Și în 1986 am ajuns la Beer Șeva, la spitalul Soroka. Au trecut de atunci 39 de ani și eu tot acolo sunt. Pensionar de 20 ani, dar acolo. Ani de zile, cu modestele mele posibilități de pensionar, am lucrat la proiecte pentru bunul mers al spitalului. Țin o permanentă legătură cu ”moștenitorii” mei, șeful anesteziei și șeful terapiei intensive, și îmi vizitez fosta secție cel puțin o dată la două săptămâni. De câteva luni, la inițiativa șefului anesteziei, am inaugurat un ciclu de conferințe pentru medicii anesteziști. O dată pe lună, la ora 7 dimineața, eu deschid ziua de lucru a celor peste 50 medici care vin să asculte cam ce mai are de spus un medic octogenar, aproape nonagenar. În plus… mă tratez. În anii de după pensionare am ”exploatat” mai multe servicii – din fericire, doar ambulatorii – și am primit o îngrijire pe care numai cei care au un gând bun pentru tine pot să-ți ofere (ca să nu folosesc termenul de ”protecție” în forma sa cea mai altruistă!). Cu alte cuvinte, la Soroka mă simt ca în a doua mea casă. Ieri am fost la spitalul Soroka. Era la 24 ore după ce o rachetă iraniană a distrus o parte a spitalului. Nu voiam să mă duc. Nu eram obligat și nici nu puteam să fiu de vreun folos. Stăteam la îndoială, la fel cum te întrebi dacă să vizitezi un prieten drag, internat cu o boală gravă, sau poate ai vrea să-l ții minte așa cum îl știai, nu cu tuburi, cu perfuzii și cu mască de oxigen. Totuși, m-am dus. Cu ecusonul de pensionar am putut intra peste tot unde, în ciuda distrugerilor, se mai poate intra.Read more…