Eram la San Francisco. Am ieșit din hotel pe Union Square, ca să-mi scot bani dintr-un bancomat, dar mi-a ieșit în cale o demonstrație pro-palestiniană. Nu voiam să mă amestec în mulțimea de demonstranți “înarmată” cu drapele palestiniene și ale Hamasului, așa că am intrat în prima cofetărie care mi-a ieșit în cale. În local era multă lume. Mi-am comandat o cafea, m-am așezat la o masă cât mai departe de fereastră și m-am uitat în jur. Majoritatea consumatorilor erau tineri; cei câțiva oameni cu părul cărunt păreau să fie turiști. La un moment dat, privirea m-a fost atrasă de un tânăr cu keffieh, care bea un ceai. Un demonstrant care face o pauză scurtă, mi-am spus, și am început să-mi consult harta turistică. – “Puteți să-mi dați un plic cu zahăr brun, am uitat să-mi iau”, mi s-a adresat demonstrantul. L-am servit și m-am întors la harta mea. “Dumneata ești turist?” – l-am auzit pe omul cu keffieh într-o engleză fără accent. “Da” i-am răspuns scurt. Nu aveam niciun chef să stau la taifas cu el. Ultimul lucru care mi-l doream era să intru într-o discuție cu un demonstrant pro-palestinian. “De unde ești?” – nu s-a lăsat omul. Am tăcut o vreme, nu știam dacă să-i răspund sau nu. “După înfățișare pari grec sau italian, mi-a spus omul cu keffieh. Sau poate că ești verișorul meu evreu?”Read more…
Ucraina, așa cum o vede Donald Trump
Donald Trump s-a obișnuit să facă planuri de pace… pe puncte. Cel din Orientul Mijlociu avea 20. Cel din Ucraina are, deocamdată, 28. Și de fiecare dată subiectul în cauză nu e consultat, așa cum a fost cazul populației din Gaza, pe care la început Trump voia să o dea afară pentru a putea crea o nouă Rivieră. Noroc de vecinii arabi care au refuzat să o primească, temându-se de frații lor ca dracul de tămâie. Nici Ucraina nu a fost consultată într-o primă etapă, probabil că părerea ei nu conta nici pentru americani, nici pentru ruși. De ce să conteze, dacă potrivit unor opinii americane, chiar la nivel înalt, planul ar fi fost întocmit de… ruși și trimis americanilor ”pentru informare”. Departamentul de Stat a negat ipoteza, a declarat că planul este american, ceea ce e cu atât mai rău, deoarece, surprinzător, semăna cu ceea ce dorea Putin și ceea ce afirma ori de câte ori era chestionat. Criticile vehemente, venite chiar din rândul unor legiuitori americani, al europenilor și, firește, al Ucrainei, ”o țară nerecunoscătoare față de eforturile noastre de pace” cum spunea cu năduf Donald Trump, au trezit la realitate cercurile apropiate de președintele american, conștiente că nu trebuie să se repete ceea ce s-a întâmplat cu aproape 90 de ani în urmă la München: să se pronunțe asupra sorții unei țări fără participarea acesteia. În consecință, pentru prima dată de când se discută despre viitorul Ucrainei, Statele Unite s-au gândit că ar trebui să fie întrebată şi ea. Astfel că la Geneva discuțiile s-au desfășurat între americani și ucraineni.Read more…
Învățământul evreiesc din Arad
De când trăiesc în Israel, nu o dată am fost întrebată dacă în copilărie am urmat o școală evreiască. Din păcate nu, și chiar am rămas cu lacune, unele lucruri le-am învățat de când colaborez la Baabel, altele vor continua să-mi lipsească. Pur și simplu „am întârziat”, în anii 1960, școlile evreiești nu mai funcționau. Dar învățământul evreiesc din Arad are un trecut glorios. Pentru evrei, școala a avut dintotdeauna un rol important. În școlile tradiționale se studia în primul rând religia: păstrarea tradițiilor, cunoașterea rugăciunilor, a Bibliei și a Talmudului… Alte materii de studiu erau disprețuite, dacă nu chiar interzise, pentru a nu distrage atenția tinerilor de la ceea ce comunitatea evreiască vedea ca important. Ca urmare, absolvenții școlilor religioase erau uneori de-a dreptul analfabeți în limba țării și aveau o pregătire minimă pentru a se descurca în viață. Dar la Arad nu a fost așa, datorită rabinului Aaron Chorin, cel care a păstorit comunitatea între 1789 și 1844 și a fost un reformator avant la lettre. În anii 1770 a apărut mișcarea numită Haskala (iluminismul evreiesc) care susținea că evreii nu trebuie să se izoleze, ci să se integreze în societatea din jur, să-i cunoască limba și cultura și să-i adopte valorile, să se poarte ca toată lumea, să aibă ocupații productive. A existat și o mișcare de emancipare a evreilor, pentru obținerea drepturilor cetățenești. Rabinul din Arad a fost unul dintre primii adepți ai acestor idei, a fost și printre primii care au propus reformarea cultului (într-o carte apărută în 1803, cu peste o jumătate de secol înainte de apariția mișcării reformiste neologe).Read more…
Reconstrucție și migrație: trasee ale supraviețuitorilor Holocaustului în România
Holocaustului din România i-au supraviețuit aproximativ 380.000 de evrei, din totalul de peste 728.000 atins în perioada interbelică. Reîntoarcerea în țară nu însemna că viața își relua cursul de dinainte de perioada persecuțiilor, căci supraviețuirea în sine însemna adaptarea la noile provocări postbelice. Acest text va puncta, pe de o parte, câteva elemente de bază ale reconstrucției vieții evreiești după Holocaust, în ciuda obstacolelor politice, sociale și materiale. Pe de altă parte, va avea în vedere migrația ca strategie dominantă de supraviețuire și reconfigurare identitară, influențată de situația geopolitică și politici duplicitar aplicate. O primă dificultate consta în găsirea unui spațiu de locuire, căci casele evreiești erau fie distruse, fie ocupate de neevrei. Pe lângă aceasta, evreii se confruntau și cu dificultăți în găsirea altor membri ai familiei care poate mai erau în viață, depășirea traumelor fizice și psihologice, recuperarea bunurilor, dar și căutarea unor opțiuni mai sigure pentru reconstruirea unei noi vieți, precum migrarea spre Palestina sau alte țări din Occident. Pentru alte mii de evrei din lagărele de persoane strămutate (DP camps) din Austria, Germania sau Italia, dilemele supraviețuirii se conturau și mai acut. Aceeași situație dificilă a fost întâlnită și în rândul supraviețuitorilor din Transilvania de Nord (aproximativ 35–40.000, din cei peste 132.000 de evrei deportați). Majoritatea s-au întors din deportările la Auschwitz în vara anului 1945. Read more…
Îţi poţi ghici norocul în numerele… de înmatriculare?
Spre deosebire de alţi copii din preajma mea, înainte de a intra în şcoala primară nu ştiam să citesc. Cunoşteam câteva litere mari de tipar şi atât. La începutul lunii septembrie ne-am dus cu mama la librăria Coşbuc din centrul Clujului şi am cumpărat cărţile necesare pentru clasa întâia (pe atunci ele nu se distribuiau gratuit): Abecedar, Carte de citire şi Aritmetica. După-amiază mama mi le-a învelit frumos în hârtie albastră şi mi-a spus: „O să vezi că după ce vei apuca să înveţi literele vei putea citi toate firmele magazinelor şi afişele de pe stradă”. Într-adevăr, pe măsură ce deprindeam câte o literă nouă, mi se lărgea şi orizontul informaţiilor obţinute pe stradă. De o vreme încoace, de când am devenit „colecţionară de paşi”, mă plimb mult pe străzile din cartier şi pe malul Someşului, unde „literatura stradală” nu este prea bogată şi privirea mea curioasă se îndreaptă către textele de pe… plăcuţele de înmatriculare ale automobilelor. Trebuie să recunosc că am ce citi! Clujul e practic sufocat de maşini. Citindu-le şi încercând să le descifrez, nu pot evita să mă gândesc la semnificaţia faptului de a mă întâlni, la un moment dat, cu anumite numere de înmatriculare.Read more…
Cei o sută de ani ai Doctorului Lőwy
Tatăl meu, Carol Lőwy, ar fi împlinit acum vârsta centenară, prilej să evoc câteva episoade din viaţa sa adesea zbuciumată. Trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, marginalizat de regimul comunist, medic pediatru apreciat al Clujului, activ chiar și la vârsta de peste nouăzeci de ani, autor al mai multor volume de eseuri și articole de popularizare a științei, a desfășurat o activitate multilaterală și bogată. Adolescent pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, el a avut şansa de a locui la Timişoara. A trăit într-adevăr sub amenințarea deportării, dar, până la urmă, aceasta nu s-a produs. În schimb a fost mobilizat la muncă silnică, prin așa-numitul program de muncă de folos obștesc sau de interes obștesc. A luat parte la construcția clădirii postului de radio Timișoara, care, din cauza posibilelor bombardamente, avea mai multe etaje subterane. Era angrenat într-o muncă grea, ducea cu roaba pământ și moloz de la adâncimea mai multor etaje. Trebuia să-și păstreze echilibrul pe scânduri înguste. Lucra alături de infractori condamnați. I se permitea totuși să locuiască acasă. Seara, după ziua de lucru istovitoare, mai avea energia să iasă la plimbare în oraș, cu vreo domnișoară preferată. Se întâmpla să treacă pe lângă ei un camion cu deținuți în uniforme vărgate de închisoare. Văzându-l pe tata, deținuții strigau în gura mare: „Salut, colega!” – o situație cel puțin jenantă în centrul orașului, unde îl cunoșteau foarte mulți.Read more…
”O atitudine corectă în fața unei societăți incorecte”
În timpul studenției mi-am dorit să devin psihiatru. Mi-a luat câțiva ani până am ajuns la concluzia că acest domeniu nu mi se potrivește. Am descoperit că voiam să tratez pacienți, nu numai să-i ascult… Titlul eseului de față aparține unui (se pare) foarte cunoscut psihiatru, Thomas Szasz, născut la Budapesta în 1920 și emigrat în Statele Unite la vârsta de 18 ani. Szasz s-a făcut cunoscut, printre altele, pentru critica ”psihiatriei coercitive”. Literatura de specialitate include în această expresie ”utilizarea de metode de tratament psihiatric neacceptate de pacient, sub pretextul că aplicarea lor e necesară pentru prevenirea unor acțiuni negative împotriva altor persoane sau deteriorarea stării medicale a pacientului”. Ideea din titlu e legată de situația în care se află o bună parte a omenirii în secolul XXI, în care cetățeanului de rând i se cere să se alinieze unei realități care nu i se potrivește. Nu, nu e vorba aici de societățile totalitare, unde cetățeanului nu i se cere nimic, totul i se impune.Read more…
Principatele Dunărene. Moldo-Valahia, 1855-1856
Am încetat să mai caut primul document în care s-a folosită expresia Orientul Apropiat atunci când am descoperit că era cât pe aici să intru într-un „câmp minat”. Întrebare simplă cu răspunsuri complicate. Wikipedia, în limba engleză, citează un paragraf dintr-o scrisoare publicată în revista Littell’s Living Age, apărută în anul 1855 în care ar fi fost folosit acest termen pentru prima oară. (To suport the “sick man” in the near East is an arduous and costly affair). Oxford English Dictionary (OED) notează că întâia oară termenul în limba engleză a apărut în revista Fraser’s Magazine în anul 1856. (The Far East – in contradistinction to the Near East – for the integrity of which we went to war with Russia). Utilizarea majusculei și accentuarea „opoziției” față de Orientul Îndepărtat, o entitate geografică și politică cunoscută pe atunci de câteva sute de ani, i-a făcut pe specialiștii în lingvistică de la OED să atribuie întâietate articolului publicat în anul 1856. S-au poate nu au știut de publicația din anul 1855. Am mai găsit menționat și faptul că nu era întotdeauna clar dacă autorii diverselor texte mai vechi se refereau la „un loc apropiat de Orient” sau la „Orientul Apropiat”. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut de tot interesul pentru acest subiect, dar trebuie să adaug că în timpul căutărilor mele mi-au atras atenția alte titluri: „Principatele Dunărene” (de două ori!) în Littell’s Living Age din 1855 și „Moldo-Wallachia” în Fraser’s Magazine din 1856 față de care nu am putut să rămân indiferent.Read more…
Evrei, ca potentaţi ai regimului comunist din România (2)
În ciuda atacurilor la persoană, continui seria de articole legate de rolul evreilor în perioada regimului comunist din România, atât ca potentați dar și ca victime sau marginalizați. Din următoarele considerente: – am căderea morală să scriu despre această perioadă sensibilă și grea pentru că n-am fost implicat deloc, n-am fost nici victimă, nici potentat, doar nițel marginalizat.- provin dintr-o familie evreiască cu identitate clară, ambii părinți evrei, neimplicați în comunism, tata chiar marginalizat și mereu sub supravegherea Securității, unde era convocat anual pentru verificări ca element ostil. N-am descoperit sinagoga și comunitatea evreiască la senectute, le-am frecventat ambele în mod deschis și demn. Mi-am asumat originea chiar în circumstanțe ostile dar și benefice, în mod univoc și mândru. Părinții mei după pensie au lucrat mulți ani la Comunitatea din Cluj. Am trăit 5 ani în Israel, unde am avut funcții de răspundere la Regia de Electricitate și am servit ca rezervist în Tzahal timp de 5 ani. Deci desfid acuzația de antisemitism, respectiv intenția de a discredita evreimea.Read more…
Copilul care voia să danseze
Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…
Senegal
Națiunile Unite mențineau un program permanent de asistență economică pentru statele africane care își obținuseră recent independența. Printre acestea era și Senegal. Președintele de atunci al țării era Léopold Sédar Senghor, un om de o inteligență sclipitoare, educat în Franța. Programul includea furnizarea de echipament meteorologic pentru realizarea unor prognoze meteo mai precise în folosul sectorului agricol. Această tehnologie îi ajuta pe fermieri să aleagă timpul cel mai potrivit ca să-și planteze culturile, pentru a evita pierderile atunci când condițiile erau nefavorabile. Dincolo de dispozitivele de monitorizare a vremii, ONU a finanțat și sistemul de alimentare cu energie — ceea ce a dus la implicarea companiei mele — precum și un aparat de citire a microfișelor. Un cititor de microfișe pentru agricultură? Legătura poate părea ciudată. După cum mi-a explicat cineva, singurul motiv pentru includerea acestuia era faptul că o țară vecină avea deja unul. Acest proiect a dus la singura mea întâlnire directă cu personal ONU: un britanic cu o ușoară aură aristocratică și un tânăr inginer pakistanez. Întâlnirea în sine a fost plictisitoare, dar inginerul mi s-a părut un om interesant. Era musulman, deschis să discute despre orice subiect, și tocmai încheiase pelerinajul la Mecca.Read more…
Baabelieni, nu “baabelişti”
De curând, un articol din Baabel[1] a stârnit o controversă ceva mai furtunoasă şi, printre altele, s-a reproşat redacţiei că a publicat textul în cauză. „Articolul nu trebuia publicat.”, verdictul câtorva comentatori care au ridicat obiecţii atât asupra subiectului, cât şi asupra conţinutului, mi-a inspirat gândurile de faţă. Atunci când, împreună cu Eva Galambos, am lansat revista Baabel (iulie 2012) ne-am imaginat-o ca pe un spaţiu al diversităţii de idei menite să înlesnească cunoaşterea şi acceptarea Celuilalt, aşa cum am formulat în articolul de pornire:” Dorim ca această publicaţie să fie un loc generos şi prietenos destinat cunoaşterii Celuilalt – apropiat sau îndepărtat, vorbitor de altă limbă, împărtăşind altă credinţă, respectând alte obiceiuri şi tradiţii, ciudat, marginalizat, stigmatizat sau pur şi simplu altfel – şi cunoaşterii fiecăruia dintre noi care suntem Celălalt pentru Alţii. Căutăm să reunim în paginile revistei Baabel ştiri percutante, realităţi dure, amintiri impresionante, întâmplări inedite, poveşti duioase, imagini îndrăzneţe, savori îmbietoare menite să reflecte cât mai cuprinzător această lume a Oamenilor care, în noianul de informaţie care ne împresoară, ni se arată tot mai mult ca un iureş agresiv …” Au trecut anii şi – datorită componenţei majoritare a autorilor (peste o sută de semnatari în 13 ani), dar şi ponderii subiectelor abordate – revista a fost percepută drept una “evreiască”, devenind şi o sursă de referinţe în acest sens. Precizez că Baabel nu a avut şi nu are nicio agendă…Read more…
Cel de al 111-lea primar al New Yorkului
Primarul proaspăt ales, Zohran Mamdani, care își va începe activitatea la 1 ianuarie 2026, este cel de al 111-lea în această funcție, de la Thomas Willett încoace, cel dintâi ocupant al acestui post, în1665. De-a lungul anilor, New York-ul a fost poreclit în mai multe moduri, ca de pildă: Gotham, Orașul care nu doarme niciodată, Orașul Imperiu, atribuindu-i-se şi cunoscuta butadă: “City so nice, they named it twice”. Cu toate acestea, numele cel mai înrădăcinat în imaginația publicului rămâne “Big Apple”. Progresul major în domeniul politic sau economic poate inspira alte calambururi, mai ales în rândul jurnaliştilor creatori de titluri cât mai şocante. Cei de la New York Post par să fi fost mai consecvenţi în ceea ce priveşte titlurile ingenioase și ireverențioase de pe prima pagină. După actualele alegeri pentru primăria New Yorkului, New York Post a găsit un titlu de răsunet, glosând pe marginea celei mai cunoscute porecle a oraşului: The Red Apple… Noul primar al New York-ului, născut în Uganda din părinți indieni expulzați de Idi Amin și având o diplomă în studii africane, era practic necunoscut înainte de a-și lansa campania electorală. Cum se explică oare acest rezultat? Au contribuit, fără îndoială, o serie de factori, dintre care mulți sunt legați de presiunile economice cu care se confruntă generațiile tinere. Eu cred, însă, că este greu de ignorat legătura dintre victoria sa categorică și valul alarmant de antisemitism care a izbucnit în campusurile universitare.Read more…
Asociația profesională clujeană Poalei Țedek
Curând după întemeierea Imperiului Austro-Ungar, în 1867, evreii au fost emancipați prin Legea XVII, devenind cetățeni cu drepturi egale, civile și politice. De atunci, populația evreiască a Clujului a sporit an de an, astfel între 1900 și 1941, numărul a crescut de patru ori, iar ponderea în totalul populației cu 60%. Creșterea a continuat și în perioada interbelică, când Clujul a devenit parte integrantă a României Mari. În paralel a sporit și aportul evreilor la dezvoltarea economică și socială a urbei. Așa se explică numărul și ponderea mare a evreilor clujeni în economie și în profesiile liberale. În anul 1939, în județul Cluj, în proprietate evreiască se aflau cca 50 de întreprinderi industriale (uzine, fabrici, ateliere), 450-500 de ateliere de mici meseriași și întreprinzători, peste 60 de magazine în zona centrală a orașului, numeroase restaurante, cârciumi și băcănii. (1, 2) Numai pe teritoriul orașului Cluj am identificat peste 400 de ateliere unde se practicau cca 30 de meserii ca: croitori / croitorese, blănari, modiste, pălărieri, pantofari, bijutieri, ceasornicari, instalatori, mecanici, tinichigii, tâmplari, tapițeri etc. Numărul persoanelor angrenate în aceste activități a crescut continuu, ajungând la câteva mii. La începutul secolului XX, odată cu numărul mare de meșteșugari și diversificarea activității lor, au apărut probleme legate de lipsa unor servicii de asistență socială în caz de boală, accidente de muncă, pierderea capacității de muncă, bătrânețe, pierderea familiei, imposibilitatea de a-și duce traiul singur, toate pe fondul unei situații financiare modeste. Read more…
Școala mea din Arad
Dintotdeauna am susținut că școala mea era cea mai bună și cea mai frumoasă din lume. Știu, de obicei amintirile idealizează realitatea, dar spuneam același lucru și atunci când eram elevă. Am fost cu adevărat norocoasă – și poate nu numai eu, ci Aradul însuși, care se bucură de școli remarcabile. Clasele primare le-am făcut la „Școala pedagogică”, azi Colegiul Național Preparandia – Dimitrie Țichindeal. E adevărat că deasupra intrării principale era menționat anul 1812, dar pe vremea aceea asemenea amănunte nu mă interesau. Nici nu învățam în clădirea centrală, ci într-o căsuță cu numai patru săli de clasă, aflată în curte – era „laboratorul” viitorilor învățători, dar pentru noi era o școală ca oricare alta, doar că uneori veneau studenți, se așezau în ultimele bănci și asistau la lecții. Abia mult mai târziu am aflat că aceasta era urmașa „Preparandiei”, prima școală pedagogică română din Transilvania și, de fapt, una dintre primele din lume! Dar cea pe care o consider cu adevărat „școala mea” este Liceul Ioan Slavici, astăzi Colegiul Național Moise Nicoară. Până astăzi, când mă prezint unui arădean sau fost arădean, adaug cu mândrie „Moise Nicoară, promoția 1971”. Și într-adevăr, a fost un salt cât se poate de semnificativ. Întreaga atmosferă s-a schimbat. Read more…
Fotografie de familie. Crasna 1946
De curând, Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză): Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.” Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, ca nişte oaspeţi de onoare se află părinţii mei, foarte, foarte tineri şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani. Textul de pe verso, scris frumos de mână, sună (în maghiară): “Îţi expediem cu bucurie această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji, Crasna, 9 XII, 1946”. Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, cu vreo 35-40 de ani mai târziu decât momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.Read more…
Perla
Doar noi doi mai rămăseserăm să ne spălăm pe mâini și să mergem la masă, unde ne așteptați de un grup mare de prieteni. Am dat drumul la robinet și apa a început să facă zgomotul cunoscut. Dacă închideam ochii, m-aș fi putut închipui în mijlocul naturii, stând lângă un izvor. Și asta, pentru că el era foarte aproape de mine. Poate de aceea sunetul apei ne atrage și dorim să-l ascultăm. Apa robinetului susură ca oricare apă curgătoare, liberă să plece la drum, fără să-i pese de obstacolele pe care le va avea de înfruntat. Vrea să câștige doar bătălia cu natura, neștiind că ea însăși e natură. Cel mai ușoară îi va fi trecerea printre pietre. Va aluneca, netezindu-le puțin, le va îmbrățișa și va pleca mai departe. Lucrurile moi, fără consistență, îi vor da de furcă, ele vor încerca s-o oprească din drum și să o supună, dar vor reuși numai cu apa molcomă. Apa impetuoasă, odată scăpată din strânsoarea moliciunii, nu-și va mai aminti nimic și va merge mai departe. Nu voiam să prelungesc spălatul pe mâini, așa că nu am închis ochii. Mi-am pus mâinile sub jet și din acel moment am început să trăiesc iubirea, pentru că el mi-a luat fața în mâini și m-a sărutat, exact cum săruți un copil drag. Aveam mâinile „legate” și n-am putut răspunde în niciun fel, folosindu-mi brațele. Așteptam demult acest răspuns la o întrebare pe care nici nu i-o pusesem. Apropierea aceea a buzelor lui pe obrazul meu, odată cu susurul apei, a fost totul. Eu îl iubeam platonic, iar el nu-mi arătase până atunci vreun sentiment.Read more…
“Bolile” fotbalului contemporan
Ajung două picioare puternice și doi neuroni (unul pentru fiecare picior) și milioanele curg… Încă din copilărie sunt mare amator de fotbal. La sfârșit de săptămână mergeam la toate meciurile echipei locale, Bihoreana Marghita. Pe-atunci mai exista fotbalul amator, adică fotbaliștii lucrau în meseriile lor și după meci câștigau câte o mică tantiemă în bani sau pălincă. Pe atunci UEFA însemna Uniunea Europeană de Fotbal Amator, dar acum A din abreviere vine de la Associations. Au fost patru turnee pentru echipe naționale de amatori în Europa: în 1967 a câștigat Austria, în 1970 Spania, și în 1974 și 1978 Iugoslavia. Cred că fotbalul amator avea farmecul lui și la echipele de club și la naționale. Jucătorii erau devotați echipei, nu ca astăzi, când în unele echipe, chiar și naționale, aproape că nu mai există jucători localnici. Bineînțeles, mottoul pe care l-am ales este exagerat. Sunt mulți fotbaliști talentați care au viziune tactică pe teren, se antrenează serios, ascultă cu atenție și aplică pe teren instrucțiunile antrenorului, chiar dacă au salarii foarte mari cu contract asigurat pe o anumită perioadă de timp. Unii însă, după ce “prind momeala”, adică banii, lenevesc, se plafonează și își pierd motivația. Lor li se potrivește mottoul de mai sus.Read more…
Nomen est omen?
„Străduiește-te până când nu mai trebuie să te prezinți.” „Lasă ca succesele tale să-ți fie cartea de vizită.” „Fă ca realizările să vorbească în numele tău.” Sunt multe fraze cu același mesaj șu ele m-au deranjat mereu. Cred că oricine a avut norocul să-l vadă vreodată pe Johnny Cash pe scenă știa foarte bine în prealabil cum se numește bărbatul acela cu vocea de o sonoritate absolut unică și cu chitara în mână – și totuși, de fiecare dată el zâmbea politicos și se adresa publicului cu: „Salut. Eu sunt Johnny Cash.” Era un act de respect față de cei care îl ascultau, un semn că dincolo de toate albumele de platină, dincolo de statutul de legendă vie și dincolo de potopul de premii și distincții obținute, era un om care nu se considera deasupra normelor sociale. Pe de altă parte, așa cum am explicat odată unei prietene, în această lume există mulți oameni care poartă nume similare. Eu am lucrat mai mulți ani în aceeași redacție, în același birou, cu doi bărbați care aveau același nume și același prenume, deși nu erau înrudiți în niciun fel. Ca urmare, unul dintre ei, cel mai tânăr, și-a ales o inițială în fața numelui, pentru a se diferenția de tizul său mai în vârstă… – Da, dar niciunul nu era cu adevărat celebru, nu-i? – se încăpățâna prietena mea, căreia îi plac frazele pe care le-am menționat în introducereRead more…
Terra cognita (incomplet, după cum se va vedea)
La întrebarea: „Cunoști acest petec de țară?” răspunsul meu este: „Îl cunosc, dar nu aprofundat”, cu toate că în ultimii 23 ani l-am vizitat de zeci de ori, cunosc acolo o mulțime de lume, am fost în colțuri îndepărtate, locuite și nelocuite și – on top of everything – vorbesc perfect limba locului. Am și scris nu o dată despre acele locuri. Da, este Republica Moldova, doar că eu mă încăpățânez s-o numesc Basarabia. Dar s-o luăm de la început. La Galați nu am fost niciodată. Știam că e pe Dunăre, că are (adică avea!) un imens combinat siderurgic și… cam atât. Dar spre sfârșitul anilor 1990 (de unde puteam eu să știu?!) la Galați a luat ființă o facultate de medicină ca parte integrantă a Universității ”Dunărea de Jos”. Corpul profesoral pare să fie nu numai pus la punct din punct de vedere al învățământului modern, dar în urmă cu an a inițiat un congres de anestezie și terapie intensivă, iar anul acesta, la cea de a doua ediție, am participat ca lector. Deci, am plecat cu avionul la București, apoi cu mașina la Galați și am petrecut patru zile pline pe malul Dunării. Dar asta a fost doar primul popas, pentru că ”spionii” au dat de veste celor de dincolo de Prut, iar ei au decis să profite de ocazie (pe mine nu prea m-au întrebat!) și, a doua zi după terminarea congresului, la ora 11.30, o mașină cu șofer m-a luat de la hotel direct la Chișinău, 235 kilometri. Read more…

















