Niciodată nu mi-aş fi imaginat că ceea ce am citit în cărţi şi am văzut în filmele despre război le-aş fi putut vedea aievea, în zilele acestea, cât am fost voluntar în Tabăra pentru Refugiați Siret și într-o sală de sport a unei școli, special amenajată pentru a primi refugiați. Nu mi-aş fi putut închipui că voi ajunge să trăiesc eu zile în șir în care să aud vorbindu-se de război și să văd copii, vârstnici, bărbați și femei fugind din calea lui.

Mi-a rămas în minte imaginea dintr-o noapte în care pe poarta taberei pentru refugiați Siret, intrau grupuri de câte 10-20 de oameni ale căror bagaje, plase, valize erau cărate de jandarmii și pompierii care-i conduceau spre corturile amenajate în tabără pentru a se odihni și ulterior pentru a-i amprenta și fotografia. Prima mea zi de voluntariat a fost de 20 ore, iar după o zi de odihnă am revenit în tabăra pentru refugiați Siret pentru încă o tură de noapte de 12 ore. Am văzut multe cazuri impresionante: bebeluși dormind în brațele mămicilor rămase singure și nevoite să se descurce în lume fără bărbații din viața lor, vârstnici aduşi de spate, sau doi soți vârstnici orbi, un tată singur cu 10 copii, adolescenți fără părinți sau cei apropiați, persoane cu tetrapareză sau imobilizate în scaun cu rotile și toți oamenii disperați și cu priviri pierdute…

Un alt moment de reflecție a ceea ce am ajuns să trăiesc a fost după ce completasem într-o noapte, pe bandă rulantă, cereri de azilant pentru fiecare dintre persoanele aduse în tabără de forțele de ordine române. Toţi aceşti oameni, indiferent de vârstă, care nu aveau pașaport biometric, trebuiau să fie înregistrați că au trecut pe teritoriul țării noastre. În formular trebuia să completez motivul pentru care persoana a plecat din țara lui: „război”. Eram și presat de timp, oamenii trebuiau să plece, la poarta taberei îi așteptau microbuze şi mașini care-i duceau mai departe spre alte țări, așa încât de cele mai multe ori scriam mecanic. La un moment dat am avut un moment de pauză și am stat puțin să mă gândesc: „Toţi oamenii ăștia din jurul meu fug din calea războiului?”. Au fost momente când mă uitam în gol, în tabără, la tot ce se întâmplă în jurul meu, ca un copil autist, stăteam pur și simplu și mă uitam minute în șir la tot ce era în fața mea: agitație, nemulțumire, o mulțime de oameni pe uniforma cărora scria „Jandarmerie”, „Pompieri”, „Poliția de frontieră” și oameni simpli care nu înțelegeau ce li se întâmplă și de ce nu sunt lăsați să plece unde vor.

În continuare, parcă nu-mi vine a crede ce se întâmplă, deși noi ne ducem viețile ca și cum nu am trăi cu un război care se desfășoară la câțiva kilometri de țara noastră.

Dr. Sergiu-Lucian Raiu, cadru didactic Univ. Suceava

voluntar la Tabăra de Refugiaţi Siret

Seara târziu suntem anunţaţi că mai e nevoie de câţiva oameni în plus pentru întâmpinarea trenului de la miezul nopţii. Voluntarii programului caritabil „O masă caldă” au amenajat în Gara Clujului un centru de tranzit: câteva sãli de odihnă şi o cantină cu mâncare gătită, destinate celor care fug din calea războiului. Uneori vin sute de refugiaţi cu același tren, alteori sunt ceva mai puţini: îndeobşte femei şi copii, dar mai apar între ei și câtiva bărbaţi. Ei au reuşit să treacă frontiera. Cei mai mulţi poposesc în gară doar câteva ore, unii trebuie cazaţi peste noapte, dar aproape toţi îşi continuă călătoria către Budapesta şi de acolo mai departe… Nu se ştie încotro. Nu se cuvine să insişti cu întrebările. E de la sine înţeles că nimeni nu adastă fără rost în sala de odihnă. Nu-i niciun secret că majoritatea nu-şi cunosc destinaţia finală, vor doar să scape de război.

Tineri din Bucovina de Nord sau Basarabia, studenţi la Cluj, care vorbesc limba lor, ne ajută cu traducerea. E mare nevoie de translatori, mai ales atunci când trebuie să afli de ce medicamente au nevoie. Unul dintre ei pomeneşte de Cernivţi, cred că este originar de acolo. Deja sunt rutinaţi, asemeni voluntarilor de la „O masă caldă”, care gătesc şi rezolvă chestiunile logistice ale aprovizionării. Colaborarea cu poliţiştii merge ca pe roate, însă tura din noaptea de miercuri spre joi nu e atât de aglomerată: au sosit mai puţini refugiaţi ca în noaptea trecută, când la aceeaşi oră fusese puhoi de lume. Copiii mai mici nu pricep prea mult din toată povestea asta. Cei mai mărişori stau lipiţi de telefoane, iar unii dintre ei caută pe Internet ultimele ştiri de acasă. Mai exact, dacă mai există casa de acasă… Înainte de sosirea trenului Korona, toată lumea se adună pe peron. Nimeni nu vrea să-l piardă. Aici sunt mult mai mulţi decât cei care trecuseră prin sala de mese. Unii au mai mulţi copii şi le prinde bine ajutorul la căratul bagajelor. Încă nu s-au ivit zorile şi copiii dorm… Ar dormi. Duc în braţe un copilaş de trei ani şi însoţesc o mamă care duce în braţe un altul. O altă femeie, probabil o rudă, duce de mână al treilea copil şi cară o parte din bagaje, în timp ce un coleg voluntar o ajută, cărând ditamai geamantanul pe care mă îndoiesc că l-aş putea urni. Reuşim să-i urcăm pe toţi într-unul din vagoanele destinate călătorilor cu bilete gratuite, de care beneficiază şi ei. Trenul porneşte către Budapesta. La sosire vor fi întâmpinaţi de alţi voluntari. Copiii adormiţi nu s-au trezit. E şi acesta un motiv de mulţumire momentană.

Cei care doresc să ne ajute, s-o facă. Există căi potrivite pentru a direcţiona acest ajutor acolo unde e nevoie. Sprijinul e la un click distanţă. https://www.facebook.com/omasacalda

Laczkó Vass Róbert, poet şi actor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

voluntar la Centrul de Tranzit din Gara Cluj

(fotografie şi text preluate de pe pagina de Facebook a autorului)