Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta. S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă. urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.
– Dixi! Dixi! Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea. – Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare. – Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns. – Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua. – Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.Read more…
