De la scriitor către scriitor: 3 sfaturi demne de urmat

Soţul meu a dat din întâmplare peste un eseu al unui scriitor celebru, ale cărui sfaturi le urmează cu sfinţenie şi cu mult succes. Eseul se adresează scriitorilor de beletristică și soţul meu scrie cărţi şi articole de matematică, dar el susţine că sugestia acestui autor i se potrivește ca o mănuşă. În speță, ceea ce se recomandă este să reziști impulsului ca la sfârşitul unei şedinţe de lucru să închei un capitol, să termini o frază sau o propoziție; în mod ideal, ţi se indică să întrerupi până şi un cuvânt în mijloc. Această metodă te ajută să-ţi reiei rapid şi fără probleme firul gândirii şi al creaţiei la următoarea ședință de lucru şi să reintri în spiritul lucrării fără necesitatea unei perioade de acomodare. Cu alte cuvinte, aceasta recomandare valorizează haosul şi dezorganizarea şi de aceea poate părea bizară şi contraintuitivă, o contrazicere a bunului simț. Read more…

Trei prieteni evrei-maghiari, la Hollywood

Despre Manó Kaminer, născut la Budapesta în 1886, într-o familie evreiască – tatăl de origine galițiană și mama orădeancă, mai exact Mihály Kertész, adică Michael Curtiz, regizorul filmului Casablanca, a auzit toată lumea. Drept care nici nu intenționez să vă reamintesc de cele mai cunoscute date biografice ale sale, vă propun doar câteva informații mai puțin mediatizate, dar foarte nostime sau remarcabile despre el, actorul(!), regizorul și producătorul care și-a aprofundat cunoștințele de specialitate în Danemarca. Acolo, pe lângă activitatea de asistent de regie, a și interpretat rolul principal în primul lungmetraj, intitulat Atlantis, al studioului Nordisk. (Să nu uităm însă că pe atunci el realizase deja câteva filme în Ungaria!). Din păcate nicio creație de-a sa din acești ani nu mai există, însă o copie a peliculei filmate în 1914 la Cluj și în împrejurimi, a fost descoperită în 2006, în pivnița Casei Maghiare din New York. Rolele de film purtau titlul The Undesirable și inserturile în limba engleză (filmul fiind mut, desigur) arată că acest lungmetraj a fost destinat prezentării și în Statele Unite. Dintre multiplele peripeții trăite de cei implicați în realizarea filmului în orașul din inima Transilvaniei aș menționa doar incidentul când renumita actriță Jászai Mari, marea doamnă a teatrului maghiar, trebuia să oprească o caleașcă în drum și datorită unei manevre prost realizate, actrița a ajuns la spital cu coaste fracturate….Read more…

Belgia – stat disfuncțional sau exemplar?

Deschid analiza cu un vechi banc care ilustrează ethosul statului belgian: În revista de front dintr-o unitate a armatei belgiene, comandantul ordonă ca valonii să facă doi pași la stânga, iar flamanzii doi pași la dreapta. Zis și făcut. Nemișcați rămân doar doi militari, Ițic și Ștrul. Nițel mai curajos, Ițic, timid îl întreabă pe comandant: Nous sommes les belges? Belgia și-a obținut independența în cursul așa numitei Revoluții Belgiene din 1830, o revoltă a populației din sudul Regatului Unit al Țărilor de Jos de confesiune catolică, contra dominației regiunii din nord de confesiune protestantă. Această revoluție a condus la formarea Statului Belgian catolic, burghez, neutru și francofon. Din 1831, de la instalarea lui Leopold ca rege, Belgia este o monarhie constituțională și democrație parlamentară, cu o constituție seculară bazată pe codul napoleonian. Totuși votul universal pentru bărbați a fost acordat doar în 1893, ca urmare a unei greve generale, iar cel pentru femei doar în 1949. Șeful statului este regele, actualmente Filip, care numește guvernul federal, după ce acesta a primit votul de încredere din partea Camerei Reprezentanților. Guvernul are în componență cel mult 15 membri, care cu posibila excepție a premierului, trebuie să conțină un număr egal de valoni și flamanzi.Read more…

Sportivi evrei de top, din România

În timp ce vizionam jocurile olimpice de la Tokyo, m-am gândit adesea la un număr de sportivi evrei din România, care par să fi fost uitați de-a lungul anilor, și nu numai sportivi oarecare, aproape necunoscuți la timpul lor, ci chiar vedete de renume mondial, cu care ne-am mândrit odată și care au rămas în palmaresul timpului. Fără îndoială, cea mai mare vedetă sportivă produsă vreodată în Romania, și nu numai printre evrei, a fost Angelica Rozeanu, care, dacă tenisul de masă ar fi fost un joc olimpic în acele timpuri, așa cum este acum, ar fi fost recunoscută drept cea mai mare campioană, fără egal între ceilalți competitori.Read more…

Undo

Pe vremea liceului, aflată într-o tabără la munte, am întâlnit o ghicitoare. Ne plimbam cu o prietenă şi femeia oacheşă – îmbrăcată în straie ţigăneşti tradiţionale, cu tot dichisul: fustă şi basma înflorată şi cercei mari de aur – ne-a întrebat dacă am vrea să ne ghicească viitorul. Care adolescentă putea rezista unei astfel de ispite, mai ales dacă ne costa doar câţiva lei?! Ne-am aşezat în iarbă, pe marginea drumului, ghicitoarea a scos de sub fustele înfoiate un pachet de cărţi „ungureşti” soioase şi spălăcite şi m-a rugat să scot una dintre ele, apoi le-a amestecat, m-a mai pus să scot o carte (sau mai multe?)… Nu mai ţin minte, însă îmi amintesc foarte bine că înainte de a se apuca de ghicit, mi-a spus: „Domnişorică, te văd cam pripită!”. Mă „ghicise” după gesturi. Evident „Graba strică treaba!” părea un proverb croit special pentru mine şi mai erau şi alte zicale de care ar fi trebui să ţin cont, însă pripeala şi faptul că adesea eram cu gândurile aiurea (eram „distrată”) au avut de multe ori consecinţe pe care le-am regretat. Aş fi dat orice să nu se fi petrecut un incident sau altul, iar apoi am fost nevoită să-mi pun la contribuţie fantezia şi diplomaţia ca să „dreg busuiocul”. Ce n-aş fi dat să existe o formulă magică de „desfacere” a celor deja făcute! Aceste rânduri mi-au fost inspirate (printre altele) şi de manifestarea (din 26 iulie a.c.) de omagiere a controversatului savant român Nicolae Paulescu, organizată de Academia Română… Read more…

Strul, Ștrul, Srul

Citeam zilele trecute articolul “Dezertorul” Ițic Ștrul. Comentarii pe marginea nuvelei lui Liviu Rebreanu; autor: Andrei Corbea-Hoișie. Articolul – apărut în Revista de Istorie a Evreilor din România, editura Hasefer 2020, (pg. 219-227), cu titlul “Discurs și violență antisemită în România modernă”, editor: Adrian Cioflîncă – analizează relevanța uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale prozatorului român Liviu Rebreanu, “Ițic Ștrul, dezertor” din perspectiva momentului istoric de după Primul Război Mondial, moment când evreilor din România li s-a acordat în mod colectiv cetățenia română. Umanitatea profundă a evreului simplu, care nu înțelegea de ce societatea românească l-a respins, se află în conflict cu prejudecăți antisemite, brutale și, în cele din urmă, criminale. Materialul, expus cu deosebit profesionalism, îmi era bine-cunoscut. Dar și nuvela-mi era bine-cunoscută. Pentru mine, Strul, ea a reprezentat o tentație pe care nu mi-am refuzat-o. Chiar dacă în liceu, nuvela n-a fost prevăzută în programa de învățământ, eu deja o citisem.Read more…

Vaticanul și sionismul

Ideea unui stat evreu era în contradicție totală cu percepția creștină, după care poporul evreu a respins mesianismul lui Isus și l-a condamnat la moarte. Ca urmare acest popor a fost blestemat și condamnat la exil pe vecie, creștinii devenind „evrei în duh”. Înființarea statului evreu golește de conținut această idee, întrucât pune capăt „blestemului”şi exilului și odată cu ele și pedepsei evreilor pentru răstignirea lui Isus. Întâlnirea puțin cunoscută dintre Theodor Herzl și papa Pius X a avut loc în 23 ianuarie 1904, cu o jumătate de an înainte de moartea lui Herzl. El făcea eforturi uriașe pentru a găsi sprijin pentru ideea lui de a ajunge la un acord internațional pentru înființarea unui stat în Ereț Israel. Iată ce a scris Herzl în jurnalul lui, în 26 ianuarie. “El m-a primit în picioare și mi-a întins mâna. Nu am sărutat-o. Lipai [însoțitorul] mi-a spus că era de datoria mea, dar nu am făcut-o. Cred că acest gest a pecetluit soarta întrevederii, fiindcă oricine vine la el se închină și îi sărută mâna. Mi-am prezentat cererea înaintea papei. Dar el, poate pentru că nu i-am sărutat mâna, a răspuns hotărât: „Nu pot susține această mișcare. Nu-i vom putea împiedica pe evrei să meargă la Ierusalim – dar nu putem să-i susținem. Pământul Ierusalimului, chiar dacă nu a fost sfânt dintotdeauna, s-a sfințit prin viața lui Isus, Mesia al nostru. Eu ca suveran al Bisericii, nu-ți pot spune altceva. Evreii nu l-au recunoscut pe Domnul nostru și ca urmare noi nu putem recunoaște poporul evreu.”Read more…

Buletin de București – august 1947

Au trecut foarte mulți ani de atunci și parcă a fost ieri. Îmi amintesc fiecare amănunt. Era o secetă cumplită, o vară foarte caldă și o inflație atât de mare, încât kilogramul de mălai costa 600.000 lei. Tocmai terminasem anul III la facultatea de medicină din Iași și începusem să-mi dau seama ce înseamnă să fii medic, după cei doi ani de așa-zisă teorie. În anul III de facultate semiologia mi-a dezvăluit adevărata frumusețe a meseriei de medic și voiam cu orice preț să știu mai multe. Credeam că voi putea s-o fac cel mai bine la București, dar pentru asta aveam neapărată nevoie de un buletin de București. Singura posibilitate de a-l obține era căsătoria cu cineva din București, la fel ca în filmul lui Calotescu din 1983, Buletin de București. Dar eu nu doream o căsătorie fictivă, ci una adevărată. Mă săturasem de scrisori și voiam să fiu împreună cu viitorul meu soț. În luna august 1947 am căzut de acord să vin la București și să ne căsătorim civil, ca să-mi pot face formele pentru buletinul de București și apoi mutarea la I.M.F. București, ca să pot începe anul IV. Read more…

No, Sir, when a man is tired of London, he is tired of life!

(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…

Samaritenii

Iar mi s-a întipărit în minte un nume ciudat: Abdallah Cohen. Abdallah înseamnă „robul lui Allah”, iar Cohen denotă un urmaș al tagmei preoțești israelite din antichitate. Adică cum? E musulman sau evreu? Nici una, nici alta! E un tânăr simpatic, bine educat, de lângă Nablus (Sihem-ul biblic, în ebraică Șhem), în Cisiordania. Din păcate nu-l cunosc personal, dar am citit câteva interviuri pe care le-a acordat și am vizionat un reportaj, pentru că de la o vreme el a devenit purtătorul de cuvânt al comunității sale etnice și religioase – samaritenii. Mulți cititori se vor gândi la pilda bunului samaritean (Luca 10: 30-37). Este posibil că samaritenii de atunci mai există? Da, dar acest lucru este aproape un miracol – o comunitate veche de aproape 3000 de ani, ei au avut atât de mult de suferit de-a lungul istoriei, încât la începutul sec. XX erau pe cale de dispariție. Dar ei își păstrează cu înverșunare tradițiile și în ultima vreme comunitatea începe să se refacă, numărând în jur de 800 de suflete, dintre care o parte locuiesc în Cisiordania, lângă Nablus, și o parte în Israel, la Holon. Cine sunt de fapt samaritenii și de unde se trag? Depinde pe cine întrebi. Read more…

Acţiunile eroice ale femeilor care au luptat în Rezistenţa evreiască în timpul Holocaustului

Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust. In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului: The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului. Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor? Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe. În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah. În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti;Read more…

Povestea captivantă a Monikăi Ertl

După cum se știe, un film bun descrie viața așa cum este, doar cu mijloace artistice și cu anumite exagerări. Cazul invers, o viață care se derulează ca un film, este mult mai rar, dar există. Iată o poveste pe care am găsit-o zilele trecute și care ar putea fi subiectul unui film: viața captivantă a Monikăi Ertl (1937 – 1973). Monika era fiica fostului ofițer nazist Hans Ertl, care și-a petrecut anii cel mai buni în Africa de Nord, alături de Erwin Rommel, pe post de cameraman. Fotograful talentat și nazistul convins fusese partenerul romantic și colaboratorul preferat al celebrei regizoare Leni Riefenstahl. Împreună au produs, printre altele, celebrul film Olympia din 1936. După război, Ertl și-a lăsat în urmă trecutul nazist și a lucrat ca fotoreporter la revista Quick. Dar trecutul i-a rămas o povară și nu a mai avut același succes. Filmul impresionant despre ascensiunea muntelui Nanga Parbat nu a primit Premiul German pentru Film, la care se aștepta. După această dezamăgire, el s-a simțit tot mai desconsiderat în țara lui natală. Dar Hans Ertl a rămas același aventurier. În 1950 a condus mai multe expediții în America de Sud, după care, împreună cu soția și cele trei fiice, a emigrat în Bolivia în 1954.Read more…

“Spioni de ocazie” – un film despre tinerii evrei din Palestina, paraşutaţi în ţările ocupate de nazişti.

Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…

Anticarul

În cursul plimbărilor prin parcul din vecinătatea mea, întâlneam de fiecare dată, așezat pe aceeași bancă, un om de vreo șaptezeci de ani, cu o șapcă cu cozoroc, citind. Eram curios ce citește, dar nu îndrăzneam să-l întreb. De câteva ori am constatat că la un moment dat își punea cartea într-un rucsac și pornea la drum, mergea chiar repede. Într-una din zile, când treceam pe lângă el, mi s-a adresat: – Domnule, vezi că ți s-a desfăcut șiretul de la pantofi. I-am mulțumit și m-am oprit să-mi leg șiretul. Acum e momentul să aflu ce citește, mi-am spus. – Nu te supăra, te-am văzut de câteva ori cu câte o carte în mână, citind. Aș vrea să știu ce carte citești. – O cunoști pe Ludmila Ulițkaia? – mă întrebă el. Am dat din cap în semn că da. E una din cele mai citite scriitoare din Rusia, după câte știu a fost tradusă în mai multe limbi, a continuat. (În limba româna au apărut: Medeea și copii ei, Daniel Stein traducătorul, Imago și Seara lui Iacov.)Read more…

Ouă fermecate

Gustav Fabergé, născut în 1814 pe teritoriul Estoniei de azi, dintr-o familie de origine franceză, fondează în 1842, la Sankt Petersburg, Casa de Bijuterii Fabergé. Impresionată de creațiile expuse, țarina Maria Feodorovna, soția țarului Alexandru al III-lea, cumpără în 1882 o pereche de butoni. Acest gest va deschide poarta unei legături superbe între Casa Fabergé și Rusia Țaristă, creațiile bijutierului fiind însoțitori ai vizitelor țarului peste tot în Europa, dând măsura puterii Rusiei acelor vremuri. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, casa de bijuterii are peste 500 de angajați, fiind celebră nu doar pentru creativitate, ci și pentru nivelul excepțional al execuție. Fiecare ou avea un concept original de creație, simbolistica îngloba atât de multă atenție la detaliu, la ființa căreia i se adresa, avea o oarecare autosuficiență a frumuseții și o poveste intrinsecă prin surpriza conținută.Read more…

Multiplele fețe ale muzicii de chitară

“Nothing is more beautiful than a guitar, except, possibly two.” (Nimic nu sună mai frumos ca o chitară – decât poate două chitare) – Frédéric Chopin. Spre deosebire de vioară și poate de pian, chitara nu este omniprezentă în marile orchestrații sau simfonii, poate cu excepția piesei Concierto de Aranjuez a compozitorului Joaquin Rodrigo, unde și orchestra, nu numai chitara, au un rol important în crearea unei muzici feerice. Cu alte cuvinte, personalitatea chitarei clasice iese în evidență în solouri și majoritatea pieselor celebre compuse pentru chitara clasică sunt pur solouri. Spre deosebire de chitara clasică, chitara jazz sau rock servește nu numai ca instrument pentru solouri, ci și pentru acompaniament, alături de alte instrumente. În acest articol doresc să dezvolt un subiect care mi s-a părut inedit, cel al flexibilității muzicii interpretate pe chitară. Printre altele, mi s-a părut interesant cum se poate interpreta pe o chitară electrică muzică compusă pentru chitara clasică, orchestră sau alt instrument și vice-versa, cum se poate interpreta muzică rock compusă pentru chitară sau o întreagă orchestră rock, inclusiv partea vocală, pe o chitară clasică.Read more…

Prezentator, ziarist, comentator, eseist – vedeți vreo diferență?

Hotărârea de a discuta acele aspecte care diferențiază sau, mai bine zis, ar trebui să diferențieze ocupațiile de mai sus, provine din realitatea de zi cu zi, în care toate mijloacele de comunicare la care am acces – ziare, radio și televiziune – se află în mâinile unor așa-ziși specialiști în domeniul știrilor și care de la o zi la alta, și uneori de la o oră la alta, trec dintr-o ”specialitate” la alta. Ba mai mult, uneori, chiar deseori, individul (sau individa) își permite să prezinte o știre, în calitate de prezentator, dar să treacă imediat la un alt tip de activitate și să o discute, transformându-se în mod magic în comentator. În felul acesta amatorismul își pune amprenta pe amalgamul de noutăți care ne sunt prezentate pe tavă, iar pericolul e înclinația noastră de a le absorbi telles quelles. Într-o lume în care știrile false (ceea ce americanii numesc fake news) reprezintă o nouă industrie, cu un înalt procentaj de credibilitate, mijloacele de comunicație așa-zise ”clasice” nu au decât un rol secundar în combaterea minciunii organizate. Să fiu bine înțeles. Într-o lume liberă dreptul de a avea o părere e inalienabil, însă ceea ce e interzis e de încerca să-ți transformi propriile tale opinii în adevăruri absolute.Read more…

Dionis și dificultățile vieții dincoace de mitologie

Cred că nu spun nicio noutate, dacă afirm că trecutul recent ne-a cam luat prin surprindere pe toți și avertizările oamenilor de știință, care de multă vreme vorbeau de diferite pericole ale vieții moderne, s-au concretizat într-un mod la care nu ne-am așteptat. Pandemia ne-a forțat să luăm măsuri care ne-au afectat viața și cu toții am încercat să ne descurcăm cu aceste schimbări radicale. Încă o dată s-a văzut că unii se pierd cu firea mai repede și mai dramatic, dacă simt că nu mai au control deplin asupra propriei vieți, alții se adaptează mai ușor. Suntem diferiți când ne e bine și suntem diferiți când ne confruntăm cu situații dificile. Greutăți existau destule și în trecut, atât la scară personală, cât și la nivel istoric și global și cu toții am văzut povești de succes și eșecuri lamentabile, în persoană sau în mass-media. Uneori eșecurile, nenorocirile care distrug vieți pot servi ca memento, alteori parcă totul se întâmplă în zadar și suferința pare fără rost. După ce într-un articol anterior am vorbit despre Leslie Howard, care, trecând prin traume majore, a transformat durerea în artă, frumusețe, valoare, curaj, azi aș vorbi despre o familie unde nimeni nu a ajuns vedetă. Problemele întâmpinate de această familie, durerile celor implicați, nu sunt nicidecum comparabile cu suferințele îndurate de cel numit la naștere László Steiner (devenit apoi Leslie Howard), și totuși acest gen mai banal de nenorocire pare să fi măcinat sufletul, și chiar să fi distrus viața mult mai multor oameni decât am crede. Read more…

Orăștie

O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, la Orăștie. Părinții erau plecați în străinătate, ca să se refacă după persecuția nazistă și apoi dictatura comunistă. Din cauza împrejurărilor și-au pierdut copilăria și se pare că niciodată nu s-au maturizat cu adevărat. Părinții mei au fost multă vreme plecați, iar între timp eu eram pe cale să devin o haimana, un hoț și un mincinos. Școala, adică școala românească de atunci, din timpul dictaturii, și-a pierdut complet sensul – pe care, la drept vorbind nu-l avea nici înaintea evadării părinților mei, dar cel puțin îmi stabilea rutina zilnică și mai ales îmi dădea posibilitatea ca în viitor să pot deveni medic, la fel ca tatăl și bunicul meu. – Lasă, te rog, perele, nu le culege, încă nu sunt coapte. – Nu, bunico, nu fac nimic!Read more…

De la inteligenţa artificială, la robotică

În primele patru articole, publicate sub genericul „De la evoluţie la inteligenţa artificială”, am prezentat o parte a istoriei acestui procesului lung şi marcat de o mulţime de realizări spectaculoase. Acest articol vă prezintă o realizare impresionantă care cuprinde atât o implementare a inteligenţei artificiale (AI) cât şi o culme a tehnicii – robotica. Ambele stau la temelia celei de patra revoluţii industriale mondiale. Această revoluţie, împreună cu tehnica 5G (e vorba de comunicaţiile de generaţia a cincea), MMI (Man Machine Interface) vor schimba modul de viaţă, de lucru şi de interacţiune între diversele sectoare de activitate, precum tehnica medicalő (chirurgia), activitatea bancară, de informaţii publice, divertisment, media, sport. Inteligenţa artificială şi robotica sunt două tendinţe foarte puternice care vor conduce la o nouă economie, la o productivitate mărită datorită unei varietăţi mari de inovaţii tehnologice, de modernizare a industriei şi a noilor tendinţe în consum.Read more…