Eurovision: muzică și politică

Eurovision, concursul internațional de muzică ușoară, este organizat anual de către Uniunea Europeană de Radio-televiziune – The European Broadcasting Union sau EBU – înființată în 1950, cu centrul la Geneva. Deși competiția este europeană, unele țări care au aderat la EBU pot și ele participa, printre ele fiind Israel, Australia, Azerbaijan, Maroc și Georgia. Predecesorul Eurovisionului a fost festivalul Italian San Remo, în 1951. Concursul Eurovision se ține anual, începând din 1956, singura întrerupere a fost în 2020, când pandemia COVID-19 făcea ravagii. Singurele țări europene care nu au participat niciodată au fost Liechtenstein și Vatican. Cele mai numeroase participări le-a avut Germania. Competiția Eurovision a început în Elveția în 1956, prima câștigătoare fiind elvețianca Lys Assia cu cântecul Refrain. Deși organizatorii acestei competiții se lăudau și continuă să se laude că ea este apolitică, istoria arată altfel.Read more…

Eden

Fuseserăm dezbinați. Cumplit de dezbinați! Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Cei de dreapta îi urau pe cei de stânga. Şi invers. Laicii pe religioși. Conservatorii pe liberali.  Cei care erau contra îi urau pe cei care erau pentru. Şi invers. Divide et impera – spusese odată unul căruia mulți politicieni i se închină de atunci încoace. Ne-au divizat iarăși în triburi. Am ieșit la demonstrații. Fiecare din noi considera că el și numai el deține adevărul absolut. Şi fiecare din noi considera că Dumnezeu ori Legea sunt de partea lui. Dușmanii noștri au sesizat asta. Şi au atacat. Pe 7 octombrie pământul din jurul fâșiei Gaza a ars . Au fost omorâți intr-o singură zi 1200 de oameni din care peste 300 la un festival de muzică . Şi când ne-am revenit din șoc am văzut că suntem la fel de dezbinați. Unii ziceau că ne-a pedepsit Dumnezeu. Alții că asta demonstrează că Dumnezeu nu există. Conducătorii noștri au încercat să ne unească. Aveau acum nevoie de noi toți pentru noul război contra Hamas. Dar ne-am prins destul de repede că tonul din vocile lor suna fals.Şi apoi a fost un alt festival de muzică, de data asta în Europa. Și o fată de 20 de ani care ne reprezenta.Read more…

După şapte luni. Reflecţii

Aceste rânduri s-au născut în săptămâna de după sâmbăta de 7 octombrie 2023, sărbătoarea de Simhat Tora, cunoscută azi în Israel ca sâmbăta neagră sau sâmbăta blestemată. A durat câteva zile bune ca să cred că încep să înțeleg ce ni se întâmplă. Alarma a sunat la ora 6:29 dimineața, odată cu începutul barajului de rachete asupra jumătății de sud a Israelului. Marea majoritate a oamenilor erau acasă. Dar în nordul țării, acolo unde locuiesc eu, nu au fost alarme și doar pentru că fiica mea mi-a trimis după câteva minute un anunț pe WhatsApp că la ea totul este în regulă am aflat că a izbucnit războiul. Trei din cele patru canale principale de televiziune au intrat în regim de emisiuni speciale, al patrulea nu a emis deloc – ideologic era mai important să nu se lucreze sâmbăta. Asta înseamnă fără publicitate și programe distractive, doar știri și mai ales comentarii fără întrerupere. Și multă muzică tristă. După câteva ore, reporterii, aproape jenați, au început să transmită cererile de ajutor primite de la cunoștințe. Se scuzau, poliția, pompierii, salvările nu răspund. Unde este armata? Încet, aproape în șoaptă, a apărut pe ecran termenul victime – un termen abstract care înseamnă că sunt răniți și morți, dar nu se poate comunica, deoarece întâi trebuiau anunțate familiile. Termenul a fost treptat reactualizat: zeci de victime, apoi peste o sută, aproape două sute, reporterii și stațiile mai precaute vorbeau sau scriau despre sute de victime. Apoi a apărut informația că ar fi peste 900 de victime. Stăteam cu sufletul la gură, oare vom trece de o mie? Am trecut. Am ajuns la 1300, apoi 1400. Numărul celor omorâți a fost mai târziu, peste săptămâni, revizuit la 1143…Read more…

Vasile Nussbaum: ARE vreun ROST COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI? (*)

Ieri, 5 mai 2024, am postat pe Facebook acest articol, publicat iniţial în 2013,  şi a fost blocat, de îndată., de către Cybersecurity! Am decis să-i actualizez data publicării, ca să devină Editorial de Ziua Comemorării Holocaustului – Yom HaShoah. Vasile Nussbaum a părăsit această lume în vara anului 2023.
Cele scrise de el continuă să fie foarte actuale!

 

Ne-am adunat la sinagogă să comemorăm deportarea evreimii clujene la Auschwitz. Au trecut de atunci 69 de ani, o adevărată etapă istorică. De obicei evenimentele istorice se comemorează doar la aniversări rotunde, la 10, 25, 50 de ani. Doar unele evenimente deosebit de importante în istoria unei naţiuni, înălţate la rangul de sărbători naţionale, se comemorează anual. Comemorarea de faţă însă are o semnificaţie diametral opusă. Noi comemorăm un eveniment care am fi dorit să nu fi avut loc şi are o semnificaţie de avertisment: să nu să mai repete niciodată! Consider că nu această sinagogă este locul potrivit pentru evocarea amintilor din lagăr, pentru atenţionarea stăvilirii repetării unor asemenea orori. Ar fi bine venit – nu pentru noi, evreii, ci pentru întreg poporul român, pentru toţi cei care trăiesc în această ţară – dacă eu şi alţi supravieţuitori ai Holocaustului, cel puţin cu ocazia comemorărilor, am fi invitaţi în catedrala ortodoxă, în bisericile catolice sau ale altor culte, pentru a vorbi despre Holocaust. Acolo am reuşi să convertim cifra de şase milioane pe plan afectiv. Motivul evocării amintirilor nu ar fi nicidecum dorinţa de a stârni mila, ci a sensibiliza persoana care ne ascultă, pentru câteva momente, să se transpună în situaţia respectivă. Să facă acest lucru pentru că nimeni nu e scutit – ca în anumite condiţii nefaste – să ajungă în situaţii similare!Read more…

Victoria totală! (*) Oare?

De la difuzorul din autobuz răzbate o muzică mobilizatoare: „Împreună vom câștiga”. Pe pereții unui zgârie-nori din fața mea e afișată o pancartă uriașă pe fond albastru: „Vom câștiga împreună”. Primul-ministru nu mai contenește să ne promită: „Victoria totală e după colț”. Iar eu stau și mă gândesc că toate aceste lozinci, oricât ar fi ele de plăcute urechii, sau atrăgătoare ochiului, au o singură meteahnă: sunt false. Nu vom câștiga. Din păcate, nu vom câștiga, pentru că deja am pierdut. Am pierdut atunci când, după 7 octombrie, am lăsat furia să ne conducă. Furia este justificată în fața ororilor Hamasului, dar acesta nu este un program strategic. Am pierdut pentru că azi, în ochii multora, dorința de răzbunare valorează mai mult decât viețile a 44 sau 33 sau poate doar 22 de confrați ai noștri, prizonieri în Gaza. Am pierdut pentru că astăzi cuvintele a doi clovni fără nicio pregătire militară valorează mai mult decât cele a doi generali, foști comandanți de stat major.Read more…

Weimar şi Buchenwald, aprilie 2024 (I). Conferirea Cetăţeniei de Onoare

Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…

De la Baikal, la Marea Moartă. Moshe Novomeysky

A fost o traiectorie neobișnuită parcursă de un om neobișnuit, întemeietorul industriei chimice din Israel.  După părerea mea, biografia lui se citește ca un roman polițist.  Subiectul este bine cunoscut, pentru că în ultimii ani el a scris două cărți autobiografice: My Siberian Life (Viața mea în Siberia) și Given to Salt (Dedicat sării). Novomeysky s-a născut în 1873 în satul Barguzin din apropierea Lacului Baikal.  Cum adică?  Eu știam că în Rusia Țaristă exista o lege prin care evreii puteau să se stabilească doar în așa-numita „Zonă de rezidență” (Pale of Settlement), în partea de apus a imperiului țarist.  Dar iată că în Siberia au trăit și evrei – deportați ca deținuți politici.  Bunicului lui Novomeysky a fost unul dintre aceștia.  A fost amestecat în mișcarea de eliberare a Poloniei ocupate de Rusia țaristă și în 1831 a fost deportat în Siberia.  Patru ani a mers pe jos până la Lacul Baikal! Bineînțeles că la început familia a avut de înfruntat mari greutăți, dar au avut și noroc: în apropiere s-au descoperit zăcăminte de aur.  Fiul său s-a ocupat de extracția aurului și cu timpul a devenit un om înstărit.  Visul lui a fost să le dea copiilor cea mai bună educație posibilă. Așa se face că la vârsta de 11 ani Moshe Novomeysky a plecat la Irkutsk, unde a urmat un liceu tehnic.   Iar după bacalaureat a studiat la Universitatea Tehnică din Clausthal, până astăzi una dintre cele mai bine cotate din Germania, devenind inginer minier. Read more…

Adieri de primăvară cu suflu de obuze 3

Atmosfera de linșaj antievreiască și anti-israeliană din marile universități americane, violența fizică îndreptată împotriva studenților și profesorilor evrei seamănă aproape perfect cu contextul și realitatea Germaniei naziste din anii 1930. Agresivitatea din campusuri este augmentată cu manifestațiile brutale ale extremei progresiste pro Palestina, cu celebrele incantații „From the river to the sea, Palestine will be free” care în traducere liberă înseamnă ștergerea de pe hartă a Israelului și aruncarea evreilor de acolo în mare. Practic avem de-a face cu un coșmar al decadenței, al stupizeniei și al manipulării care implicit va duce la conflicte inter-rasiale, interetnice și interconfesionale aproape imposibil de stăvilit. Noul război civil american bate la ușă și sunt pe cale să apară echivalentele comandourilor SA și SS. Evenimentele triste și grave din ultima vreme din campusurile americane ar trebui să stârnească oprobriul și opoziția vehementă a conducerii universităților înseși, ceea ce nu s-a întâmplat. Doar la Harvard a fost debarcată cu mare greutate rectora, o făptură „diversă” conform procentajelor recent impuse din zonele rarefiate ale puterii de stat și guvernamentale americane, sub presiunea extremei stângi și a progresiștilor din Partidul Democrat din SUA și lobby-ului său deosebit de puternic. Ele arată exact ca pe vremea dictaturilor fasciste și comuniste privitoare la componența rasială, etnică, socială, sexuală etc. a studenților și a profesorilor. Intelectualitatea mondială doarme în papuci, într-un dolce farniente penibil și iresponsabil, căci dacă victimele sunt evreii sau Israelul, nu e nimic nou sub soare, Iuda trebuie să sufere, pentru că e păcătos de când a pornit istoria.Read more…

Fräulein Lieser

Helene Lieser stă îmbujorată în fața pictorului, în atelierul lui din Viena, pe un taburet așezat pe un piedestal de lemn, în lumina revărsată prin ferestrele uriașe. Culorile trandafirilor din grădină se reflectă prin geamuri și învăluie atelierul într-o lumină purpurie. Casa e cuprinsă de liniște, departe de tumultul străzilor și al grijilor din oraș. E vara anului 1917. Europa e răvășită de război, americanii încep lupta submarinelor cu Germania, comuniștii câștigă tot mai multă influență în Rusia, monarhia Habsburgilor se află la marginea prăpastiei, într-un colaps moral și financiar. Întreaga Europa este bântuită de boală, foamete și sărăcie. Sau aproape toată lumea. Fiica unui industriaș bogat din Viena, Justus Lieser, și a unei rafinate filantroape, Henriette Amalia Lieser, pozează de câteva luni, la dorința mamei sale, pentru un portret, care, firește, după moda vremii, va fi expus în salonul apartamentului familiei din Palatul Lanna, în Argentinierstrasse 20a, direct lângă tablourile lui Utrillo, Kokoschka, Rembrandt și Schiele. Tânără Helene aduce un aer inocent în atelierul lui Gustav Klimt, unde s-au perindat femeile din înalta societate vieneză, Adele Bloch-Bauer, Sonja Knips, Serena Lederer, Gerta Loew, Bertha Zuckerkandl, muzele lui Klimt, Emilie Flöge sau fetele model. Cariera lui Gustav Klimt coincide cu mișcarea de emancipare a femeilor din Austria, dar și cu retorica antisemită și antifeministă. Read more…

Mai bine mai târziu decât niciodată

Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…

Infamia mișcărilor de protest anti-israelian în lumea occidentală

Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…

Infecții spitalicești

Încă în 1847, doctorul I.F. Semmelweis a cerut spălarea și dezinfectarea mâinilor înainte de a consulta femeile la naștere, reușind astfel să scadă incidența febrei puerperale care făcea ravagii . Probabil că așa a murit la Toplița și bunica mea din partea mamei, la câteva zile după naștere. Infecții spitalicești au loc peste tot, deși în ultimele decenii lumea medicală a progresat mult și în acest domeniu. Iată câteva exemple cu care m-am confruntat eu însumi și oamenii din jurul meu: În 1973 eram student în anul trei la medicină la Timișoara. Câteodată ne luau la “muncă voluntară” la construirea noului spital județean. Așa s-a întâmplat că un coleg de cameră a călcat într-un cui ruginit. S-a dus la urgențe și a primit ser antitetanic. Numai că, după câteva săptămâni a început să se simtă rău. Nu avea poftă de mâncare, avea febră, dar nu prea mare și slăbea tot timpul. I s-a diagnosticat hepatită B, pe care o primise de la siringa incorect sterilizată cu care i s-a făcut injecția de ser antitetanic. A zăcut șase săptămâni la spitalul de boli infecțioase și, spre norocul lui, s-a însănătoșit.Read more…

O vizită La Vichy

La Vichy, în partea centrală a Franței, în stațiunea care își leagă numele pe vecie de o tristă și grea perioadă a Republicii Franceze, am ajuns în anul 2012, ca membră a unei delegații cu caracter profesional. Am scris destul de multe impresii despre Franța, oamenii, locurile, curiozitățile ei și totuși, iată, încă mai găsesc ascunse în memorie amintiri despre alte locuri ale acelei țări prin care am umblat, nu numai ca turistă sau prietenă în vizită. E ciudat cum amintirile se cheamă parcă unele pe altele. În 2012 eram într-un grup de vreo 30 colegi, proveniți din administrațiile mai multor județe din nord-vestul țării, reuniți într-un generos proiect, ajunși în Franța pentru diferite vizite și împărtășirea experienței colegilor francezi, petrecând la Vichy o săptămână întreagă, la început de primăvară. Nu numai că activitățile la care luam parte erau interesante, șederea noastră în stațiunea franceză arhicunoscută a fost realmente plăcută. Am fost acolo și în prima zi de mai și am avut plăcerea să observ un foarte frumos obicei al francezilor, acela de a folosi lăcrămioarele, florile albe, delicate cu parfum paradisiac, ca simbol și porte-bonheur al primei zile de maiRead more…

În lift

Locuiesc la etajul 9, într-un bloc cu 21 de etaje. Nu am încotro, trebuie să folosesc liftul. Locuința în care am stat mai înainte era la etajul 3, avea ascensor, dar adesea urcam pe trepte așa, de plăcere, ceea ce nu pot face în actuala situație. De mai multe ori mi-a trecut prin minte că într-o bună zi aș putea rămâne blocat în ascensor, dar de fiecare dată am alungat ideea. Și, vorba proverbului, “de ce ți-e teamă nu scapi”: într-una din zile am rămas într-adevăr blocat între etajul 8 și 9, ba am mai rămas și în întuneric. Eram șase persoane în ascensor. Am început să-i studiez pe ceilalți la lumina lanternei din telefonul celular. Lângă mine era o tânără, probabil studentă, apoi o femeie cu un copil de 9-10 ani, un om în vârstă cu o sacoșă cu roți și o tânără pereche, soț și soție. După o scurtă perioadă de tăcere și de teamă, oamenii au început să vorbească. – O să întârzii de la prima întâlnire cu un bărbat simpatic, spuse femeia tânără.În zadar a încercat să-i telefoneze, nu era semnal. – Eu mă bucur să ajung mai târziu, sau chiar deloc, la ora de matematică, a spus copilul, pe nume Arie, după care a aprins o lanternă. Mama lui era nemulțumită: – Nu-mi place cum vorbești, iar o să lipsești de la lecție. Cei doi tineri încercau cu disperare să anunțe locul de muncă despre motivul întârzierii, dar fără rezultat.Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste (III). În memoria profesorului Nicolae Barbulea

Nu credeam că voi continua seria de articole cu acest titlu, chiar dacă am multe de spus despre anii mei de școală, dar micile întâmplări cotidiene au făcut posibil acest lucru. Zilele trecute, în timp ce căutam o carte pe internet, privirea mi-a căzut pe un șir de manuale de matematică pentru clasa a II-a. Unul din ele avea ca autor pe Barbulea Nicolae, un nume cunoscut, profesorul meu de matematică din școala generală. Am făcut comanda și am primit cartea aproape intactă, nefolosită de niciun elev. Am resimțit emoția pe care o aveam când îmi găseam pe bancă snopul de cărți date gratuit pentru noul an școlar. Este un manual unic, editat în 1971, când, slavă Domnului, încă nu apăruseră ”manualele alternative” atât de controversate care au făcut să se disperseze baza de cunoștințe necesare înțelegerii unei discipline. Mult mai târziu am aflat și de ce au apărut manualele alternative: a fost salvată piața editorială din România (edituri și locuri de muncă). Nici vorbă de un interes major pentru calitatea învățământului românesc. Dar asta e altă poveste. La o privire mai atentă am observat că numele autorului era Bărbulea nu Barbulea, detaliu pe care nu-l remarcasem la început. Nu cunoșteam întreaga activitate pedagogică a fostului meu profesor, dar nu m-am mirat că a fost și autor de manuale.Read more…

Atitudinea diasporei evreieşti faţă de războiul din Gaza

Ideea acestui articol mi-a sugerat-o apreciatul comentator  al revistei Baabel, Dl. Boris Mehr. Citind diverse articole, mi-am dat seama că este mult mai ușor să definești atitudinea dușmanilor Israelului și a antisemiților, decât să înțelegi ce cred frații noștri evrei din Diaspora despre războiul din Gaza. Un articol din 2021 arată că unii evrei democrați, cam 10-20%, în frunte cu Bernie Sanders, sunt împotriva ocupației teritoriilor palestiniene de către Israel. Acest lucru nu e de mirare, atâta timp cât chiar și unii israelieni, printre care și eu însumi, susțineau că Sanders are dreptate. Dar spre deosebire de Sanders, care are o pozişie inflexibilă, mulți centriști israelieni, printre care și eu, ne-am dat seama că nu aveai cu cine negocia, chiar înainte de războiul din Gaza. Toate inițiativele premierilor Rabin, Barak și Olmert de a ceda teritorii în schimbul păcii au dat faliment, fiindcă palestinienii au vrut întotdeauna întregul teritoriu de la “râu până la mare” și așa își educă și copiii – adică fără prezența noastră în Orientul Mijlociu. Și fiindcă noi nu vom părăsi de bună voie meleagurile strămoșilor, ei ne hărțuiesc tot timpul, întețesc propaganda internațională împotriva noastră, actele teroriste și atacurile cu rachete. Aceste atacuri au culminat cu crimele teroriștilor Hamas din 7 octombrie 2023. Și mai potrivnici Israelului decât Sanders și clica lui sunt cca 10%(!) dintre evreii americani care sprijină ideile BDS, de boicotare a Israelului (1). Despre regizorul auto-antisemit Jonathan Glazer, care a comparat Holocaustul cu situația din Gaza, am mai scris. Un evreu american, susținător fervent al Hamasului din Gaza, care de ani de zile face carieră din această propagandă anti-israeliană, este Norman Finkelstein.(2) El compară legitimitatea crimelor Hamasului de la 7 octombrie 2023, cu cea a răscoalei evreilor din Ghetoul din Varșovia, numindu-le fără pic de rușine “rezistență eroică”. Nu degeaba se spune că “hârtia suportă orice” sau “scrisoarea nu roșește”. Cu evrei ca Finkelstein și Glazer, nu mai e nevoie de antisemiți!Read more…

Când Marx și Moise s-au întâlnit

Nu există nicio mărturie scrisă sau orală a unei posibile întâlniri între domnii Marx și Moise. Nimeni nu i-a văzut colindând împreună munții Sinai ori bând o bere la cafeneaua Haferkater din Dresda. Cu toate astea, sunt gata să depun mărturie sub jurământ că domnii Marx și Moise s-au întâlnit într-o zi de duminică, pe la finele secolului trecut. Sunt sigur, am fost de față la întâlnire. Pentru ei nu avea să însemne mare lucru. Poate au și uitat-o. Pentru mine însă, avea să fie o întâlnire memorabilă. Karl Marx mi-a apărut pentru prima dată în cale pe o pancartă. Nu era singur, era împreună cu alți doi tovarăși, în vreme ce mii de oameni ai muncii entuziaști îi purtau în brațe și le scandau numele. Nu pricepeam de ce profesoara Corlat Virginica ne trimitea pe noi, elevii, să ne tundem pierdut la doi centimetri, în vreme ce ei, fondatorii comunismului, aveau voie să poarte părul vâlvoi și barbă. Mai târziu aveam să aflu că asta nu fusese singura nedreptate. Apoi, o vreme, domnul Karl Marx mi-a dispărut din peisaj. Nu mai trecea pe lângă mine la defilări, nici la 1 Mai, nici la 23 August, fusese înlocuit de portrete autohtone, până într-o zi de vară când drumurile ni s-au intersectat din nou. Ne-am întâlnit cam pe la ora prânzului. Întâlnirea nu a avut în ea nimic eroic. Nu s-a consumat niciun act de frondă intelectuală ori de dizidență ideologică. Domnul Karl Marx nici nu a venit el însuși, ci a trimis un reprezentat în persoana plicticosului profesor Ivănescu, conferențiar la catedra de socialism științific a Politehnicii.Read more…

Israelul amenințat din trei părți

Israelul se află la ora actuală într-o situație pe care nu au dorit-o nici guvernul, nici militarii, și anume o amenințare din trei direcții, deși, întrebați la un moment dat, aceștia din urmă au declarat că pot face față. În primul rând este războiul din Gaza, care durează de peste șase luni, mult mai mult decât se credea, și care doar parțial a ajuns la rezultatele așteptate, în al doilea rând intensificarea atacurilor Hezbollah din nord, iar acum confruntarea cu Iranul. În ceea ce privește Gaza, nu s-a reușit nici până acum eliberarea ostaticilor, despre care unele informații susțin că ar fi murit, și nici distrugerea tuturor diviziilor Hamas, dintre care două se află în Rafah. De aceea, Israelul insistă pentru o intervenție terestră aici, mai ales că Hamas a refuzat și ultima propunere de armistițiu. Modalitatea în care se duce războiul din Gaza, cu un număr mare de victime colaterale, civili, inclusiv membri ai unor ONG-uri care aduc ajutoare, au știrbit prestigiul Israelului, statul evreu simțindu-se izolat. În nord, Hezbollah atacă în continuare localitățile de lângă graniță și duminica și-a coordonat acțiunile cu cele ale Iranului.Read more…

De veghe

De câteva zile Iranul ne amenință că ne va ataca cu rachete, drept răzbunare pentru lichidarea unui comandant de vază al Miliției Islamiste. S-a declanșat panica. (În locul ayatolahului de la Teheran, eu m-aș fi mulțumit și cu atât.) Oamenii cumpărau sticle cu apă, conserve, pâine și hârtie igienică. Goana pentru această ultima marfă atât de prețioasă îmi amintește de perioada pandemiei și niciodată nu am înțeles-o, poate cineva dintre cititori îmi va putea explica motivul. La canalele de televiziune domnește panica. Comentatorii militari și politici se întrec care mai de care să ne provoace fiori de groază, doar reclamele au rămas optimiste – ne oferă apartamente de lux, mașini BMW și Lexus, împrumuturi avantajoase, aproape gratuite etc. Purtătorul de cuvânt al armatei, generalul Hagari, este poate singurul care ne mai calmează. Ne explică că nu suntem într-o situație cu chiar atât de neobișnuită, doar ceva mai complicată ca înainte. Read more…

Pe cine pedepsești Tu, Doamne?

Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri. Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci. Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.Read more…