Motto:

Roua e replica ierbii că singură nu poate aduce ploaia.

Cum de a putut găsi iarba o asemenea soluție, dacă nu gândește?

În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris.

În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează.

Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții.

Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam.

Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan.

Implicarea mea a fost totală și editura, văzându-mi strădania, mi-a sugerat să scriu o prefață care să fie și conținutul unui articol anunțând apariția cărții. Articolul se află în Revista Leviathan, Anul IV, Numărul 3 (20), iulie-septembrie 2023 (pag. 146-149)

https://leviathan.ro/wp-content/uploads/2023/08/REVISTA-LEVIATHAN-NR-3_20_-IUL_SEPT-2023.pdf.

Împinsă de la spate de redactorii revistei – se pare că doar așa sunt urnită eficient din loc – m-a dus valul și am parcurs toate etapele, fiind mulțumită că am început un asemenea drum.

Aștept cu nerăbdare să apară cartea.

Vă voi surprinde, dar în articol voi continua să vă spun nu numai despre carte, ci și despre ce simt eu, după o viață, și ce înțeleg acum că este discriminarea. Nimic mai mult decât părerile mele. Această apariție editorială luați-o ca pe un pretext.

Cred că fiecare dintre cei care citiți articolul aveți propriul înțeles pentru cuvântul ”discriminare” și e normal să fie așa. Nu cred că există vreo definiție atotcuprinzătoare.

Nicu Feraru e leat cu mine. Ne-am născut și am crescut în același colț al Bucureștiului, în cartierul Rahova. Am urmat aceeași școală de opt clase. Vă voi vorbi despre ce am simțit eu, de copil, a fi discriminare. Despre cuvânt și care e sensul lui general am aflat mult mai târziu.

Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.

Instrumentele cu care ne modelau cadrele didactice nu-mi dădeau în niciun fel de înțeles că se făceau diferențe între elevi pe alte criterii decât sârguința. Doar calitatea răspunsurilor noastre la lecții ne deosebea, prin notele pe care le luam. Amândoi învățam foarte bine.

Cu bagajul de cunoștințe acumulate, eu am evoluat în viață parcurgând un drum, iar Nicu Feraru a mers pe drumul lui. Ne-am revăzut, datorită internetului, după 52 de ani. El a emigrat și a trăit 30 de ani în SUA, iar eu am rămas întreaga viață în România, până în 1989 nici nu am călătorit în vreo țară străină.

Redactându-i manuscrisul, am aflat că elementul declanșator al emigrării a fost decizia din 1988 a unui redactor-șef de la Televiziunea Română, o televiziune publică, de a nu-i accepta o înregistrare muzicală interpretată alternativ la un țambal negru și unul alb, Nicolae Feraru fiind îmbrăcat în negru, respectiv, în alb. Motivul invocat a fost ”E prea negru!”, el fiind un țambalagiu profesionist cu vechime. Și exprimarea nu se referea la ”negrul” țambalului sau al costumului purtat de interpret. Avea la activ multe plecări în străinătate, cu diferite formații de muzică populară, și de fiecare dată revenise în țară, la soție și la cei cinci copii. Deseori îl recunoșteam în emisiuni cu muzică populară transmise la televizor și îi înnebuneam pe cei din preajmă spunându-le că-l cunosc.

După titlul cărții, cred că ați înțeles deja că fostul meu coleg a devenit țambalist și se numără printre cei mai mari instrumentiști din lume. S-a stabilit în SUA, cu acte în regulă, din 1994. A emigrat în 1988 și a cerut azil politic în 1989, iar după un parcurs concertistic de excepție, în anul 2013 a primit de la Barack Obama o distincție care depășește cu mult orice altă apreciere primită de-a lungul întregii sale activități. Lui Nicolae Feraru i-a fost acordat premiul ce reprezintă cea mai înaltă distincție culturală americană și titlul de LIVE TIME HONOR (onoare pe viață). El s-a numărat printre cei nouă artiști aleși de o comisie dintre cei 469 candidați din toată lumea.

Iată-l pe Nicolae Feraru primind prestigiosul premiu în 2013.

Mă întreb și azi cum a fost posibil ca o foarte cunoscută realizatoare de emisiuni folclorice, cea care l-a interzis pe ecran pe Nicolae Feraru, să ajungă într-o asemenea funcție decizională? Să nu-și fi arătat niciodată până atunci adevăratele trăsături de caracter? Nu cred. Numai că, în funcții de decizie, omul își devoalează caracterul, cu toate fețele și cu umbrele lui mai mult sau mai puțin cunoscute.

Veți zice, cum am zis și eu, că tot răul a fost spre bine! În acest caz, da, a fost spre binele profesional al lui Nicolae Feraru, dar asta putem spune doar după ce măsurăm rezultatul.

Virtuosul țambalist putea să se piardă emoțional din cauza unui om nepotrivit pus într-o funcție de decizie atât de importantă pentru parcursul vieții oamenilor.

Dați căutare pe internet cu numele ”Nicolae Feraru” și veți vedea despre cine vorbesc.

Discriminarea e un rezultat nefericit al deosebirii dintre oameni, deosebiri naturale, care n-ar trebui să intre în nicio discuție comparativă.

Sunt sigură că deseori i-a fost adresat apelativul ”măi țigane” și el spune că nu s-a simțit niciodată jignit. A pus cuvântul ”țigan” pe o pancartă virtuală pe care o poartă deasupra capului oriunde se duce. Spune că ăsta e el, e un adevăr și îi place să i se spună că e țigan. Are un adevărat cult pentru părinții săi, pe care i-am cunoscut și eu: tatăl, coșar, iar mama, casnică.

Pentru mine, prin aceste remarci de a se considera țigan, Nicolae Feraru dă măsura adevăratului său caracter deosebit, fără legătură cu marele său har de a cânta la un instrument specific muzicii lăutărești, instrument foarte greu și la propriu, și la figurat.

Când simte că apelativul ”țigan” îi e adresat în sens peiorativ, replica lui ar trebui să fie: ”Bine, măi români! Să știți că momentele importante din viața voastră – nunți, botezuri, aniversări – le traversați însoțiți de acordurile instrumentului meu drag: țambalul. Nu mă pot simți decât mândru de asta!”

Eu am pus un pic de aciditate în această replică, dar Nicolae Feraru, de modest ce este, nu o va spune niciodată, pentru că nu-i este propriu sufletește să dea replici acide.

Și eu am avut impulsul de a-i cataloga, poate chiar de a-i discrimina pe cei care nu împărtășesc valorile mele. Dar, văzând că eu însămi devin mai completă dacă iau părțile lor frumoase, am încetat definitiv să mă ghidez după impulsuri interioare brute, neșlefuite, de multe ori manifestate spontan.

Discriminarea asezonată cu puțină invidie a dat un cocteil numai bun de distrus viețile oamenilor. Pălălaia aprinsă a fost ușor alimentată și a produs incendii majore. Consecințele se șterg greu sau niciodată.

Începem prin a urî pe cineva pentru că are o casă mai frumoasă ca a noastră, pentru că s-a realizat profesional, pentru că e mai deștept decât noi. Efortul și meritele sale proprii nu le mai vedem. Suntem orbiți de celelalte lucruri care ne alimentează ura. Mintea o ia razna și dacă mai vine și un conducător care ridică stindardul urii pe post de crez național, ”Fandacsia-i gata!”, vorba lui Caragiale în comedia Conu’ Leonida față cu reacțiunea.

Și istoria nu e săracă în astfel de exemple, chiar prezentul ne este un exemplu viu.

Eu mi-am propus să vă transmit cam ce am simțit eu legat de discriminare. Viața urmată de niște principii corecte trebuie să șlefuiască eventualele asperități, așa cum apa, aparent neputincioasă, șlefuiește colțurile pietrelor printre care trece,.

Toleranța e un instrument necesar, dar ea trebuie folosită cu grijă, altfel și ea poate face mult rău.

Discriminarea naște monștri în ambele tabere. Când unul ia o atitudine mai îndrăzneață, efectul de turmă se manifestă imediat. Nu se găsește măcar unul să-i spună îndrăznețului că exagerează și că rezultatul atitudinii sale va fi unul neașteptat, de bumerang! Tocmai de aceea, cred că ”turmele”, fie ele chiar antagonice, trebuie păstorite de oameni trecuți prin viață și a căror experiență îi oprește să se înșele în privința deciziilor luate, cu condiția să fie bine intenționați.

Motto-ul reprezintă o reflecție izvorâtă odată cu scrierea acestui articol.

Elena Stoican