Într-o lume ideală am trăi în asemenea fel încât să nu fim nevoiți să ne cerem scuze. Cunoașteți probabil dictonul: „Ești stăpânul cuvintelor tale nerostite dar sclavul celor care ți-au ieșit pe gură”, sau versiuni similare. În foarte multe cazuri, scuzele nu pot face să se uite  o insultă sau să se repare o nedreptate. Îi auzi uneori pe copiii englezi recitând în curtea școlii sau la locul de joacă: Sticks and stones may break my bones but words will never harm me (bețele și pietrele îmi pot rupe oasele dar vorbele nu mă vor răni niciodată).  Este un mod de auto-apărare al copiilor, să pareze insultele sau persecuțiile din partea altor copii, așa numitul bullying, dar după părerea mea, exact opusul corespunde realității. Vorbele ne pot provoca o mai mare suferință decât o rană cauzată de o piatră sau o bâtă. Pe de altă parte, deoarece cuvintele pot constitui cel mai complex material de construcție, și reversul medaliei este adevărat: nimic nu te poate face mai fericit decât vorbele care-ți merg direct la inimă.

Exprimarea regretului și prezentarea de scuze sunt declanșate de gafe, de alegerea nepotrivită a unor cuvinte, de accidente verbale sau fizice, etc. Fac o mare deosebire între „îmi pare rău” și „îmi cer scuze”. Tuturor ne pare rău, chiar foarte, foarte rău că a apărut Covid-19, de exemplu, că ni s-au impus tot felul de restricții, că trăim mai izolați.  Dar exprimarea părerii de rău de către cineva nu implică și asumarea vinei dacă persoana respectivă nu este răspunzătoare de ceea ce s-a întâmplat.

Formula “îmi cer scuze” își are loc în tramvai sau autobuz când ai călcat pe cineva din greșeală pe picior, în gura unui copil care a făcut o poznă, când te adresezi, la telefon, cu „domnule” unei femei cu vocea mai groasă sau când ai uitat ziua de naștere a soției. Formula  poate exprima în mod sincer regretul, părerea de rău. Există evident scuze sincere pentru o greșeală comisă… din greșeală.

Există însă și o altă categorie de „greșeli”. Iar pentru victimele lor, pentru cei ale căror vieți au fost ruinate de incompetența, neglijența criminală sau lăcomia unor bancheri, constructori, avocați, etc, ca să dau doar câteva exemple sau și mai rău, pentru cei care și-au pierdut viața din cauza incompetenței sau neglijenței criminale ale unor politicieni, scuzele prezentate nu au absolut nicio valoare. Și chiar în rarele cazuri în care sunt prezentate, mai ales cele contemporane, constatăm că nici formele existente prin care unii  își fac astăzi mea culpa nu sunt ceea ce par la prima vedere.

În zilele noastre există mai multe formule pentru a cere scuze. Prima sună cam așa: „Regret că unele persoane s-au simțit jignite de cuvintele mele”. Ce vrea să spună în realitate autorul acestor cuvinte este: „nu e vina mea că nu știți de glumă”, sau ”sunteți ultra-sensibili” sau chiar „nu sunteți în stare să înțelegeți nimic”. Deci nu sunt scuze deloc, din contră.

A doua formulă este de genul „Îmi pare sincer rău pentru remarcile mele. Am greșit, le retrag și prezint scuze tuturor celor afectați”. Posibile traduceri: „M-a luat gura pe dinainte și mi-am tăiat craca de sub picioare,” Sau „pot fi dat afară din funcție, ori cineva mă va da în judecată, așa că mai bine retractez rapid. Trebuia să-mi țin gura”. Nici acestea nu sunt scuze adevărate, ci reprezintă doar o stratagemă pentru a ieși cu oiștea din gard. Și fiecare din aceste două formule are o multitudine de variante.

Ceea ce nu veți auzi însă niciodată sunt scuze reale, adevărate păreri de rău, pentru că ele ar trebui să fie de genul: ”Regret din suflet că sunt atât de needucat, misogin, bigot, rasist sau bădăran ca să nutresc asemenea idei și, în plus, și nesimțit sau prost să le exprim în public. Voi face tot ce-mi stă în putință să mă lepăd de ele”. Sau „regret că neglijența, incompetența sau prostia mea a dus la provocarea unor pagube însemnate”. Nu, nu veți auzi niciodată asemenea scuze, din motive pe care le cunoaștem.

Mulți nici nu văd că au greșit. Persoane publice refuză să prezinte scuze dacă acest lucru poate implica acționarea lor în judecată, mai ales când există posibilitatea plătirii de despăgubiri, fie de cei condamnați fie de organizațiile sau statele pe care le reprezintă. Aceasta deoarece prezentarea scuzelor echivalează cu recunoașterea vinovăției. Dacă nu există însă acest pericol și nici pericolul pierderii postului de persoana respectivă, atunci, așa cum am văzut recent, mulți politicieni și oameni publici ne copleșesc cu tot felul de scuze, goale de conținut: pentru colonialismul înaintașilor lor, sclavie, discriminarea femeilor, rasism, etc. Nu lipsește mult să auzim curând scuze pentru expedițiile lui Alexandru Macedon, invaziile romane în Dacia și multe altele. Este încă un aspect al vieții noastre care s-a devalorizat constant, devenind o simplă  vorbă goală.

Dacă știați însă toate acestea și v-am făcut să pierdeți câteva minute citindu-le din nou, îmi cer scuze. Cu toată sinceritatea.

Dorian Galbinski

26 iunie 2021