Nu-mi amintesc să fi scris vreodată despre o persoană pe care n-am cunoscut-o. Un asemenea proiect cere a te baza doar pe datele și părerile altora, ceea ce dă celui care îndrăznește s-o facă un iz de superficialitate, de preluare a celor gândite de alții, fără nicio posibilitate de a controla veridicitatea amănuntelor.

De data aceasta fac o excepție. Decizia mea a fost provocată de doi factori, independenți unul de altul. Primul e legat de dorința mea de a scrie odată și odată despre porcăria (da, porcărie!) care se petrece în zilele noastre în Polonia, privitor la modul în care este îndoctrinat poporul polonez (și alături de el și alții) asupra responsabilității sale la actele criminale ale Holocaustului polonez (da, polonez!).

Dar trebuie să recunosc că ultimul impuls care m-a așezat în fața calculatorului a fost propunerea unei însemnate persoane din redacție BAABEL-ului (H.O.), care mi-a oferit o idee bine inspirată (și pentru care îi mulțumesc), acea de a scrie despre cel care a fost Simcha Rotem (Kazik), ultimul luptător al ghetoului din Varșovia, care a decedat în urmă cu câteva zile, în Israel, la vârsta de 94 ani.

Povestea vieții sale se încrucișează în mod total cu tragedia Holocaustului din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Am evitat cu bună știință termenul ”se încadrează”, pentru că faptele lui Simcha Rotem nu fac parte din atmosfera lugubră în care o imensă turmă umană a fost condusă spre o moarte sigură, în abatoarele denumite lagăre de concentrare, fără ca aproape nimeni să fi opus rezistență.

Mă simt obligat să amintesc în câteva cuvinte atitudinea răposatului meu părinte (poveste despre care am mai scris) în acea dimineață de octombrie 1943, când aflând de iminenta trimitere a evreilor moldoveni spre lagărele de exterminare naziste, el a pregătit trei seringi cu morfină în doze letale, pentru mama, pentru mine și pentru el însuși, rostind vestita frază ”eu nu-i las pe ei să mă omoare cum și când vor ei”! Anularea ordinului în aceeași seară nu schimbă cu nimic morala acestei scurte povestiri.

Și în ziua de azi se vorbește de sinucidere ca de un mijloc de a-ți pune în aplicare propriile planuri, în fața unui deznodământ fatal și inevitabil.

Dar în cazul milioanelor de evrei duși la abator, dilema a fost cu totul alta. Ea consta în a alege între moartea absolut sigură, fără a face vreun efort de a te opune, practic o sinucidere, și încercarea de a lupta, încercând să supraviețuiești și dacă nu, cel puțin să știi că nu vei muri singur, ci vei lua cu tine și pe călăii tăi.

De fapt această ultimă frază a fost atitudinea lui Simcha Rotem. Pentru orice om rațional, care nu voia să se înșele pe sine însuși, sfârșitul era clar. Odată cu trecerea timpului știrile despre lagărele de exterminare se răspândeau în toată lumea, iar simplul fapt că niciun evreu nu se întorsese vreodată dintr-un lagăr de concentrare impunea celor încă rămași în viață concluzia că nu există scăpare, totul e doar o chestiune de timp. Milioane de evrei s-au supus acestei cumplite soarte, nefăcând nimic, nici ca s-o împiedice, nici ca s-o amâne.

În această atmosferă a avut loc revolta din ghetoul din Varșovia. Să amintim un singur fapt. Războiul continua de aproape patru ani. În tot acest timp soarta evreilor (în cazul de față polonezi) era clară și pecetluită. Dar atunci, în ajun de Pesah 1943, când trupele naziste au intrat în ghetou cu scopul evacuării și trimiterii tuturor supraviețuitorilor spre moarte, nemții au fost întâmpinați de o mână de oameni înarmați, care timp de peste patruzeci zile s-au opus verdictului, au ucis nemți, au minat clădiri, având în spate o organizare perfectă (în acea situație), cu resurse alimentare, cu ascunzători și cu multe muniții.

Revolta Ghetoului din Varşovia

Personal consider revolta din ghetoul din Varșovia ca pe o acțiune de sinucidere în masă, în absența niciunei posibilități de scăpare, dar luând cu ei înspre iad cât mai multe animale naziste. Puțini au supraviețuit acestei acțiuni pe cât de disperate pe atât de eroice. Unul din ei a fost Simcha Rotem.

Dar el a rămas în istorie nu numai ca supraviețuitor al mașinii de exterminare naziste, ci în primul rând ca salvator al câtorva zeci de tineri evrei, pe care i-a scos din ghetou, după o pregătire minuțioasă, trecându-i prin țevile de canalizare și ajutându-i să ajungă în păduri, la partizani.

În urmă cu zeci de ani, încă în România, văzusem filmul ”Canalul”, de care îmi amintesc doar în mod vag. Credeam (și nu am avut dreptate) că și în acest film Rotem apărea ca organizator și ghid al fugii. Cu ajutorul unei bune prietene am găsit datele acestui film din anul 1957, regizat de cunoscutul Andrzej Vajda. Bineînțeles, regimul comunist polonez din acea vreme nu-și putea permite să ridice în slăvi rezistența evreilor din ghetou, de aceea filmul vorbește despre fuga unor ofițeri polonezi, în timpul răscoalei poloneze, care a avut loc un an mai târziu. Nu am informații despre veridicitatea acestei povești.

Întorcându-ne la răscoala din ghetoul varșovian, să nu uităm că această acțiune, salvarea unui grup de tineri evrei prin canalale subterane ale capitalei poloneze, atribuită în mod corect lui Rotem, a fost doar o mică parte a activității sale clandestine în timpul ocupației naziste. El a participat la organizarea revoltei, a luat parte la minarea unor fabrici de pe teritoriul ghetoului. Iar în 1944, mult timp după lichidarea ghetoului, el a participat și la revolta poloneză împotriva naziștilor.

Acțiunea de salvare a celor trecuți prin canal a fost ultimul lucru pe care Rotem l-a putut face pentru puținii supraviețuitori. A rămas printre ultimii martori oculari ai infernului de pe teritoriul Poloniei și datorită lui întreaga omenire a putut afla amănunte despre cele petrecute.

Simcha Rotem (Kazik)

Într-unele dintre aparițiile sale publice în Israel, Rotem a vorbit despre dubla dilemă a răsculaților. În primul rând trebuiau să decidă dacă să rămână pasivi, fără nicio împotrivire, sau să pornească o acțiune armată complet lipsită de șanse. A doua mare problemă de care a amintit nu o dată Simcha Rotem era legată de consecințele unei opoziții armate – scurtarea cu bună știință a vieții participanților. Soluția acceptată a fost cea de a ieși din turmă, de a se opune, rezultatul fiind cel așteptat. Singura excepție a fost salvarea celor câteva zeci de tineri trecuți de Rotem prin rețeaua de canalizare, așteptați de camioane în fața deschizăturii de pe strada Prosta nr 51 și transportați în afara Varșoviei.

O victorie à la Pirus?! Depinde pe cine întrebi.

Anumite surse indică faptul că răscoala din ghetoul de la Varșovia a avut un ecou în rândurile evreimii europene, ea fiind urmată de acțiuni de răzvrătire și în câteva lagăre de exterminare.

Se spune că veridicitatea istoriei depinde de cel care o scrie. Sunt însă și fapte istorice care nu lasă loc interpretării. În ciuda nenumăratelor încercări de a nega Holocaustul, azi orice om de bun simț știe ce s-a întâmplat în acei ani.

Doar că atunci când ajungem la capitolul vinovați, ai câteodată senzația că Holocaustul a avut loc spontan, ca un cataclism natural, un fel de potop venind din ceruri, fără intervenția omului. În această stare de lucruri se încadrează încercările actualilor conducători polonezi de a pretinde completa nevinovăție a poporului polonez în tragedia evreimii din acele locuri. E drept, politicienii polonezi de azi au avut dascăli de prima mână, cum ar fi autoritățile sovietice, care timp de zeci de ani au pus masacrul din pădurea Katyn pe socoteala nemților, deși se știa că totul fusese organizat și înfăptuit din ordinul lui Stalin.

Azi se vorbește în Polonia de masacrarea evreimii poloneze de câtre nemți, fără participarea activă sau pasivă a populației poloneze. Toți conducătorii Poloniei de azi par să fi uitat că singura țară în care au fost uciși evrei după cel de al Doilea Război Mondial a fost Polonia!

Iată un amănunt interesant: Simcha Rotem luase legătura cu doi polonezi care lucrau în sistemul de canalizare din Varșovia, cerându-le ajutorul, sub pretextul că voia să salveze niște polonezi creștini. Aflând adevărul, ei erau gata să divulge autorităților planul, numai vigilența lui Rotem i-a împiedicat.

Rotem n-a uitat nicio o clipă participarea poporului polonez la uciderea a milioane de evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Într-o scrisoare din aprilie 2018, adresată președintelui polonez Andrzej Duda, Rotem condamna ”ignorarea faptului că mașina de exterminare germană a avut mulți complici polonezi”. În continuare el scrie: ”Mă opun vehement legii recente, care distorsionează istoria și care e menită să șteargă din amintirea istorică colectivă cumplitele acte comise de polonezi împotriva poporului evreu în acele timpuri intunecate”.

Simcha Rotem (Kazic) a încetat din viață, fiind ultimul supraviețuitor al ghetoului din Varșovia. A rămas conștient până în ultima clipă a vieții sale. A știut că va veni un timp când cele întâmplate ”acolo”, pe vremea lui, vor fi uitate. De aceea a scris o carte intitulată ”În mine se află trecutul”, în care descrie cele petrecute în ghetoul varșovian.

Spre deosebire de mulți evrei polonezi supraviețuitori ai Holocaustului, rămași în Polonia sau plecați prin alte părți ale lumii, Rotem a emigrat în Israel și și-a întemeiat aici o familie. Se pare că a avut o busolă internă care i-a îndreptat pașii în direcția dorită. El a nu a părăsit turma, ci doar a ieșit din rândurile ei pentru a o conduce spre o soartă, dacă nu mai bună, cel puțin pe un drum care le-a oferit opțiunea de a-și lua destinul în propriile mâini.

Și asta nu se poate uita…

Gabriel Ben Meron