Număr vizualizări 10 ori
E greu să te oprești să scrii un articol incitant, care poate provoca multe discuții, despre cineva care e suspect că a fost colaborator al Securității. Am ezitat o vreme să scriu povestea, având în vedere că era o persoană pe care am cunoscut-o. M-am sfătuit cu un prieten și el m-au sfătuit să renunț. Cel despre care voiam să scriu era tatăl unei prietene din anii de liceu. În articol nu am folosit numele reale, probabilitatea ca persoana să fie recunoscută era mică, dar ea exista. Când am început să scriu articolul, nu mi-am făcut griji, pentru că informația mi-a fost dată de fiica lui cu ani în urmă, nemaivorbind că se referea la un eveniment dureros în viața ei. Aveam intenția să-i cer permisiunea de a scrie despre tatăl ei, dar nu am îndrăznit. Articolul era deja scris, dar la cererea insistentă a uneia din prietenele mele l-am șters.
– Delete, delete, mi-a spus aceasta. Nu e etic ce faci!
– Fiica acelei persoane nu are cum să afle că am scris povestea. Ea nu citește revista Baabel, am răspuns, căutând argumente pentru a publica totuși articolul.
– Nu are importanță, mi-a răspuns prietena. Însuși faptul că ai vrut să scrii despre tatăl ei este condamnabil.
Tatăl meu, care a fost ziarist, mi-a spus să termin fiecare articol pe care l-am început și abi după aceea pe urmă să decid dacă e publicabil sau nu.
– Chiar dacă ai scris pentru sertar, ai făcut un exercițiu bun, spunea tata. Dacă începi să scrii despre un subiect, termină-l. Te sfătuiesc numai două lucruri: să nu minți și să nu lezezi pe nimeni în scrierile tale.
De fapt, m-am întrebat, de ce m-am apucat să scriu despre eventualul colaborator al Securității? Pentru a publica un articol incitant sau pentru că am fost influențat de vestitul film german Viața Altora, pe care l-am revăzut nu demult? Ca să fiu sincer cu mine însumi, nu știu care a fost motivul adevărat. În orice caz, dacă mă gândesc la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede „respectarea vieții” am procedat corect hotărând să nu public articolul.
După Revoluția din 1989, în România a început o adevărată campanie de dezvăluire a foștilor colaboratori ai Securității. Mulți erau nevinovați, dar însuși faptul că au fost suspectați le știrbea bunul renume. Membrii familiilor lor au avut de suferit, pe mulți i-au părăsit prietenii, atmosfera la locul de muncă a devenit ostilă. Cei care realmente și-au denunțat prietenii, colegii și-au meritat pedeapsa (dacă au primit-o). În perioada dictaturii ceaușiste, Securitatea a racolat multe persoane șantajându-le cu diverse date care le-ar fi putut pune în pericol viața de familie sau cariera. Am cunoscut câțiva oameni care au fost în această situație. Unii erau total derutați, mi-au cerut sfatul, dar, din păcate, nu i-am putut ajuta.
Astăzi, fiecare cetățean implicat într-un mod sau altul în colaborarea cu Securitatea poate să primească dosarul propriu sau al aparținătorilor și să afle realitatea, dacă se adresează la Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Unii o fac, alții nu. Mulți dintre copiii acestor persoane nu profită de această posibilitate, ei preferă să păstreze neștirbită amintirea părinților.
Până la urmă îmi pare bine că nu am publicat articolul în cauză. Tatăl meu ar fi fost mândru de mine pentru această decizie.
Andrei Schwartz
19/07/2026
