Deunăzi am cinat cu câțiva prieteni, ceea ce nu se întâmplă prea des. Suntem cu toții ocupați, chiar dacă la vârsta noastră s-ar părea că timpul ne stă la dispoziție și ne putem organiza viața așa cum vrem. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa. Până la urmă, în viață nu există vid – o jumătate de zi care pare liberă și în care, teoretic, faci ce ai chef, se umple imediat cu un lucru care te așteaptă de mult și despre care te întrebi cum se face că nu l-ai rezolvat până acum.

Dar acea masă de seară despre care povestesc ne-a găsit pe toți patru liberi și dornici de a schimba o vorbă într-un restaurant plăcut și la un pahar de vin bun.

Sunt convins că nimeni nu se va mira că în mai puțin de zece minute discuția a urmat făgașul ”situației de la noi”. În țara mea nu poți vorbi de nimic, decât după ce ai dezbătut ”situația” din acel moment, cu și fără soluții, una mai nerealistă decât cealaltă. Discuția a căpătat imediat o nuanță tipică de dispută, pentru că așa cum se știe, aici trei indivizi posedă în general patru păreri despre același subiect.

– Eu nu înțeleg, reuși unul dintre amici să ia cuvântul fără a fi imediat întrerupt, eu nu înțeleg cum am ajuns în situația în care…

– Ce nu înțelegi, totul e atât de clar că n-ai ce să pui întrebări, se năpusti un comesean asupra celui care încerca să-și exprime punctul de vedere în mod inteligent, începând cu enunțarea unei nedumeriri care de fapt nu-și avea locul, pentru că toți cunoșteau toate amănuntele, și dacă le cunoști pe toate, atunci nu e nevoie de întrebări.

Tonul ridicat era pe cale să devină amenințător, dar salvarea veni odată cu primul fel de mâncare, deși legea nescrisă că nu se vorbește cu gura plină nu funcționează pe bucățica astă de pământ.

– Totul e clar, în afară de cum să ieșim din groapa în care noi singuri ne-am băgat. Cel care rostise aceste cuvinte era cel mai sfătos dintre noi. El nu încerca niciodată să-și impună punctul de vedere cu forța, ci aștepta să i se dea cuvântul.

Atunci al patrulea, cel mai tânăr dintre noi (sau cel mai puțin vârstnic, oricum diferența de vârstă dintre noi nu era mai mare decât numărul de degete de la o mână) luă cuvântul și propuse ceva neașteptat:

– Aveți chef să auziți o poveste, de fapt o fabulă, nepovestită și nescrisă până acum?

– Nu poate fi o fabulă nouă, de la Esop încoace nimeni nu a mai avut curajul să scrie ceva în genul ăsta…

– Și ce zici de Krâlov? veni imediat replica.

– Îmi dați o șansă?

Felul doi era deja pe masă, ospătarul deschise a doua sticlă de vin, bineînțeles roșu, israelian și deloc ieftin, dar așa suntem noi, ăștia care ne vedem foarte rar și fără neveste, ne putem permite…

Tipul părea obișnuit să țină cuvântări în timp ce mânca, iar noi eram ocupați cu golirea farfuriilor, așa că el profită de situație și-și începu povestea.

– Într-o pădure trăia un urs, cu ursoaica lui și cei trei pui. ”Trăiau” nu era cuvântul cel mai potrivit, mai degrabă rezistau, subzistau. Condițiile în care familia își ducea zilele erau departe de a fi comfortabile. Se adăposteau în scorburi modeste, abia găseau o brumă de mâncare, dar cel mai mult îi îngrijora pericolul zilnic de a fi atacați de leii și tigrii care mișunau prin pădure…

– Vorbești prostii, chiar dacă e o fabulă! Unde ai mai văzut o pădure care să aibă și urși, și lei, și tigri?!

– Cunoști expresia: ”așa merge povestea”? Taci din gură și vezi-ți de friptura cu care te lupți. Se pare că e mai mult talpă de pantof și mai puțin steak…

Supărat că fusese întrerupt, bunul meu prieten reluă firul povestirii:

– Deci viața nu părea să ofere bunăstare, nici siguranța zilei de mâine, iar ursul și ursoaica lui tremurau la orice foșnet și la orice zgomot care ar putea anunța apropierea dușmanului.

Într-o bună zi, căutând resturi de mâncare într-un luminiș de la marginea pădurii, ursul-tată zări de departe un om care-i făcea semne cu mâinile ridicate deasupra capului, arătând că nu e înarmat și nu are gânduri rele. Cei doi, bărbatul și ursul se apropiară unul de celălalt, se măsurară în tăcere din cap până în picioare, până când omul deschise gura:

– Cum îți merge aici, în pădure?

– La tine animalele vorbesc o limbă umană?!

– Și la mine și la Esop, după cum știi, se oțărî povestitorul. Și dacă nu înțelegi că așa e povestea, taci din gură și mai ia o înghițitură de vin, poate îți îmbunătățești starea de spirit…

Ceilalți nu ziseră nimic, deci povestea putea continua.

– Nu prea bine, ba chiar rău, spuse ursul. Mâncare nu prea este, puii mei cresc și nu am pentru ei scorburi potrivite și uite, vine iarna și unde vom hiberna? Apoi, poate nu știi, dar aici mișună dușmani la tot pasul, suntem în pericol permanent.

– Mi-am închipuit, spuse omul. Nu degeaba te-am acostat. Vreau să-ți propun o afacere…

– O afacere? se miră ursul. Ce afacere?

– Uite despre ce e vorba. Eu locuiesc nu departe de aici, am pământ, am o casă frumoasă, o duc bine, am ca și tine o parteneră de viață, (la noi se numește nevastă) și patru copii. Suntem cam izolați aici, pe o distanță de zeci de kilometri nu vezi pe nimeni. Eu îți pot oferi o viață liniștită, fără griji, cu mese regulate, cu o colibă numai pentru tine și ai tăi. Aș vrea să le ofer copiilor mei o plăcere, să se joace cu voi, să petreacă cu voi, să vă bucurați unii de alții…

Ursul nu stătu mult pe gânduri:

– De mâine? De azi? N-am nevoie să întreb pe nimeni, doar că…

– Știu ce vrei să întrebi: dacă vei fi liber să te întorci în pădure oricând vrei. Uite, ți-am luat-o înainte. Din partea mea da, oricând!

– Atunci batem laba?

– Da, dar mai e ceva. Domeniul meu cuprinde și un iaz cu pești. Peștii sunt un aliment important pentru noi, dar și pentru tine, mai ales că nu va trebui să-i prinzi cu coada, ca omonimul tău din altă poveste, ha, ha, ha…

– Și atunci care e baiul? întrebă ursul, care probabil că auzise o dată un ardelean glăsuind.

– Uite ce e. Lacul are țânțari și orice am făcut, n-am reușit să-i stârpim. Ei nu fac rău, nu aduc boli, doar înțeapă. Noi am găsit soluția, nu ieșim afară decât îmbrăcați și în jurul paturilor avem plase care ne apără, dar voi, urșii, veți fi nevoiți să le suportați prezența și din când în când să le simțiți înțepăturile. Ei doresc doar un pic de sânge și cred că pentru ei sângele de urs e la fel de bun ca cel de om… Și nu uita, noi nu folosim insecticide, ca să nu afectăm viața peștilor din iaz… Până la urmă, își susținu fermierul propunerea, sunt doar țânțari, ei te înțeapă, tu te scarpini și totul trece, pentru că oricât de mulți ar fi ei tot țânțari rămân.

Ursul cântări o clipă propunerea și rămase la decizia inițială:

– Unde ți-e casa?

Și așa începu conviețuirea aceasta neobișnuită, dar pe placul ambelor părți. După cum prevăzuse omul, toți erau mulțumiți. Urșii aveau ce mânca și unde locui, niciodată nu trăiseră atât de bine, iar copiii fermierului se bucurau din plin că aveau în preajma lor o familie de urși cu care se puteau juca – parcă ar fi avut o grădină zoologică la ei acasă.

Doar că țânțarii decoperiseră gustul plăcut al sângelui de urs și de la o zi la alta deveneau mai agresivi și mai impertinenți.

– Așa nu mai merge, se plânse într-o zi ursoaica partenerului ei. Nu mai dormim noaptea, când ți-e lumea mai dragă ei ne atacă, puii se scarpină tot timpul, uite, ăla mic a și făcut o infecție pe piele, suntem timorați, stresați… Fă ceva!

– Din asta nu se moare, replică fermierul când ursul îi povesti de necazurile lui și alor săi. Ei doar înțeapă. Și voi aveți destul sânge, n-o să vă lipsească din cauza unor amărâți de țânțari înfometați și sălbatici…

Dar când după câteva săptămâni unul din puii de urs se îmbolnăvi și făcu febră mare, ursul-tată nu se mai putu abține. Își luă familia, părăsi coliba încăpătoare și plăcută și se îndreptă spre casa fermierului. Acesta îi întâmpină cu un zâmbet pe buze și îi ascultă cu răbdare:

– Să știi, spuse ursul, dacă nu faci nimic, eu plec, mă întorc în pădure. Cel puțin acolo îmi pot crește puii fără să-mi fie teamă că cresc niște pshiopați! Puii mei nu mai ies din colibă ca să-și facă treburile, nu mai vor să se joace cu copiii tăi, nu mai dorm noaptea, ursoaica e deprimată…

– Aici ai întrecut măsura!! Vorbea cel cu friptura ca talpa, enervat și de poveste dar și eșecul felului doi. Urși psihopați?! De unde ai mai scos-o și pe asta?

– Urși care vorbesc pot foarte bine să fie și psihopați!

– Bun, am înțeles mesajul, luă cuvântul al treilea. Și cum se termină povestea?

– V-ați săturat de amănunte? Foarte bine, pentru că povestea mea se termină aici. Restul îl veți citi în ziare, sau îl veți auzi la televizor, pentru că discuțiile continuă și tensiunea e la nivel foarte înalt. Nu știați?

Desertul a fost foarte bun, ca și cafeaua turcească la care nimeni nu renunță, chiar cu riscul de a se lupta apoi cu insomnia.

Gabriel Ben Meron