În articolul despre kibuţul Hazorea (https://baabel.ro/2023/02/amintiri-din-kibutul-hazorea/ ) am amintit despre muzeul dedicat lui Wilfrid Israel. În acest articol voi vorbi despre cine a fost acest om şi ce legătură avea cu kibuţul.

La Berlin, în anii 1930, Wilfrid Israel se bucura de o situație specială.  Toată lumea știa că e evreu, dar autoritățile naziste nu îndrăzneau să se atingă de el, pentru că avea dublă cetățenie, germană și britanică.  S-a născut la Londra, mama lui era nepoata lui Nathan Marcus Adler, rabinul șef al Imperiului Britanic, iar familia tatălui trăia de generații în Germania.  Afacerea familiei, care a început ca un mic magazin de textile, a devenit cu timpul cel mai mare magazin universal din Berlin, cu peste 2000 de angajați.  Toată protipendada nazistă se afla printre clienții lui și un mijloc de a-i mitui a fost să-i invite să-și ia din magazin tot ce doreau fără să plătească.  Pașaportul britanic i-a permis să călătorească liber.  Din Extremul Orient și-a adus colecția de artă care se află astăzi în muzeul care îi poartă numele.  Dar multe călătorii, aparent „de afaceri”, erau numai o fațadă în spatele căreia se ascundeau încercări de salvare a evreilor din Germania.  Caracterul său a fost influențat și de faptul că era homosexual, astfel că a învățat foarte devreme să acționeze cu cea mai mare discreție.

Dragostea lui de oameni s-a manifestat încă din tinerețe: a încercat să organizeze ajutor pentru orfani și pentru cei rămași muritori de foame după Primul Război Mondial.  Pentru salariații firmei a organizat asigurare medicală, grădiniță, cantină, un sistem de pensii, activități sportive și câte altele.  A refuzat să-i concedieze pe angajații evrei, iar când situația a devenit imposibilă, le-a plătit în avans doi ani de salariu pentru a-i ajuta să emigreze. 

Tot de atunci datează legătura lui cu mișcarea evreiască de tineret Werkleute.  După venirea la putere a nazismului, tinerii au fost arestați de Gestapo – și Wilfrid împreună cu ei.  După o noapte de tortură, Wilfrid a reușit să ia legătura cu lumea din afară și să obțină eliberarea lor.  După întemeierea kibuțului Hazorea, a fost de mai multe ori în vizită și și-a exprimat dorința să fie înmormântat acolo.  Neavând urmași, era normal să-și lase colecția prietenilor săi din kibuț, iar aceștia, cu toate că se aflau într-o situație economică foarte precară, au început construcția muzeului încă din 1946.

Activitățile lui clandestine au fost multe și variate.  Împreună cu câțiva complici a reușit să elibereze în jur de 8000 de evrei din lagăre de concentrare: Hubert Pollack avea contacte la Gestapo, Wilfrid Israel furniza banii de șpagă, iar Frank Foley, care lucra la ambasada britanică din Berlin, elibera vizele.  Răspunderea lui Pollack și a lui Wilfrid Israel era ca printre refugiați să nu se infiltreze și spioni germani. 

În Noaptea de Cristal (9-10 noiembrie 1938), magazinul universal a fost pustiit și Wilfrid Israel a fost obligat să-l vândă pe un preț de nimic.  Viața lui fiind în pericol, a plecat în Anglia.  Dacă nu mai putea face nimic altceva, a încercat să salveze măcar copiii.  În Anglia a pus în mișcare toate contactele sale personale pentru a convinge familii evreiești să adopte copii refugiați, a ajuns până la primul ministru Chamberlain cu cererea de a acorda vize acestor copii.  În august 1939 s-a întors în Germania ca să supravegheze personal plecarea ultimelor transporturi de copii.  Prietena mea Paula Maroz se afla într-unul din ele.  În felul acesta au fost salvați 10.000 de copii.  (Dintr-un articol semnat de Andrea Ghiță aflăm despre soarta unora dintre acești copii, adăpostiți în reședința Lordului Balfour https://baabel.ro/2017/11/o-relatie-de-familie-cu-israelul-spunea-lady-alison-kremer-n-balfour/.)

După izbucnirea războiului, evreii germani care se refugiaseră în Anglia au devenit deodată enemy aliens, cetățeni ai unei puteri ostile, suspecți că ar putea fi spioni, și ca atare au fost internați în lagăre.  Wilfrid Israel a fost printre primii care a vizitat aceste lagăre, a adus hrană și ajutor, dar mai ales a făcut propagandă, explicând că cei închiși nu erau dușmanii Marii Britanii, din contră!  Treptat ei au fost eliberați și o mare parte s-au înrolat ca voluntari în armata britanică.

Ultimul capitol al activității lui Wilfrid Israel s-a desfășurat în 1943, în Peninsula Iberică.  În al Doilea Război Mondial, Spania și Portugalia fiind neutre, ele au fost o portiță de scăpare pentru mulți refugiați evrei din Europa.  Numai că aceste țări erau pro-naziste și chiar dacă îi primeau pe evrei, îi țineau închiși în lagăre.  Wilfrid Israel a dus tratative cu autoritățile britanice din Palestina să primească măcar o parte din acești refugiați, apoi a plecat în Spania și în Portugalia și a reușit să trimită spre Palestina mai multe vapoare cu refugiați.

La 1 iunie 1943, misiunea fiind încheiată, a plecat înapoi spre Anglia, dar avionul a fost doborât de forțele germane.  Nu au fost supraviețuitori.  În felul acesta numele lui se adaugă la lista lungă de „eroi necunoscuți”, eroi care nu au avut parte nici măcar de un mormânt…  Doar la Berlin, pe locul unde a fost pe vremuri magazinul universal, s-a pus o plăcuță comemorativă printre pietrele de pavaj.  Textul e laconic: Wilfrid Israel.  Născut 1899.  Moștenitor al unui mare magazin.  Salvator al copiilor evrei.  Decedat 1.6.1943.

Multă vreme nu s-a știut aproape nimic despre Wilfrid Israel, nici măcar urmașii fondatorilor kibuțului nu știau.  Prima biografie, scrisă de Naomi Shepherd, a apărut în 1984: Wilfrid Israel: German Jewry’s Secret Ambassador.  Subiectul a primit mai multă publicitate în 2016, când cineastul Yonatan Nir, nepotul unuia dintre fondatorii kibuțului Hazorea, a făcut un film documentar pe această temă: The Essential Link. The Story of Wilfrid Israel.  Din păcate pe internet se găsesc numai fragmente.  Iată măcar unul din ele, subtitrat în engleză:

De ce povestea a fost trecută sub tăcere atâta amar de ani este un mister.  Poate pentru că pentru unii era prea dureroasă?  Poate pentru că Wilfrid Israel însuși detesta publicitatea?  Poate mai erau și alte motive?  Nu știu.  Dar precum spuneam, de-a lungul anilor Paula a făcut totuși unele aluzii.

Adesea mi-a vorbit de cartea The Scarlet Pimpernel.  Este numele unei flori pe care nu știu cum să-l traduc, dar ea arată așa:

Cartea, scrisă de baroneasa Orczy prin 1904, s-a bucurat de o foarte mare popularitate în prima parte a secolului XX; a inspirat chiar mai multe filme.  (De fapt chiar și în anii 1960 s-au mai făcut filme pe aceeași temă – sunt sigură că mulți cititori și-l mai amintesc pe Alain Delon în Laleaua neagră).  Este povestea unui nobil englez care duce o existență dublă: pentru cei din jur este un om superficial, neserios, un neisprăvit.  Dar în taină este un adevărat erou și salvează mulți aristocrați de la ghilotină în timpul Revoluției Franceze și peste tot unde acționează lasă ca „semnătură” o floare roșie.  Paula mi-a împrumutat cartea, am citit-o, dar nu i-am dat atenție. Mare lucru, un roman de aventuri…

Apoi mi-a vorbit cu multă admirație de Leslie Howard, cel care l-a jucat pe Scarlet Pimpernel. Pe atunci încă nu exista internet, dar acum am vizionat versiunea din 1941.  Și aici eroul duce o existență dublă: lumea îl cunoaște ca „profesor distrat”, dar în taină el salvează oameni din lagărele naziste.  Asemănarea cu Wilfrid Israel mi s-a părut de-a dreptul frapantă, nu numai ca mod de acțiune, chiar și ca înfățișare. 

Interesant că Wilfrid Israel și Leslie Howard s-au cunoscut.  Ei s-au întâlnit în mai 1943 la Lisabona, unde Leslie Howard se afla într-o misiune diplomatică, și cu această ocazie el i-a spus lui Wilfrid Israel: „Eu joc numai rolul, dar adevăratul Scarlet Pimpernel ești tu!”  Cu câteva zile mai târziu au plecat împreună în Anglia și au pierit împreună, când avionul lor a fost doborât de forțele germane deasupra golfului Biscaya.  Lui Leslie Howard i s-a ridicat un monument pe coasta de nord a Spaniei, dar Wilfrid Israel a rămas, ca de obicei, în umbră.

***

Yonatan Nir, creatorul filmului documentar, ne oferă o explicație de ce Wilfrid Israel a fost atât de puțin cunoscut în Israel.  Era un fel de anti-erou: nu a luptat cu arma în mână, în acțiunile sale de salvare a fost nevoit să ducă tratative cu dușmanul, ceea ce îl făcea „suspect”.  (De fapt și mișcarea sionistă din Palestina a dus tratative cu naziștii în anii 1930.  Într-un fel aveau chiar „interese comune”: unii voiau să scape de evrei, ceilalți voiau să-i primească, pentru a ajuta la dezvoltarea și la apărarea țării.)  La Hazorea problema era alta.  Tinerii fondatori ai kibuțului au venit fără părinți și soarta celor rămași în Germania devenea pe zi ce trece mai precară.  Bineînțeles că au apelat la Wilfrid Israel, dar nici el nu a reușit să-i salveze pe toți.  Poate că e explicabil că cei care și-au pierdut părinții au rămas cu o mare durere în suflet și poate l-au învinuit pe Wilfrid Israel.

Hava Oren

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Wilfrid_Israel