenți și de profesori arabi. În spitale sunt din ce în ce mai mulți medici și asistenți arabi. În noul parlament, în noul guvern, un arab va sta în fruntea unei comisii extrem de importante – Comisia parlamentară pentru Afaceri Interne.
Avem cu toții speranța că arabii musulmani, creștini, druzi etc, care reprezintă aproape un sfert din populația Israelului, vor fi în curând o parte constructivă a statului Israel, umăr la umăr cu vecinii evrei.
Asher Shafrir
23 Comments
SE CREEAZĂ O CONFUZIE – PALESTINIENII AU DREPTUL LA ACEST TERITORIU, CARE? CONF. DECIZIEI ONU DIN 1948 ? DECI NU SE REFERĂ LA TOT CE OCUPĂ ISRAELUL ÎN PREZENT. DIN 1967 SE ADAUGĂ IERUSALIMUL DE EST OCUPAT PRIN EROISMUL MILITARILOR ISRAELIENI. VOR PALESTINIENI MAI MULT//? îi privește. toată istoria modernă este o istorie a cucerilor, SIBERIA, AMERICA DE NORD, etc. hamas ignoră un act istoric – rez. din 48.
CU DREPTUL DE A COMENTA FĂRĂ A FI ISRAELIAN, DOAR EVREU DIASPOREAN , AȘ VREA SĂ ADUC ARGUMENTE CRED VALABILE – ISRAELUL ESTE UN STAT LIBER ȘI POATE PRIMI CÎȚI IMIGRANȚI DOREȘTE, CA SĂ NU SPUN DE GERMANIA, FRANȚA, ANGLIA CARE PRIMESC IMIGRANȚI DE PESTE TOT. NIMENI NU ARE DREPTUL SĂ LIMITEZE IMIGRAȚIA EVREIASCĂ ÎN ISRAEL. FAPTUL CĂ PALESTINIENII SAU UNELE STATE ARABE PROTESTEAZĂ ESTE UN AMESTEC GRAV ÎN TREBURILE ISRAELULUI. CORECTITUDINEA POLITICĂ NU ARE CE SPUNE AICI. PALESTINIENII NU AU FĂCUT PROGRESE ÎN EDIFICAREA PROPRIULUI STAT. ACEASTA ESTE PROBLEMA. EI VOR TOTUL ȘI NU DAU NIMIC. PREA MULTE CONCESII UNEI POPULAȚII CARE PROFITĂ DE AJUTOARE FĂRĂ A MERGE PE CALEA PĂCII. EST OPINIA MEA. POATE ȘI A LUI LIEBERMANN.
MULȚUMESC AUTORULUI ARTICOLULUI CARE ÎMI OFERĂ MULTE INFORMAȚII PUȚIN CUNOSCUTE DE MINE, DOI UNCHI ȘI O MĂTUȘĂ AU FĂCUT ALIA ÎNAINTE DE 1938, ERAU SIONIȘTI ENTUZIAȘTI, AU AVUT CURAJ, NICI AZI ARABII NU SE ÎMPACĂ NICICUM CU PRZENȚA A ȘAPTE MILIOANE DE EVREI. NICI ĂN URMĂTOARELE DCENII NU SE ÎNTREVEDE PACEA, DECI CU DUMNEZEU ÎNAINTE. POLEMICA DE AICI ESTE ȘI EA ĂNCINSĂ, E NORMAL.
Va scriu pentru ca am găsit o informație prețioasa in articolul Dvs, complet noua pt mine.
In Palestina , in 1921, erau doar 42.000 de locuitori dintre care 16.000 de evrei?
Iosi Beilin, in lucrarea lui de doctorat afirma ca majoritatea arabilor au venit in Palestina după ce evreii au creat oportunități de dezvoltare și de lucru.
Înseamnă ca ,arabii nu au nici un drept istoric asupra acestui teritoriu.
Nici așa nu au, pentru ca Israel a fost recunoscut oficial la ONU și arabii au refuzat partiția. Ne- au și atacat.
Marica, ai luat-o razna. Faptul ca Israelul a fost recunoscut oficial de ONU nu are nici o legatura cu dreptul arabilor asupra teritoriului acesta.
TU SI CU AVIGDOR LIBERMAN nu v-ati nascut aici, iar arabii care sau nascut aici, ei si stramosii lor, au dreptul sa traiasca pe aceste teritorii, categoric mai mult decat tine, si decat toti emigrantii veniti in ultimele decenii.
Cum poti face o asemenea afirmatie as zice chiar RASISTA. Nu am timp ca sa-ti scot la iveala nenumaratele articole scrise de catre sociologii israelieni evrei, care vorbesc despre acest subiect complicat, f
Penbila afirmatie facuta intr-un cadru public.
Veronica, ai înțeles complet greșit ce am scris. Unde am afirmat eu ca arabii nu au dreptul sa locuiască in Israel, sau sa existe diferențe între arabi și evrei? Toți cetățenii Israelului modern trebuie da aibă aceleași drepturi și indatoriri , sa fie egali in fata legii.
M- am referit doar la faptul ca existența Statului Israel modern are la baza nu numai Thora și istoria milenara a vechilor evrei,
ciși pentru ca recunoasterea de către ONU in noiembrie 1947.
Ba chiar ai afirmat, si iti citez. Chiar am fost stupefiata ca ai putut face o aasemenea afirmatie:
Ce-i aceasta afirmatie, pe care o citez din cele scrise de tine:
”
Înseamnă ca ,arabii nu au nici un drept istoric asupra acestui teritoriu.”
Stimată doamnă Lewin,
Este un lucru foarte cunoscut faptul că majoritatea arabilor palestinieni, inclusiv cei din Israel, au venit după jumătatea sec. 19. Cei mai mulți au venit din Arabia Saudită, dar și din Egipt, Sudan etc. Majoritatea trăiesc în sate. Arabii știu cine este nativ și cine a venit „de curând”. În prima perioadă a șederii lor ei s-au ocupat cu jafuri pe drumuri, au trăit în peșteri și au ucis la cerere.
Napoleon, în anii petrecuți în Orient, a scris o monografie în 30 de volume, de valoare inestimabilă, care analizează tot Orientul, mai ales Palestina și Egiptul. Cartografii lui au trecut fiecare așezământ și au notat cu minuțiozitate fiecare loc unde trăiau oameni. Harta locurilor cuprinde două volume pe care eu le am în original. Majoritatea satelor de astăzi, cel puțin din Palestina, nu apar acolo. Dumneavoastră credeți că acest lucru interesează vreun ziarist renumit din SUA, Franța, BBC etc?
Stimate D- le Shafrir, și de data aceasta documentatarea Dvs in istorie este cu totul remarcabila .
Am citit o carte de beletristica despre șederea lui Napoleon in Egipt, si bătălia de la Akko in care a fost înfrint de otomani, dar nu am avut nici o idee despre celebra monografie a Orientului Apropiat, însoțită de hărți.
Un argument puternic in sprijinul Declarației Balfour care încuraja crearea unui “ cămin evreiesc” pe teritoriul Palestinei antice.
Doar ca sa-ti clarifici lipsa legaturii dintre ONU si asezarea in Palestina a arabilor, cauta sa te informezi citind United Nations General Assembly Resolution 194, care spune :
“refugees wishing to return to their homes and live at peace with their neighbours should be permitted to do so at the earliest practicable date, and that compensation should be paid for the property of those choosing not to return and for loss of or damage to property which, under principles of international law or equity, should be made good by the Governments or authorities responsible”.
Ce se intampla cu adevarat desigur e cu totul altceva, si nu ma pronunt asupra lucrurilor care poate ar fi de facut, nu e in cadrul implicarii sau al cunostintelor mele, dar tenacitatea afirmatiile facute de tine este revoltatoare.
De ce ar fi primiti israelienii in atatea tari ale lumii ca sa-si traiasca viata acolo, fie ca este vorba de USA, Canada, tarile Europei, Australia, sau poate chiar Japonia. Ei nu au nici in clin nici in maneca cu destinatiile pe care si le aleg, deobicei din motive de a-si face o viata mai usoara, de a castiga mai multi bani, sau pur si simplu de a nu locui in acest focar de conflicte si probleme, care este Israelul.
In ziua de azi globalizarea este astfel incat majoritatea tarilor lumii permit asezarea cetatenilor cu cetatenii diferite de ale loc sa se stabileasca pe teritoriu strain.
E bine, e rau, istoria si viitorul vor decide.
Dar afirmatia ca arabii nu au nici un drept istoric asupra acestui teritoriu, este incalificabila.
Veronica poate ai observat că nu răspund la comentariile tale. Nici de data aceasta nu o voi face. Vreau doar să te rog să citești cu atenție ceea ce scriu și să nu-mi răspunzi cu ce eu nu am scris, chiar dacă poate sunt de acord.
Îmi închipui că știi că locuiești la Haifa pe un teren care a aprținut unui arab. Fă ceva s-o primească înapoi!
Asher, raspunsul anterior este o continuare la cele raspunse deja Maricai.
Cu privire la teritoriul pe care locuiesc. Va urma raspunsul mai complet in contimuare.
Dumitale ti am raspuns doar, dupa cele scrise de Hava.
Mult stimate D- le Asher Shafrir, Veronica ma acuza pe mine, nu pe dvs, intelegind complet greșit ce am vrut sa spun.
Și ca sa revin la subiect, apreciez ca ați relatat tragedia petrecuta acum 100 de ani, la inceputul Mandatului britanic in Palestina.
Am vizitat Casa lui Brenner in Yaffo, ni s- a spus ca a fost omorit intr- o razmerita. Dar nu mi- am imaginat ca atacul avusese o asemenea amploare .
Acum urmeaza raspunsul detailat dat dvs, cel dinainte era dat Maricai.
Cateva informatii pe care in ciuda posesiei volumelor originale din timpul lui Napoleon, nu au ajuns probabil la dvs.
O buna parte din pamanturile de astazi ale Israelului au fost proprietatea Imperiului Otoman, care a stapanit regiunea pana dupa WWI, si atunci proprietatile otomane au devenit britanice. Un loc ca cel pe care ma aflu eu, dar nu numai, a fost pana nu de mult o padure, deci cu atat mai mult a fost o proprietate a statului care a stapanit regiunea, trecand in proprietatea Israelului dupa 1948, de la Marea Britaniei, Situatia aceasta este valabila pentru o buna parte (nu stiu procentual) a pamanturilor pe care statul Israel le are in proprietate. Alte pamanturi se stie ca au fost cumparate de la arabi si altele au fost confiscate, dar exista destule pamanturi care au revenit Israeluli prin cele scrise mai sus. Intamplator, locuind pe locul unor foste paduri aflata pe muntele Carmel, nu trebuie sa va faceti griji, ca au fost luate unor arabi si in consecinta nu am de ce a face eforturi speciale pentru a le inapoia :-)).
De altfel, pentru clarificare, multe dintre cladirile care se construiesc (trecut, prezent sau viitor) nu ofera terenul ca proprietate a cumparatorilor de apartamente (nici blocurile din care acestea fac parte nu sunt proprietatea cumparatorilor sau ale celui care a construit blocul). Pamantul pe care aceste apartamente, se afla, au fost construite, sunt intr-un fel “inchiriate” (leasing in engleza hahcara in ebraica), de catre Stat, celor care le-au cumparat. Daca doriti mai multe informatii, sunt convinsa ca le puteti obtine din diferite surse, si astfel veti putea verifica si care este situatia locuintei dvs din orasul sfant, eventual la nevoie, puteti pune in aplicare recomandarea facuta mie, care in cazul meu nu este faisabila.
Va doresc succes in gasirea unei solutii avantajoase.
🙂 🙂
Eu propun să punem stop. Vă rog să citiți ceea ce este scris. Iar mi-ați răspuns la altceva.
Hai sa nu ne jucam de “spusul” – ca si Marica.
Ai spus urmatoarele:
Îmi închipui că știi că locuiești la Haifa pe un teren care a aprținut unui arab. Fă ceva s-o primească înapoi!
O gluma proasta, la care ti-am raspuns, ca sa-ti dovedesc ca nu numai era o gluma proasta, dar era si un neadevar istoric.
Veronica, te rog citeste cu atentie ce am scris.
Eu m – am referit la faptul ca Israel a fost recunoscut ca stat independent la ONU, in noiembrie 1947,stat in care evreii au dreptul sa- si construiasca “ un camin national”.
Restul sunt divagatii, care nu au nici o legatura cu tema articolului.
Lupte,lupte,lupte….ce soartă… .puteți să ne scrieți despre războiul de independență și încercuirea Ierusalimului ?
În curând
Apropo – așa s-a construit țara:
דם, יזע ודמעות
adică: sânge, sudoare și lacrimi
Prezentarea e interesantă, dar încheierea mi se pare cam naivă. Ce importanță are cum se îmbracă tinerii arabi? Mai important este că de la o vreme tot mai mulți dintre ei nu vor să învețe și devin delincvenți. Criminalitatea a luat asemenea proporții, încât arabii înșiși cer ca prezența poliției în așezările lor să fie întărită. Asemenea elemente pot fi manipulate cu ușurință să comită acte de violență (mai ales că au și arme!) și conviețuirea pașnică devine un miraj tot mai îndepărtat.
Este adevărat că sunt optimist. Însă spre deosebire de tine, eu îi cunosc pe arabi de acasă, am trăit câteva perioade între ei.
În primul rând mă mir despre ce spuneți că hainele nu sunt importante. Doar aveți o rudă foarte apropiată care se îmbracă în mod unic (poate mai sunt 2-3) în România datorită credinței lui. Pentru o femeie arabă sau evreică foarte credincioși descoperirea părului este identică la descoperirea sânilor la dumneavoastră. Dacă din ce în ce mai multe femei arabe tinere își descoperă părul este deja o revoluție.
Încă o faptă. Vecinii tăi din Ierușalaim nu sunt încă arabi israelieni. Dar arabii israelieni sunt o societate rurală, toți sunt țărani – fallah. Schimbări culturale se petrec foarte încet în așa o societate. Spuneți că ei nu vor să învețe. Invers. Din ce în ce mai mulți învață. Unele din cele mai bune licee din Israel sunt licee arabe cu cele mai înalte note de bac. Acesta este un proces sociologic care se petrece între minorități, cum s-a petrecut de-a lungul anilor la evrei în diaspora. Este adevărat că este o crimă organizată mare între arabi (unii lucrează și cu evrei). Poliția nu a acționat destul. Dar schimbările culturale se văd foarte bine și continuă repede.
Desi am unele indoieli in veridictatea comparatiei itnre descoperirea parului la femeile religioase musulmane si a sanilor unei femei necredincioase evreice, trebuie sa sustin cu tarie cele scrise de dl Shafrir in articol.
Un argument in favoarea acestei comparatii, pe care o cred nelalocul ei, este aceea ca femeile merg cu parul descoperit in casele proprii (am vazut aceasta in filme) , in timp ce nici o femeie evreica – cu exceptii pe care le puteti singur enumera – nu vor umbla decoperite la parta mentionata in casele lor proprii.
Deci cred ca ati exagerat cu comparatia.
Petrecandu-mi peste un deceniu printre studenti fie la Tehnion, Haifa fie la Universitate, Haifa, am vazut si luat cunostinta de multitudinea de studenti arabi, aflati peste tot, din ce in ce mai multi studiind meserii tehnice, si unii reusind cu brio sa lcureze in domenii hitec, desigur nu la itnreprinderile cu caracter militar, dar chiar si la INTEL, sau in alte intreprinderi mari procentul lucratorilor arabi creste. De asemenea in medicina, farmacie, sa nu mai vorbim, sunt locuri in
care sunt prepodnerenti efectiv.
Criminalitatea a luat proportii din pacate, atat intre evrei cat si intre arabi fanatismul e o boala grava, care trebui combatatua cu mana hotarata si puternica in ambele directii.
Si last but not least, sunt multe fete musulmane care vin imbacate modern, poate chiar extravagant, nu odata nici nu le poti distinge, si ma itnreb adeseori, cum se prezinta ele cand pleaca pe la casele lor.
Deci modernizarea nu este uni-directionala si nu are un efect benefic in mod absolut. Precum copii tinuti sub papuc vor putea deveni si delicventi sau vor putea avea probleme psihologice grele la maturitate (desi nu este o certitudine), asa si unii tineri arabi, obligati sa fie traditionalisti in propriile lor sate si case, incearca probabil sa defuleze anumite manifestari si comportamente atunci cand cadrul in care se desfasoara devine diferit.
Multumesc Asher, pentru descrierea unui eveniment de care nu am auzit niciodata.