Străin printre străini

De când trecuse de perioada de dezvoltare, adică de când depășise cu câțiva ani buni vremea adolescenței, începuse să se intereseze care sunt criteriile de admitere în cercul acela de oameni speciali, veniți fiecare cu istoria lui, din locuri cu istorii diferite, dar care se pare că răspundeau cu toții unor condiții fără de care nu aveau nicio șansă măcar să se apropie de masiva ușă de intrare a impresionantei clădiri cu multe etaje care adăpostea clubul select, administrația, diversele secții: financiară, culturală etc., dar și sălile de întâlniri periodice, unde fiecare avea ocazia să se revadă numai cu oameni de teapa lui, având aceeași bază filozofică, dar și un puternic spate asigurat de o situație economică stabilă, câștigată cu sudoarea frunții, fiecare dintre ei fiind câștigător al unor mari bătălii pentru cucerirea piscului de civilizație și bunăstare.

Toate acestea îi erau cunoscute eroului meu de ani de zile. De-a lungul timpului el își planificase în așa fel existența încât la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, să ajungă să răspundă pozitiv la toate acele cerințe care făceau din fiecare individ un adevărat ”cineva”, un om de succes, succes recunoscut de toți cei din jur, și nu cu puțină invidie.

Și invidioșii erau numeroși.

Unii dintre ei își pierduseră tinerețea slujind pe alții, cărora le oferiseră tot ce aveau mai bun, adică energia și inițiativa, și nu era deloc de mirare că unii din aceștia, exploatatori ai altora, ajunseseră cu ușurință în situația de a fi doriți în clubul exclusivist, moment în care își uitaseră sursele de care se bucuraseră și pe care le utilizaseră în propriul lor interes, lăsându-i în urmă pe cei mai puțin favorizați de soartă.

„Viața e o junglă și dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să ai inițiativă și putere, dar și mai bine pe amândouă.” Fraza asta era rostită în club foarte des și mai de fiecare dată de altcineva.

Adevărul era, de fapt, cu totul altul. Cei mai mulți din cei alintați de soartă posedaseră un foarte dezvoltat simț de orientare, cu ajutorul căruia îi dibuiau pe cei nepricepuți, sau nevoiași, sau naivi și după ce-i depistaseră, unul câte unul, treaba devenea extrem de ușoară. ”Aceia” lucrau și produceau pentru ”aceștia”, iar deosebirile dintre unii și alții se puteau observa de la o poștă și cu ochiul liber.

Eroul meu apăruse pe ”scenă” cu mare întârziere și nu întâmplător. Viața nu-i surâse în primii ani, și nici strămoșii săi nu fuseseră mai norocoși. Ei plecaseră de la zero și deschiseseră ochii când împărțirea între cele două straturi sociale fusese deja încheiată.

De fapt, de la bun început, el se putea socoti un venetic, un paria, unul care nu era de-al lor.

Însă, în mod paradoxal (sau natural, o vor spune sociologii cu carte) situația descrisă mai sus îl întărâtă, îi ascuți simțurile, dar mai ales îl făcu să-și propună să-i ajungă din urmă.

Începu să acumuleze bunuri, dar imediat se dovedi că șansele de a reuși erau minime. El trăia într-un cartier în care legea și regulile de comportare erau demult niște ficțiuni, elemente care pot fi luate în considerare doar dacă vrei, opțional.

Cei din jur nu cunoșteau niciun gard care despărțea bunul lor de al altora, disputele verbale erau pâinea cea de toate zilele și nu o dată se transformau în certuri aprige, ridicări de mâini și chiar folosirea de arme de foc.

Omul nostru era prins în capcană. Tot ce făcea pentru a acumula nu numai bunuri, dar și pentru a se bucura de un ”certificat de bună purtare”, se ducea pe apa Sâmbetei, un fel de Meșter Manole, pentru că tot ce reușea era în primejdie de a se nărui peste noapte.

Distanța dintre el și cei din clubul exclusivist se mărea, în loc să se reducă.

Însă dorința de a răzbi era mai puternică decât orice.

Iar concluzia se impunea de la sine: el trebuie să fie mai puternic decât cei din jur, mai puternic nu decât fiecare din ei, ci decât toți la un loc.

Drept pentru care începu să acumuleze putere, prin crearea unui mecanism care să-i faciliteze construirea unei baze economice puternice, dar mai ales dezvoltarea unor sisteme de autoapărare care într-o clipă se puteau transforma din unelte defensive în adevărate arme ofensive.

Aceia au fost anii cei mai grei.

De fapt și-a rupt de la gură, de la gura lui și a familiei sale, de-ajuns de numeroasă, pentru a investi în acel uriaș sistem care să-i ofere apărare în orice condiții, indiferent cine și câți erau atacatorii.

Își puse la contribuție mintea și reuși să vândă și altora ceea ce producea, și pe bani grei. De fapt, el o luă înaintea multora din cei pe care îi invidia pentru poziția lor socială, încununată cu dreptul de a fi membri ai clubului exclusivist, și asta nu pentru că era mai deștept sau mai înzestrat, ci pentru că (pur și simplu!) nu avea încotro.

Un vizitator, dintre cei care treceau peste mândria ușor de înțeles și mai poposeau din când în când în casa lui, rezumă situația într-o singură frază:

– Poate nu-ți dai seama, dar de fapt casa dumitale e o vilă în junglă!

Momentul cotiturii sosi oarecum pe neașteptate. O secetă cumplită lovi în toată regiunea, neocolind pe nimeni. O bună parte a rezervelor pe care fiecare le pusese deoparte se năruiseră, dispăruseră.

Doar că eroul acestor rânduri fu cel mai puțin lovit de soartă. De mulți ani el avusese ideea de a dezvolta un sistem de irigații care să ajungă la fiecare plantă și fiecare pom, folosind într-un mod extrem de judicios puținele resurse care-i stăteau la îndemână.

Rezultatul fu la fel de neașteptat. Cu ce pierduseră alții și cu ce acumulase el, balanța arăta că deosebirile de odinioară se estompaseră, de fapt diferențele se șterseseră, iar omul nostru se simți, dintr-o dată și pentru prima oară, suficient de puternic și dotat pentru a-și permite să bată la ușa clubului.

Nu, nu toți membrii îl acceptară cu aceeași deschidere, atât de necesară unui început, dar cu toate acestea el fu primit cu căldură și imediat începu o perioadă de adaptare, de asociere la diverse acțiuni comune, și treptat-treptat situația creată îi dădu senzația de integrare reușită, dacă nu perfectă, cel puțin acceptabilă.

Nici nu se putea aștepta la mai mult. El era ultimul venit, deci nu putea avea pretenții, dar ceea ce-i dădea încredere în sine era faptul că încetul cu încetul mulți din noii săi parteneri arătau un interes deosebit pentru modul în care el ajunsese la ce dorise, de parcă pe undeva ar fi vrut să-l și imite. Începu să fie invitat pe la alții, ba mai mult, și el organiză întruniri festive pe domeniul său.

Dar totuși ceva nu era în ordine, ceva care nu deranja pe cei din jur, dar dădea apă la moară celor care susțineau că tipul nu va fi cu adevărat un partener egal tuturor celorlalți.

Iată despre ce e vorba.

Din când în când, cu o regularitate aproape matematică, omul nostru dispărea, pur și simplu se evapora, absentând uneori zile, alteori săptămâni, de la activitatea selectului club.

O scurtă cercetare a motivelor dispariției aduse la cunoștința tuturora adevărul gol-goluț: individul ducea o viață total nesigură, era în permanență în primejdie, acei vecini pe care-i de-a lungul anilor îi pusese cu botul pe labe încercau prin diverse mijloace să-i distrugă bunurile, punând adesea în pericol viețile membrilor familiei sale…

Era o situație unică. Ceilalți membri ai clubului încetaseră demult să mai aibă dușmani și cei care îi invidiau (și mai erau din aceia) nu îndrăzneau atacuri directe, ci, ca niște șobolani greu de depistat în întuneric, încercau să distrugă o mobilă, sau o față de masă, fapte minore care puteau fi cu ușurință trecute cu vederea.

Dar atentatele regulate la adresa noului membru, a familiei și a bunurilor sale, erau ceva cu totul deosebit.

Această situație îl aduse pe eroul nostru foarte aproape de postura anterioară, doar că acum el continua să se frece de ceilalți, dar ceilalți rămâneau complet deosebiți de el.

Nu, greșesc. Nu toți, ci cum spune italianul: tutti no, ma buona parte. Unii, pe lângă care trecea, îl condolau, alții (e drept, foarte puțini) îl încurajau și mai erau din aceia care-i spuneau: „Nu te îngrijora, tu ești mai puternic decât ei, ai dovedit-o de atâtea ori, o să treacă și asta.”

De fapt cei din urmă aveau dreptate. De fiecare dată. Fiindcă și de data asta, ca de fiecare dată, omul meu reuși să restabilească liniștea, totul părea că se întoarce la normal și el continuă să se vânture prin club, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era deja obișnuit, că doar nu era prima oară.

Doar că nimeni, absolut nimeni, nu părea a fi interesat să știe dacă aceste întâmplări violente, care toate se terminau (din fericire) la fel, dacă tot ce i se întâmpla lui și alor lui, dacă acele zile de tensiune, uneori de panică, de frică pentru ce ar putea urma, dacă toate acestea aveau vreo influență asupră stării sale de spirit, dacă copiii mici nu urinau – din nou – noaptea în pat, și dacă cei mai măricei nu tresăreau noaptea la cel mai mic zgomot și nu mai puteau adormi.

Și de ce să-i intereseze toate astea, era vorba doar de un membru – de fapt – nedorit.

PS. Când scriu aceste rânduri, cea de a 274-a rachetă este lansată din fâșia Gaza asupra Așeklonului. Oare ceea ce se întâmplă în aceste zile în jurul meu m-a făcut să scriu ce-am scris?

Mă întreb și eu…

Gabriel Ben Meron

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • BORIS MEHR commented on August 12, 2022 Reply

    ECOURI DIN CASTELUL LUI KAFKA. INTERESANT.

    • gabriel gurm commented on August 13, 2022 Reply

      Interesantă comparație…..
      Cred că nici măcar eroul povestirii nu s-ar fi gândit la Kafka, deși absurdul stă la masă cu el în mod permanent.
      GbM

  • Roxana Cristisn commented on August 12, 2022 Reply

    Toate felucitările pentru acest articol!
    Dr. Roxana Cristian

  • Roxana Cristisn commented on August 12, 2022 Reply

    Cred că eroul tău sau măcar unii din copiii lui trebuie să-și ia inima în dinți și să facă saltul de la clubul de ontogenie la Filogenie!

    • gabriel gurm commented on August 13, 2022 Reply

      Mulțimesc Roxana.
      Dar cum spunea un bun prieten: nu în timpul vieții mele!!!
      GbM

  • Marica Lewin commented on August 12, 2022 Reply

    Mi-a plăcut mult povestea.
    Confruntarea a tinut 3 zile, si s-au tras peste 1100 rachete asupra Israelului.
    A murit un câine erou, inrolat in armata israeliana. A salvat multe vieti omeneşti.

    • gabriel gurm commented on August 12, 2022 Reply

      Problema e ca eroul povestirii mele nu prea are șanse, chiar după ultimele sale succes, să fie primit in club cu brațele deschise…
      Și cum spune gluma? Din păcate asta nu se va întampla în timpul meu….
      GbM

      • Eva Grosz commented on August 12, 2022 Reply

        Exact.

  • theodor toivi commented on August 11, 2022 Reply

    Articolul m-a impresionat, profund fără a va dezvălui motivul…

    • gabriel gurm commented on August 12, 2022 Reply

      Chiar aș vrea sa știu….
      GbM

  • gabriel gurm commented on August 11, 2022 Reply

    Pentru precizarea intențiilor: in biologie există ontogenie și filogenie. Ontogenia e repetarea filogenei de câtre individ, adică (scuze celor care înțeleg aceste noțiuni mai bine decât mine) ontogenia e repetarea de câtre individ a dezvoltării speciei sale.
    Oare acum textul e mai clar?
    GbM

  • Tiberiu ezri commented on August 11, 2022 Reply

    Analogia mea este ca personajul tau principal este Israelul in mijlocul haosuluu de arabi din jurul nostru. Dar as putea face si analogie cu copilul evreu din Diaspora caruia de mic copil parintii ii spuneau ca el trebuie sa invete si sa fie primul in clasa fiindca e evreu, Dar ca sa fiu mai realist il citez pe Groucho Marks care spunea ca nu ar vrea sa fie membru in clubul care vrea sa-l accepte ca si membru,

  • Mihai Grigoras commented on August 11, 2022 Reply

    Întotdeauna în pomul cu fructe se aruncă cu pietre, zice, se pare, George Vraca. Sub plop nu sunt fructe, dar nici bete, pietre si crengi rupte

  • Eva Grosz commented on August 11, 2022 Reply

    Oare cum pot exprima ce înțeleg eu din povestea lui scriitorului GBM ? Analogie ? Între povestea unui om și povestea unui popor ? Greșesc? Asta mi-a spus mie povestea Dvs. Mulțumesc !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *