Și totuși, kurzii…

Kurzii, care numără 35-40 de milioane de oameni, sunt cel mai mare popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran. Visul lor constă în înființarea unui stat, sau cel puțin dreptul ca în fiecare teritoriu în care reprezintă majoritatea populației să se bucure de autonomie administrativă, economică, etc. Pe teritoriul Turciei trăiesc 14 milioane de kurzi, 17% din populația țării. Nenumărate conflicte au caracterizat relațiile kurdo-turcești, care au provocat victime, epurări etnice, deportări. În Turcia este interzisă folosirea limbii kurde, nu sunt ziare în această limbă și nici școli în care copiii kurzi să poată învăța limba maternă. În Irak kurzii care reprezintă 14% din populația țării au fost supuși terorii de stat, peste 150.000 dintre ei fiind măcelăriți pe timpul prezidenției lui Saddam Hussein. În Siria kurzii reprezintă 10% au luptat cu aliaţii împotriva Statului Islamic şi după înfrângerea acestuia şi-au format o autonomie…Read more…

In Memoriam Kiss Zsolt

Uneori te întrebi ce fac prietenii din copilărie și din adolescență după atâția ani, chiar decenii. Desigur, nu e vorba de cunoștințele trecătoare care lasă în urmă doar amintiri răzlețe. Mă refer la prietenii care te-au însoțit de-a lungul anilor, prin mai multe faze ale vieții. Foștii copii au devenit adulți, care de obicei nu mai seamănă deloc cu cei de odinioară. Îi întâlnești uneori din întâmplare, alteori intenționat, pe ici-pe colo, pe la reuniunile de clasă și de obicei ești oarecum dezamăgit. Amintirile sunt prea îndepărtate și e greu să faci legătura dintre omul din fața ta și imaginea din memorie. Iar tu apari tot atât de ciudat în ochii celuilalt. Întâlnirile cu oameni pe care i-ai cunoscut în copilărie îți dau o senzație dulce-amară, care-ți amintește de vremelnicia propriei existențe. „Eu sunt același, dar el este cu totul alt om!”, îmi spun în asemenea cazuri. Situația este cu totul alta dacă omul a murit tânăr. Nu mai contează cum ar fi arătat astăzi. El trăiește mai departe în imaginație și nimic nu mai poate schimba acele amintiri. Așa s-a întâmplat cu Kiss Zsolt, care mi-a fost coleg de bancă din clasa a V-a și până într-a VII-a, când în primăvara anului 1970 am emigrat în Germania. Dar prietenia noastră a continuat…Read more…

Ugarit, un oraș uitat timp de trei mii de ani

În aprilie 1929, în nordul Siriei, la 11 km nord de Latakia, un țăran din satul Ras Șamra ara pământul. Deodată a simțit că plugul său s-a lovit de ceva. Era o stâncă pe care se vedeau niște desene. A avut buna inspirație să anunțe autoritățile. Foarte repede s-a dovedit că „stânca” făcea parte dintr-un mormânt vechi de mii de ani. Au fost chemați arheologii. Directorul secției de antichități siriene, lingvistul francez specialist în limbi semitice și în persană, Charles Virolleaud, a înțeles că mormântul aparținea unui sit foarte mare. Cu sprijinul Universității Sorbonne și a muzeului Louvre a fost trimisă o misiune de explorare, condusă de doi arheologi eminenți: René Dussaud și Claude Schaeffer. Excavațiile au continuat câțiva ani, au fost întrerupte și apoi reluate din anii 50 până în anii 70. S-au descoperit rămășițele unei culturi foarte dezvoltate pentru sfârșitul epocii bronzului, din mileniul II î.e.n. Era un puternic oraș-stat (de tipul Monaco), un port important la Marea Mediterană. Orașul se întindea pe o suprafață de 60 de hectare, cam o treime fiind deja excavat. Pe la 1200 î.e.n. orașul a fost devastat și ars de asirieni, apoi s-a acoperit cu pământ, rămânând uitat cu desăvârșire mai bine de 3100 de ani. Numele orașului era Ugarit.Read more…

Limpede nu vezi decât cu inima. (Din ciclul dedicat Bunicului).

Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele. O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu. Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.Read more…

Fuga din realitate

De câteva zile voiam să povestesc o întâmplare despre mine și telefonul mobil. În urmă cu trei zile, istoria întâmplată mie părea o adevărată odisee și o inutilă pierdere de timp întru aflarea unui adevăr simplu, adică acela că aveam nevoie de un mobil perfect funcțional. Cred că ce voi povesti în continuare pe această temă este ceva comun multora dintre noi, pentru că vi s-a oferit măcar o cartelă în plus pentru telefonul dumneavoastră mobil, asta indiferent de furnizorul de servicii de telefonie mobilă. În timp ce scriam despre mobil ca adevărat instrument de lucru, cel puțin pentru unii dintre noi, iată că apar știri de interes general pe care nu le putem ignora. Curg temele din actualitatea zilei, curg și se scurg, din păcate lăsând prea puține urme în conștiința noastră colectivă. Să nu le ignorăm pentru că sunt parte a unei realități pe care vrem să o schimbăm în bine! Mă opresc la două dintre temele acestei realități crude și anume la rezultatele testului Pisa, devenite astăzi publice și la recent adoptata Rezoluție a Parlamentului European referitoare la situația de urgența în domeniul climei. Este clar că eu nu fug din realitate, pentru că m-am oprit din ce scriam și reconsider importanța problemelor mele în raport cu cele de ordin general care ne sunt urgențe tuturorRead more…

O precizare necesară introdusă în Revista Baabel

Cititorii revistei vor observa că începând cu ediţia de faţă la sfârşitul tuturor articolelor se poate citi un text (scris cu caractere mărunte, de culoare albastră), având următorul conţinut: Opiniile exprimate în textele publicate aparţin autorilor şi nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor. Acest gen de precizare am mai întâlnit-o la unele publicaţii şi m-a făcut să mă întreb (şi nu cred că sunt singura care-şi pune o astfel de întrebare) ce rol mai are colectivul de redacţie dacă se piteşte îndărătul unui paravan protector care îl scuteşte de răspunderea pentru conţinutul revistei pe care o redactează? Adică „ce păzeşte” acest colectiv de redacţie? Sau, pur şi simplu, nu face altceva decât să colecteze articole şi să le aşeze în paginile publicaţiei?! De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate. În cei şapte ani de existenţă, numărul autorilor revistei Baabel a crescut (din fericire) substanţial, diversificându-se şi tematica abordată de aceştia, în funcţie de pregătirea, preocupările şi societatea (ţara) în care trăiesc. Read more…

Viitorul nu are formă, dar are culoare.

Recent, Michael Bloomberg – fost primar al orașului New York – am și-a anunțat candidatura la alegerile prezidențiale din S.U.A din noiembrie 2020. Fiind unul din cei mai bogați oameni din lume, el își poate permite să-și finanțeze campania electorală. Intrarea lui târzie în campania electorală a fost precedată de o declarație în care își exprima regretul pentru aplicarea de către poliție a metodei “Stop and Frisk“ (“Oprește și percheziționează“) pe durata celor trei cadențe ale sale ca primar. Statistic, metoda a fost a fost aplicată cu precădere negrilor. Poliția însă nu se ocupă de statistici când e chemată să intervină – mai mult, în cartiere de negri unde evident există prea puțini albi / asiatici – sau să urmărească un răufăcător negru. Read more…

Verişoara mea, Vera [Lőwy] Rimanóczy

A fost deportată la Auschwitz la vârsta de 14 ani. A supravieţuit. A murit mai târziu, doborâtă de boală. În fotografia făcută la Salonta, la 22 august 1940 o Vera Löwy avea 11 ani. Fotografia este sub formă de carte poştală. Pe spatele ei scrie „Iubitului meu bunic şi mătuşii mele [mama mea] cu drag de la a lor Vera.” Generaţiile de după marile războaie sunt dornice de viaţă. Chiar atunci. Imediat după…Chiar atunci, nu e timp de lamentări, nici de depresie. Sunt multe de recuperat. O tinereţe. O viaţă. O pâine. Nu, nu metaforic. Pâine, cât mai mare. Una, încă una şi încă…, să te asiguri că nu vei rămâne fără pâine.Read more…

Melodiile Celui de al Doilea Război Mondial

Prezentele rânduri au ca obiect câteva melodii de succes care au fost asociate în mod eronat cu hitlerismul, dat fiind că în Al Doilea Război Mondial propaganda nazista le-a difuzat sistematic pentru trupele Wermachtului. Mă refer la melodiile “Fliegermarsch”, „Alte Kameraden”, „Škoda Lásky” (Rosamunde) şi “Lilli Marlene” compuse şi interpretate în Cehia, Polonia sau Germania, mult timp înainte de apariția nazismului. După război melodiile a fost repuse în valoare de interpreți celebri cum ar fi Karel Gott, Heino, Marlene Dietrich sau mari muzicieni ca James Last și André Rieu.Read more…

O seară aproape biblică

După ce am citit câteva texte vibrante în revista Baabel din 31 octombrie a.c., pe care mi-a trimis-o prietenul şi colegul meu Dr. Gabriel Gurman, m-am hotărât să mă duc neapărat să vizitez o sinagogă. Ocazia s-a ivit imediat, deoarece am primit o invitaţie la Concertul SoNoRo pentru duminică, 3 noiembrie, la ora 19, chiar la Templul Coral de pe strada Sfânta Vineri nr. 9 din Bucureşti. şa că iată-mă duminică deja de la ora 18.15 în faţa Templului Coral. Am venit mai devreme ca să ”prind” un loc mai în faţă, să-mi delectez urechea cu programul talentatei orchestre de cameră, SoNoRo, care de mulţi ani ne face surpriza să ne cheme în spaţii cu totul speciale. Ce bine că am venit mai devreme! E o vreme de început de veac în Bucureşti, o toamnă ca în poezia lui Arghezi… Sunt în curte şi admir frumoasa siluetă a Templului, pe care nu l-am mai văzut de când am condus-o pe ultimul drum pe Tia Peltz… O cunoşteam din anul IV de Medicină, de când făceam stagiu la Clinica de Boli Interne (Cardiologie, mai ales) la Spitalul Caritas… Read more…

Supă de chimin – supa “Epocii de Aur!

Recunosc din capul locului că ani de zile, în anii copilăriei şi adolescenţei, nu am putut suferi supa de chimin, care făcea parte din meniul familiei, şi eram nevoită s-o mănânc o dată pe săptămână, fără nazuri. Nici nu-mi imaginam că peste ani şi ani , mai exact în anii 1980 aveam s-o gătesc, la rândul meu, nu numai pentru că era ieftină, ci şi pentru că în condiţiile penuriei generale de alimente – carnea şi ouăle erau pe cartelă şi trebuia să stai la rânduri interminabile ca să le cumperi, dacă aveai norocul să nu se termine pe când ajungi la tejghea – chiminul se putea cumpăra la băcănie, la „Plafar” sau la piaţă şi dintr-o pungă de chimen găteai de mai multe ori. Aş putea spune că devenise „supa Epocii de Aur”, cel puţin în Ardeal, iar fiul meu, Vali, o poreclise „supă de cămin”, fiind gătită frecvent şi la bucătăria grădiniţei cu „orar prelungit”. Dacă nu mă înşel, chiar şi pe 21 decembrie 1989, am avut la masă tot supă de chimin şi tăieţei cu mac (pentru că şi mac se găsea la „Plafar” şi la piaţă, iar tăieţeii erau destul de uşor de procurat). Read more…

A murit Victor!

Moartea lui a sosit pe neașteptate. În ultima vreme arăta în continuare foarte bine pentru cei 69 de ani ai lui, și puțini au știut că era amenințat de fapt de probleme medicale tot mai îngrijorătoare, pe care le-a privit însă cu același curaj care l-a caracterizat întotdeauna. Nu voi vorbi aici despre Victor Eskenasy arheologul medievist, istoricul devenit o autoritate în istoria evreilor din România, și autorul mai multor volume, nici de Victor, pasionatul de muzică clasică care i-a intervievat printre alții, pe Yehudi Menuhin și Sergiu Celibidache și nici de Victor Moroșan, redactorul BBC și al Europei Libere, ci de prietenul meu Victor. L-am cunoscut în 1984, la un an după ce emigrase în Elveția, când a fost angajat în secția româna a BBC, unde eu lucram de 14 ani. ”Ești primul evreu sefard (de rit spaniol) pe care îl cunosc și pe care-l cheamă Eskenasy (Ashkenazy este numele dat evreilor originari din Europa Centrală și de Est)”, i-am spus curând după ce ne-am cunoscut. ”Una din numeroasele contradicții din istoria evreilor”, mi-a răspuns. Mi-am dat foarte repede seama că nu avea să facă o îndelungată carieră la BBC. Era istoric și își închipuia că va putea lucra în domeniul lui și la postul de radio. Nu avea habar de politica BBC. În plus, era ultra-sensibil la tot ce părea sau aducea oricât de departe a anti-semitism.Read more…

Să votăm și-n turul doi!

Mulți dintre cititorii revistei Baabel se numără și printre prietenii mei de pe pagina de socializare, așa că ați avut prilejul să citiți ce am scris “la cald”, după primul tur al alegerilor prezidențiale din România. Atunci simțeam tristețea și frustrarea alegătorului care vede din nou spectrul unui tur doi în care avem de ales ”răul cel mai mic”. Așa a fost și în urmă cu ani, când am votat cu toții un președinte mai moderat față de varianta național xenofobă a celuilalt. Atunci am ales ce ne era mai potrivit în sensul de ponderat, am ales să votăm ”contra” a ceva și nicidecum ”pentru” ceva, pentru vreun program care să ne fie potrivit. Acel mecanism de vot ”contra” pare că nu mai este același, deși modelul este același. Aplicat astăzi, acel model de vot ”contra” poate crea surprize, pe care unii și le doresc în străfundurile sufletelor măcinate de înverșunare împotriva a tot ceea ce s-a adunat în multe decade, deja generații. Suntem în fața unei premiere: nu avem dezbatere ”unu la unu”. După unele voci, asta ar înseamna abandonul dezbaterii cu un contracandidat, care mai este și femeie. După alții, asta se traduce, ușor forțat și cu jenă, ”ce să discute El cu o femeie?!”. Read more…

Un tânăr de 110 ani

Nu este un om ci un oraș, care cu 110 ani în urmă era o dună de nisip, iar astăzi este o metropolă modernă, care doar pe ici-pe colo mai păstrează urmele modeste ale începuturilor sale, transformate cu gust și iscusință în ”muzee” vii și ispititoare. În prima seară după sosirea noastră în Israel am ieșit la o plimbare pe celebra stradă Allenby, una din străzile vechi din Tel-Aviv, primul oraș evreiesc modern. Orașul Tel-Aviv fost întemeiat în 1909, lângă Jaffa, pe malul Mării Mediterane. Șaizeci de familii de olim (imigranți) au întemeiat o așezare la nord de vechiul port, pe un teren care le-a fost pus la dispoziție (contra cost) de compania privată Ahuzat Bait. Compania împrumuta banii necesari pentru achiziționarea de terenuri și pentru construcții de la Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael, KKL), un ”ONG” înființat în acest scop la cel de-al V-lea Congres al Organizației Mondiale Sioniste, în 1901. Dar de unde veneau banii? Herzl, temerarul inițiator al sionismului modern a încercat să-i convingă pe bogătașii evrei ai timpului (familia Rothschild, baronul Hirsch, etc.) să finanțeze ”întreprinderea” sionistă. Prima urgență era dobândirea de terenuri pentru a transforma visul unui stat evreu în realitate. Evreii bogați au contribuit sume importante, dar era totuși prea puțin și prea încet. Read more…

Istoria scrisului pe teritoriul României

„Istoria începe la Sumer” – aceasta era până nu demult ideea general acceptată. Și totuși pe teritoriul României s-au găsit urme de scriere poate și mai vechi, încă din neolitic: tăblițele de la Tărtăria. Sunt trei tăblițe de lut înscrise cu diferite simboluri, găsite în județul Alba. Inscripții asemănătoare, aparținând unei civilizații neolitice comune, au mai fost găsite și în Ungaria, Serbia și Bulgaria, dar cele de la Tărtăria par să fie cele mai vechi, datând de prin 5300 î.e.n., deci ar fi cea mai veche scriere a omenirii, cu 1000 de ani înaintea celei sumeriene! Toate aceste inscripții sunt foarte scurte și datorită numărului redus de semne, ele încă nu au putut fi descifrate. Nici măcar nu se știe dacă este scriere propriu-zisă sau proto-scriere. Din păcate atât autenticitatea cât și datarea tăblițelor de la Tărtăria au fost contestate. Nefiind specialistă în domeniu, nu pot să-mi dau cu părerea. În orice caz dacă primele tăblițe sumeriene au marcat începutul unei civilizații care s-a dezvoltat timp de milenii, lăsând nenumărate mărturii scrise, aici este vorba doar de câteva inscripții izolate. Societatea locală a cunoscut cu adevărat scrisul abia în epoca romană.Read more…

Votez pentru România normală!

Declar, din capul locului, că duminică mă duc la vot în turul doi al prezidenţialelor şi am să pun ştampila pe numele lui Klaus Iohannis. Suntem în febra ultimelor zile dinainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale şi nivelul emoţional este la cote foarte ridicate. Cele mai recente mesaje, nu foarte coerente, dar cu atât mai zgomotoase, lansate în spaţiul public de către contracandidata vocală a lui Klaus Iohannis riscă să ecraneze, pe moment, realitatea ultimilor ani. Am fost martori la o succesiune de asalturi asupra statului de drept, concretizate prin: modificările nocive aduse legilor justiţiei, sfidarea tuturor atenţionărilor din partea Uniunii Europene (ai cărei membri suntem cu toate drepturile şi îndatoririle aferente) îngrijorate de ceea ce se petrecea în România şi de ignorarea tuturor recomandărilor sale, acţiunea agresivă de confiscare a instituţiilor statului, modificarea cutumelor Curţii Constituţionale şi folosirea ei ca instrument pentru restrângerea prerogativelor prezidenţiale şi, nu în ultimul rând, la represiunea brutală (cu bâte şi gaze lacrimogene) a zecilor de mii de cetăţeni care protestau paşnic în capitală împotriva măsurilor antidemocratice şi antieuropene. Nu aş fi enumerat cele de mai sus dacă pe cealaltă poziţie a buletinului de vot pentru turul doi al prezidenţialelor ar figura un alt contracandidat decât cel care a girat – în calitate de premier – o serie dintre acţiunile de mai sus…Read more…

Răsfoind o agendă telefonică de-acum 20 de ani

Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. Nu înțeleg ce rău este să alegi un astfel de subiect, fiecăruia dintre noi ne place să evocăm niște clipe frumoase sau mai puțin frumoase din viața noastră și să le împărtășim cititorilor în ideea că le va plăcea sau îi va interesa. Sigur, se întâmplă și contrariul, deși rareori, așa cum s-a văzut din reacția cititorului menționat.Și mie mi s-a întâmplat să mai aștern în Baabel câteva rânduri cu amintiri, nu prea des, fiindcă îmi place să trăiesc în prezent. Dar zilele trecute, când făceam ordine într-un dulap, ceea ce mi se întâmplă rar din lipsă de timp, am dat de un carnețel, o agendă telefonică veche de peste 20 de ani. Însemnările din ea – nu erau numai numere de telefon – mi-au făcut plăcere, amintindu-mi de o epocă frumoasă, interesantă și plină de entuziasm din viața mea.Read more…

Rabinul care cânta la vioară

Într-una din sâmbetele de pe vremea rezidenței, când făceam de gardă la MICU, unitate de terapie intensivă mobilă, am fost solicitați de urgență la o sinagogă, într-un cartier al orașului. La sosire am găsit un om care își pierduse cunoștința. Zăcea întins între bănci, iar rabinul templului îi făcea masaj cardiac, înconjurat de enoriașii uluiți. Era probabil un stop cardio-respirator, ca urmare a unui infarct miocardic. Timp de douăzeci de minute l-am resuscitat pe bolnav împreună cu paramedicii. După ce pulsul pacientului a revenit, l-am luat în ambulanță, continuând tratamentul. Eram gata de plecare, când rabinul a fugit spre noi, cerându-ne să-l luăm și pe el la spital. După ce am ajuns cu pacientul la urgențe și l-am predat echipei de gardă, l-am întrebat pe rabin: Rebe, azi e sâmbătă, cum de te-ai urcat într-o mașină, adică o ambulanță? Când e vorba de viața unui om, sau ceva care spre binele unui semen al tău, primești de la Autoputernicul dezlegare de rigorile șabesului, îmi răspunse rabinul.Read more…

Premiul Nobel contra păcii

Cine ar fi crezut că va sosi și ziua în care Academia Suedeză, printre misiunile căreia se include şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură, se va înscrie pe rușinoasa listă a instituțiilor afectate de epidemia scandalurilor sexuale?! Și cine ar fi crezut că Peter Handke, autorul austriac care i-a închinat ode dictatorului Slobodan Milošević, va apuca ziua în care prestigioasa instituție îl va răsplăti pentru meritele sale îndoielnice? n primăvara lui 1999, când forțele aliate occidentale au pornit atacurile contra Republicii Federale a Iugoslaviei, Handke se afla la Belgrad, unde declara cu patos:,,În momentele în care criminalii NATO își lansează bombele contra acestei țări, locul meu este aici.” Nu era prima oară când ideile sale au provocat opinia publică. În 1966, când Handke nu împlinise încă 24 de ani, într-un mesaj adresat Grupului 47 (cerc literar la Universitatea Princeton din SUA), ataca literatura germană, acuzând-o de ,,impotență descriptivă”., Criticii i-au prezis atunci un succes uriaș tânărului autor, considerat un rebel literar mai ales după publicarea romanului său Die Hornissen (Viespii). Prozator, dar și poet, uneori agresiv, alteori sensibil, el a produs în scurt timp un număr uriaș de nuvele şi piese de teatru, iar romanul său publicat în 1970 s-a bucurat chiar de vânzări considerabile, fiind adaptat la ecran de regizorul Wim Wenders, cu care a colaborat mai târziu și în cadrul eforturilor de realizare a capodoperei acestuia din urmă, Aripi deasupra Berlinului.Read more…