Număr vizualizări 576 ori
E greu să te oprești să scrii un articol incitant, care poate provoca multe discuții, despre cineva care e suspect că a fost colaborator al Securității. Am ezitat o vreme să scriu povestea, având în vedere că era o persoană pe care am cunoscut-o. M-am sfătuit cu un prieten și el m-au sfătuit să renunț. Cel despre care voiam să scriu era tatăl unei prietene din anii de liceu. În articol nu am folosit numele reale, probabilitatea ca persoana să fie recunoscută era mică, dar ea exista. Când am început să scriu articolul, nu mi-am făcut griji, pentru că informația mi-a fost dată de fiica lui cu ani în urmă, nemaivorbind că se referea la un eveniment dureros în viața ei. Aveam intenția să-i cer permisiunea de a scrie despre tatăl ei, dar nu am îndrăznit. Articolul era deja scris, dar la cererea insistentă a uneia din prietenele mele l-am șters.
– Delete, delete, mi-a spus aceasta. Nu e etic ce faci!
– Fiica acelei persoane nu are cum să afle că am scris povestea. Ea nu citește revista Baabel, am răspuns, căutând argumente pentru a publica totuși articolul.
– Nu are importanță, mi-a răspuns prietena. Însuși faptul că ai vrut să scrii despre tatăl ei este condamnabil.
Tatăl meu, care a fost ziarist, mi-a spus să termin fiecare articol pe care l-am început și abi după aceea pe urmă să decid dacă e publicabil sau nu.
– Chiar dacă ai scris pentru sertar, ai făcut un exercițiu bun, spunea tata. Dacă începi să scrii despre un subiect, termină-l. Te sfătuiesc numai două lucruri: să nu minți și să nu lezezi pe nimeni în scrierile tale.
De fapt, m-am întrebat, de ce m-am apucat să scriu despre eventualul colaborator al Securității? Pentru a publica un articol incitant sau pentru că am fost influențat de vestitul film german Viața Altora, pe care l-am revăzut nu demult? Ca să fiu sincer cu mine însumi, nu știu care a fost motivul adevărat. În orice caz, dacă mă gândesc la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede „respectarea vieții” am procedat corect hotărând să nu public articolul.
După Revoluția din 1989, în România a început o adevărată campanie de dezvăluire a foștilor colaboratori ai Securității. Mulți erau nevinovați, dar însuși faptul că au fost suspectați le știrbea bunul renume. Membrii familiilor lor au avut de suferit, pe mulți i-au părăsit prietenii, atmosfera la locul de muncă a devenit ostilă. Cei care realmente și-au denunțat prietenii, colegii și-au meritat pedeapsa (dacă au primit-o). În perioada dictaturii ceaușiste, Securitatea a racolat multe persoane șantajându-le cu diverse date care le-ar fi putut pune în pericol viața de familie sau cariera. Am cunoscut câțiva oameni care au fost în această situație. Unii erau total derutați, mi-au cerut sfatul, dar, din păcate, nu i-am putut ajuta.
Astăzi, fiecare cetățean implicat într-un mod sau altul în colaborarea cu Securitatea poate să primească dosarul propriu sau al aparținătorilor și să afle realitatea, dacă se adresează la Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Unii o fac, alții nu. Mulți dintre copiii acestor persoane nu profită de această posibilitate, ei preferă să păstreze neștirbită amintirea părinților.
Până la urmă îmi pare bine că nu am publicat articolul în cauză. Tatăl meu ar fi fost mândru de mine pentru această decizie.
Andrei Schwartz
19/07/2026
6 Comments
Și eu consider că faptul că nu l-ați publcat constitue un gest etic deși știu cât de greu este pentru cei care scriu șă se abțină. În afară de asta cu toții cunoașteți tendința mea consecventă de conciliere și iertare.
Acest articol scurt trebuie citit printre rânduri. Într-adevăr, după decembrie 1989, mulţi, foarte mulţi oameni au dorit să afle dacă fuseseră urmăriţi, dacă aveau dosar de Securitate şi cine au fost denunţătorii lor. După ceva vreme şi multă tevatură s-a ajuns la posibilitatea accesării dosarelor. Unii au reuşit să vadă dosarele lor sau ale părinţilor lor şi să identifice delatorii. Aceste identificări au fost dureroase, dezamăgitoare şi… inutile. Ce mai puteai face? Să te răzbuni?! Numele unora au fost făcute publice, respectivii, acoperiţi de ruşine, s-au “dat la fund” pentru o perioadă şi pe urmă toate au fost uitate. Ce se mai poate scrie după atâţia ani?! Ce mai are relevanţă? În plus, nu ai de unde şti care au fost motivele delaţiunii? Cât despre securişti… Şi printre ei erau diferite categorii. Comandanţi, ofiţeri şi simpli funcţionari. Condamnarea lor se poate face în instanţă dacă există dovezi clare. Totul e oribil şi îngrozitor de complicat, ca în totalitarism. Important e, cred eu, că autorul a urmat sfatul tatălui său: a scris articolul care poate fi citit şi comentat.
Andrea, exact ce spui. Pentru ce ?
Încărcătura prezentului nu ne ajunge ?
Instituţia care a oferit începând cu anul 1999 vizionarea dosarelor personale, sau ale celor din familia apropiată, este CNSAS – cnsas.ro – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
Pe site-ul instituţiei se pot urmări materiale foarte interesante şi desigur legile în baza cărora a fost posibilă vizionarea dosarelor.
Din propoziţia care urmează se poate deduce în mod greşit că doar cei care au avut o oarecare colaborare cu Securitatea sunt cei care “primesc dosarul propriu sau al aparținătorilor și să afle realitatea,
“Astăzi, fiecare cetățean implicat într-un mod sau altul în colaborarea cu Securitatea poate să primească dosarul propriu sau al aparținătorilor și să afle realitatea, dacă se adresează la Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. “
Desigur că nu este adevărat, oricine poate primi dosarul relevant, cu condiţia ca acesta să fie în posesia CNSAS-ului. Mare parte a dosarelor fostei Securităţi trebuie cerute de la forumul care încă le mai păstrează şi se poate întâmpla că se vor cere dosare, dar ele nu vor fi transferate la CNSAS, din diferite motive, uneori chiar legate de categoria de ultrasecret. Procedura de cerere a dosarelor implică completarea unui formular cerere, după care trece un timp iar solicitantul este avizat că poate să se prezinte într-o perioadă anumită la sediul institutiei pe str. Matei Basarab 55-57, la 15-20 de minute de mers pe jos de la staţia de metro Unirii.
Pe lângă dosare scrise se pot găsi uneori şi microfişe, nu este uşor de aflat dinainte ce se găseşte şi sub ce formă, în legătură cu o anumită persoană.
Am frecventat această instituţie din anul 2006 până în 2014, o dată sau de două ori pe an. Deoarece foloseam multe dosare, mi s-a permis să vin la sediul mai puţin frecventat de public, acolo unde sunt îndreptaţi cercetătorii definiţi pe baza unor formalităţi anterioare, sediu care se află la Popeşti Leordeni – se numeşte Arhivele Statului. Se pot face copii, în principiu după îndeplinirea unei formalităţi, şi de obicei aprobarea se obţine după ceva timp, nu pe loc. La ultima mea vizită nu se permitea fotografierea personală, aşa cum se poate face la alte tipuri de arhive, sau la biblioteci (Arhivele Naţionale, BCU – Biblioteca Centrală Universitară etc).
Necunoscând prea bine situația din România după 1989 mă abțin din a trage concluzii.
Dar cineva care trăiește acolo si a prins schimbarea de la 1989 poate confirma sau infirma ipoteza după care imensa majoritate a agenților de securitate a rămas nedezvăluită, și foștii călăi și-au continuat viața nestingheriți de nimeni.
Eu, personal, n-am cum să știu.
GbM
Bine ai făcut!
Marele filosof Ludwig Wittgenstein spunea: „Wovon man nicht sprechen kann, darüber muss man schweigen.” (Despre ceea ce nu poți să vorbești trebuie să taci.)