Luminiţa de la capătul tunelului

Cei de la liceul unde am câteva ore m-au rugat să le vorbesc elevilor despre 100 de zile de captivitate. Dar eu mă gândesc mai mult la nopți. Nopțile sunt mult mai greu de suportat decât zilele. Nopțile acelea fără cerul înstelat deasupra capului și fără nicio lege morală în jur. Și nopțile trec greu. Putem noi oare să ne închipuim cum se trăiește fiecare oră din acele nopți, fiecare minut? 136 de oameni ascunși de lume și uitați de Dumnezeu în tunelurile Hamasului. Sunt în drum spre școală și încă nu știu ce o să le spun elevilor. Mesajul meu pare cam deprimant și tinerii nu au nevoie de astfel de mesaje. Unde să găsesc fărâma de optimism? Luminița de la capătul tunelului? Peste cinci minute mă voi afla în fața elevilor. Mai am de traversat o ultimă intersecție. O cunosc bine, aici demonstram în fiecare sâmbătă, alături de alte câteva sute de oameni, împotriva reformelor judiciare ale guvernului. Intersecția e și acum plină de demonstranți. Pe unii din ei chiar îi cunosc. Doar pancartele s-au schimbat. Nu mai scrie pe ele Nu reformei! ci 100 de zile e mult prea mult.Read more…

Drum lin printre stele, draga mea prietenă Eva!

Dacă cineva, ea era persoana care trebuia să ajungă printre stele și să ne privească de acolo cu surâsul ei fermecător, dintotdeauna, Eva Țuțui Szmuk, prietena mea de 25 de ani și una dintre autoarele talentate ale revistei noastre. Avea o bunătate pe care toată viața a împărțit-o cu alții, făcându-i fericiți pe cei din jur – familie, prieteni, colegi. Apoi umorul ei. Rar mi s-a întâmplat să râd atât de mult ca atunci când eram cu ea. Sigur, a fost norocul nostru să fim într-un fel „suflete-perechi” – ce îi plăcea ei îmi plăcea și mie. Oricum, acele sute de ore petrecute împreună mi le amintesc ca pline de veselie. A fost un lucru extraordinar, deoarece Eva a trecut prin multe perioade grele, care poate pe alții i-ar fi marcat pe viață. Read more…

Ziua de după

În ultima vreme „ziua de după” a devenit un termen tot mai uzual în discuțiile dintre israelieni. Nu știu exact după ce – căci și aici definițiile s-au schimbat. Înainte era vorba despre după distrugerea Hamasului. Acum se vorbește mai ales despre după anihilarea capacităților lui militare; despre după eliberarea ostatecilor , din păcate, se vorbește mai puțin. Am și eu o soluție pentru ziua de după. Se ia un bomfaier mare, din acelea care se găsesc la magazinele de bricolaj, poate ceva mai mare. Cu acest firiz se dezlipește Fâșia Gaza de Israel. Iar aceasta, devenită Insula Gaza, va pluti în derivă de-a lungul și de-a latul mării, precum Arca lui Noe. Veți spune că e o soluție absurdă, dar nu e cu mult mai absurdă ca alte soluții propuse de membrii cabinetului Netanyahu. Una din ele, propusă de miniștrii Danon și Gamliel, vizează dislocarea populației palestiniene și strămutarea ei în Congo – strămutare voluntară, spun ei.Read more…

Curtea Supremă a Israelului a invalidat proiectul de lege care îi restrângea competențele

În urma unei măsuri fără precedent, Curtea Supremă a Israelului a respins un proiect de lege controversat al Knessetului care ar fi limitat puterile Curții. Potrivit acestui proiect, Curtea Supremă nu ar mai fi avut dreptul să respingă măsuri legiferate de Knesset, un drept care, potrivit unor juriști și deputați din opoziție, ar fi lipsit Curtea de rolul său de control și echilibru, afectând în acest fel democrația israeliană. Acest rol i s-a conferit Curții în lipsa unei constituții care să garanteze cetățenilor o serie de drepturi democratice. Anul trecut, până la izbucnirea războiului din Gaza, sute de mii de israelieni organizau în fiecare weekend demonstrații de protest la Ierusalim, Tel Aviv și alte orașe ale țării, cerând anularea proiectului de lege elaborat de guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu. Argumentul cabinetului, respectiv al ministrului de justiție, a fost că într-o democrație Curtea, organ numit, nu poate avea mai multe drepturi decât Knesset-ul, organ ales care reprezintă voința alegătorilor. În luna iulie, guvernul a votat o lege care a anulat dreptul Curții Supreme de a respinge deciziile cabinetului considerate ”nerezonabile”, un drept folosit ca mijloc de control al puterii executive. Această lege reprezenta un amendament la una dintre Legile Fundamentale, considerată un fel de Constituție a Israelului. Legea a trecut fără niciun vot împotrivă,  deoarece opoziția s-a abținut.Read more…

Antoni van Leeuwenhoek – negustorul academician

Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK).  Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul!  S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate.  Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție.  Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…

Antisemitismul din universități

Oare de ce mulți studenți americani îi urăsc pe evrei și Israelul și de ce atâția tineri americani vor ca Israelul să dispară și teritoriul lui să fie dat Hamasului, deși majoritatea populației USA este (deocamdată) în favoarea Israelului? Oare ce repercusiuni are și va mai avea această atitudine a tinerilor americani? Una din cauzele care au dus aici este că propaganda pro-israeliană a fost multă vreme neglijată, în timp ce palestinienii – via BDS și alte organizații antisioniste / antisemite – au investit multă energie și fonduri în propaganda împotriva Israelului. Apoi numărul musulmanilor este de o sută de ori mai mare decât cel al evreilor. Și încă un lucru despre care nu se vorbește fățiș: occidentalii se tem de extremiștii musulmani! De curând, apreciatul colaborator CNN, Fareed Zakaria, un jurnalist american musulman născut în India, a abordat subiectul îngrijorător al antisemitismul din universitățile americane. În articolul intitulat “Why university presidents are under fire” Zakaria se referă la recenta depoziție a președintelor celebrelor universități Harvard, Penn și MIT, convocate de House Committee on Education and the Workforce (Comitetul pentru educație și forță de muncă al Congresului) pentru a fi chestionate despre antisemitismul din universitățile lor. La întrebarea dacă declarațiile unor studenți care aprobă genocidul evreilor este în concordanţă cu normele de comportament ale instituțiilor pe care ele le conduc, cele trei au răspuns la unison “depinde de situaţie”.Read more…

Primul serviciu de informații

Contextul celor prezentate în continuare este următorul: israeliții, proaspăt eliberați din robia egipteană, au plecat de la muntele Sinai, au străbătut pustiul până au ajuns la ”poarta de intrare” în Canaan, Țara Făgăduită. Înainte de a intra, s-a hotărât efectuarea unei cerecetări / spionări a terenului. Descrierea detaliată a ”dosarului de spionaj”, respectiv modul în care Moise a organizat ceea ce poate fi considerat primul serviciu de spionaj şi informaţii se regăsește în Numeri 13. Conform textului biblic, desfășurarea evenimentelor este următoarea: Sfătuit de Dumnezeu, Moise organizează o echipă formată din 12 iscoade, care să culeagă informaţii: Trimite din partea ta oameni ca să iscodească pământul Canaanului pe care am să-l dau Eu fiilor lui Israel spre moştenire; câte un om de fiecare seminţie să trimiţi; însă aceştia să fie toţi căpetenii între ei. (Numeri 13:3). Numele celor 12 care formau echipa sunt redate în Numeri 13:5-16.Read more…

Obsesie sau coincidență?

Așa cum omul nu caută necazuri cu lumânarea (ele vin singure!), jur că nici eu nu am devenit un vânător de exemple crase de dezinformare care în marea lor parte frizează absurdul. Dar, grație unui cunoscut, din cei care primesc regulat elucubrațiile mele în scris, am urmărit timp de 74 (!) minute, cu răbdare (și fără calmante) o ”conferință” a unui domn, profesor la Facultatea de Științe Sociale a Universității Lucian Blaga din Sibiu, prezentată pe canalul TV Global News. Conferențiarul Corvin Lupu – se pare o figură cunoscută în anumite cercuri ale presei, pentru că în timpul celor 74 minute domnia sa face trimiteri la mai multe conferințe prezentate de el în trecutul apropiat. ”Chestiunea evreiască din România și Proiectul Israel în România” m-a atras și am decis că nimic nu mă va împiedica să ascult o prelegere cu un subiect atât de apropiat de propria mea existență și istorie, și chiar de preocupările mele în acești ani de pensie. Și acum explicația titlului acestui articol: nu este o obsesie, pentru că eu nu caut pete în soare. Și da, este o coincidență, pentru că prezentarea domnului de care aminteam pare a veni ca o continuare firească a articolului publicat de mine în revista ediţia precedentă a revistei Baabel Read more…

Farmacistul care s-a întors din trecut

Curând după sosirea mea în comuna Gherța, unde am fost repartizat după terminarea facultății, am fost anunțat telefonic de vizita farmacistului responsabil al zonei. Adevărul este că m-am bucurat, cu atât mai mult cu cât habar nu aveam de gestionarea medicamentelor. În ziua stabilită am fost vizitat de farmacistul “șef”. Era un bărbat în vârstă, uscățiv, cu părul și sprâncenele stufoase, albe. Îl însoțeau două tinere care lucrau cu el. – Șuta George, s-a prezentat. Lucrez la Șomcuta Mare și coordonez distribuirea medicamentelor din sudul regiunii Satu Mare. – Șomcuta Mare? De unde mi-e cunoscut numele? Nu mi-a luat mult timp să-mi amintesc: vreme de câțiva ani, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a lucrat acolo bunicul meu ca medic veterinar. L-am studiat pe domnul Șuta timp de câteva minute. Încercam să-l localizez în anii patruzeci. „Oare s-au cunoscut?” mă întrebam, dar până să-l întreb, l-am auzit pe el întrebându-mă: – Dumneata de unde ești de loc, doctore? Nu cumva ești de la Satu Mare? – Sunt clujean, i-am răspuns. – Îmi amintești de o fată frumoasă pe care am cunoscut-o la Satu Mare. Era fiica unui medic veterinar cunoscut și apreciat la Șomcuta Mare și mai târziu la Satu Mare, în anii treizeci-patruzeci.Read more…

Moartea unui mare diplomat – Henry Kissinger

Henry Kissinger, cel care spunea că “diplomaţia este jocul lui preferat”, s-a stins la sfȃrşitul lui octombrie 2023. Avea 100 de ani. Acest diplomat de excepţie, considerat unul din marii diplomați ai istoriei, s-a născut în 1923 în oraşul Fürth, din Bavaria, într-o familie evreiască. A povestit mai tȃrziu că numele de Kissinger a fost dat familiei de către stră-străbunicul Maier Löb în 1817, după numele unei localităţi balneare – Bad Kissingen, unde îşi petrecea verile (Kissinger – din Kissingen). După ce Hitler a ajuns la putere în 1933, viaţa familiei Kissinger a devenit din ce în ce mai dificilă. Tatăl său, Ludwig (sau Louis cum i se spunea acasă) a fost demis din funcţia pe care o deţinea, iar tȃnărul Heinz. nu a fost admis la gimnaziul din oraşul natal. În autobiografia sa, Kissinger aminteşte cum a fost bătut de tinerii nazişti din Hitlerjugend. În 1938 familia a emigrat în Statele Unite. Era printre ultimele şanse pe care evreii le mai aveau de părăsi Germania. Familia s-a stabilit la New York, iar tȃnărul Heinz, care şi-a schimbat prenumele în Henry, a primit cetăţenia americană în 1943.Read more…

Seniori şi pensionari

Am să încep acest articol cu o anecdotă veche şi bine-cunoscută: Deunăzi am urcat în tramvai şi am observat o blondă ravisantă care stătea pe scaun şi mă privea cu insistenţă. În scurt timp mi-a spus cu o voce dulce şi cristalină: „Domnule, aş dori…” Inima îmi tresălta în piept de bucurie. De când nu mi se mai adresase o domnişoară atât de frumoasă! I-am răspuns „Spune, duduie scumpă, ce doreşti?” Atunci tânăra s-a ridicat cu graţie şi mi-a spus: „Doresc să vă ofer locul meu. Ocupaţi loc, vă rog!” Iată ce oferă o tânără frumoasă unui pensionar ca mine – a conchis povestitorul la finele anecdotei. Chiar dacă aşteaptă cu nerăbdare să ajungă – în sfârşit – la vârsta pensionării, cred că nimeni nu sare în sus de bucurie în momentul când acest lucru chiar se întâmplă. Poate că unii se bucură, dar eu una nu m-am bucurat. Am şi povestit acest lucru la vremea respectivă într-un articol întitulat “Jocul de-a pensionarea”. De o bună bucată de vreme am intrat în „pâinea de pensionar” şi am constatat că această categorie beneficiază şi de unele facilităţi bine-venite, precum reducerile de preţ la transportul feroviar şi urban, la biletele şi abonamente la teatru, operă şi filarmonică, la biletele de intrare la muzee, expoziţii, grădinile botanice sau zoologice, etc. Aceste înlesniri sunt menite să-i stimuleze pe pensionari să ducă o viaţă activă, să-şi permită să călătorească, să se bucure de binefacerile culturii şi relaxării. De altfel, reducerile pentru seniori (în mod deliberat nu am folosit cuvântul pensionari) sunt valabile în majoritatea statelor europene şi nu numai. Această practică are o tradiţie de aproape un veac. Dacă în majoritatea ţărilor occidentale singurul criteriu pentru acordarea facilităţilor (cu unele excepţii la transportul feroviar şi urban) este vârsta, fără a conta cetăţenia persoanei, în România lucrurile stau puţin diferit.Read more…

Ansamblul baroc orădean

Am scris de-a lungul timpului câteva articole în care prezentam părți ale arhitecturii orădene, reprezentative pentru curentul european de la începutul de secolului XX denumit Art Nouveau sau Secession. Probabil că voi mai găsi subiecte despre acest curent și amprenta pe care a pus-o pe orașul meu, tocmai pentru că îi dă o personalitate distinctă, îi conferă o unicitate atrăgătoare, celebrată anual cu diferite ocazii, unele inventate, dar toate binevenite. Există la Oradea o sumă de edificii cunoscute generic ca ”palatele orădene”, un titlu poate ușor pompos. Unele clădiri sunt concentrate de-a-lungul străzii pietonale, altele în cele două piețe centrale despărțite de Crișul Repede sau situate pe străzi adiacente. Nu sunt foarte multe, dar toate aparțin aceluiași stil, foarte bine conturat. Mai cu seamă în ultimii zece ani, clădirile au fost renovate, devenind atracții turistice și zilnic se văd grupuri de turiști, români sau străini, care le fotografiază și se bucură de frumusețea lor. Orașul meu are însă și o importantă parte barocă, nu foarte întinsă și relativ ”ascunsă” între parcuri ușor îndepărtate de centru, totuși foarte accesibilă. Este complexul format din Palatul Episcopiei Romano-Catolice, Bazilica Romano-catolică și ansamblul de clădiri numit „Șirul canonicilor”. Azi vă voi prezenta complexul baroc, un loc de o frumusețe și eleganță imposibil de ignorat și imposibil de ne-iubitRead more…

Rușine!

Un anumit “rabin” din Israel, cu numele de Meir Shmueli, a trezit recent nu numai indignarea medicilor și politicienilor arabi israelieni, ci și a IMA (Israel Medical Association) și a medicilor și cetățenilor evrei de bună credință. Aceasta persoană care pe nedrept poartă titlul de rabin, instigă împotriva medicilor arabi israelieni. Atașez link-ul cu traducere în engleză care arată câte aberații și minciuni poate scorni această persoană, probabil ca să iasă din anonimat, dar și să creeze tensiune între evrei și medicii arabi israelieni, care în majoritatea lor (la fel că medicii evrei) își practică meseria cu devotament. El îi acuză pe acești medici că amputează mâini sau picioare ale soldaților răniți și că omoară zilnic pacienți evrei, mai mulți chiar decât Hamas. Iar pe farmaciștii arabi israelieni (cam 40% din totalul farmaciștilor în Israel) îi acuză că le dau evreilor medicamente dăunătoare. Aceste declarații seamănă în esență cu acuzaţia de omor ritual care circula pe vremuri împotriva evreilor. Președintele Societății Medicale Israeliene, Prof. Zion Hagay, a cerut Cabinetului Militar să condamne aceste declarații care îndeamnă spre ură și discordie între evreii și arabii israelieni. Poliția a cerut aprobarea Procuraturii de Stat pentru deschiderea unei investigații împotriva rabinului, sub acuzația de instigare la rasism.Read more…

Rămas bun, Theodor Toivi!

În zorii anului 2024 a părăsit această lume, la vârsta de 87 de ani, Theodor Toivi, un colaborator devotat al Revistei Baabel. Născut la Ploieşti, într-o familie din clasa de mijloc (proprietară a Hotelului Europa), Theodor Toivi a trăit toate schimbările majore care au afectat evreimea în cea de a doua jumătate a veacului XX: prigoana antisemită, deposedarea de avere a familiei, anii democraţiei-populare şi primii ani ai ceauşismului, inclusiv şicanele Securităţii, ca apoi să se confrunte cu provocările stabilirii în Israel. După absolvirea liceului şi apoi a facultăţii de Petrol şi Gaze, Theodor Toivi s-a afirmat ca un excelent inginer, cercetător şi inventator atât în România socialistă – obţinând, printre altele, Medalia de aur la Târgul Internaţional de la Leipzig – cât şi în Israel, devenind unul dintre cei mai apreciaţi constructori de utilaje hidraulice. S-a perfecţionat în SUA şi a colaborat cu firme din multe ţări occidentale şi nu numai. Theodor Toivi a început să publice în Baabel în mai 2015, când – fiind deja cititor al revistei – ne-a trimis un mail în care îşi exprima dorinţa de a ni se alătura ca autor. Avea un stil concis şi alert care vădea o experienţă literară anterioară. Curând am aflat că publicase în Israel câteva cărţi în limba română: ficţiune (spionaj) şi memorialistică. De-a lungul celor opt ani cât a publicat în Baabel, Theodor Toivi a abordat o tematică variată, dar subiectele care au adus valoare adăugată revistei noastre au fost cele despre destinul familiei sale (înainte şi după război), istoria Uzinei 1 Mai, a cercetării şi proiectării de utilaj petrolier din Ploieşti, emigrarea în Israel şi realizarea profesională, figurile emblematice ale evreimii ploieştene postbelice, amintirile despre Sanda, soţia pierdută acum câţiva ani. Read more…

Absenţa zurgălăilor

În prag de Crăciun şi la doar o săptămână de cumpăna dintre ani, trec prin oraşul în care alternează întru nesiguranţă şi confuzie (soră cu vremurile actuale) cerul mohorât şi tăişul gerului, cu izbucniri primăvăratice sau averse de ninsoare viscolită. Oraşul e iluminat din belşug. O roată mare cu scrâncioburi de sezon e instalată în proximitatea statuii lui Matei Corvin şi jur împrejur sunt înşirate căsuţele târgului de Crăciun. E forfotă în oraş, toată lumea se grăbeşte să ajungă cu bine la limanul sărbătorilor, dar parcă – să fie doar impresia mea? – lipseşte surâsul de pe chipul şi sclipirea din privirea trecătorilor care, în acest răstimp „magic” (un cuvânt demonetizat de toate reclamele în care apare obligatoriu), în preajma bradului împodobit şi în sunetul colindelor, redevin copii. Din când în când, în larma oraşului ticsit de maşini nerăbdătoare care circulă în coloane, cu cerul brăzdat de avioane (parcă mai dese acum, de sărbători) este spartă de câte o petardă detonată, îndeobşte de adolescenţii rebeli. Se spune că zgomotele alungă duhurile rele din nopţile lungi de iarnă, dar pentru asta nu e nevoie de petarde belicoase, e de-ajuns să pocneşti din bici şi să suni din zurgălăi, cum te îndeamnă Pluguşorul: „Mânaţi, măi, şi sunaţi din zurgălăi”!Read more…

Pianistul

Nu pot să mă opresc să scriu despre războiul actual în care țara mea a fost nevoită să se implice. Nimic nu mă interesează mai mult decât evenimentele legate el, nu doar aspectele militare, ci și aspectele legate de viața de zi cu zi a concetățenilor mei. După primele zile de haos și spaimă, cu imagini și întâmplările înfricoșătoare ale masacrului din kibuțurile din vestul Negevului, oamenii și-au revenit oarecum, s-au obișnuit cu realitățile înconjurătoare. Dar una dintre întâmplări o să mă urmărească toată viața. Într-unul kibuțuri, în timpul atacului teroriștilor, o familie s-a ascuns în adăpost. Părinții s-au culcat peste cei patru copii, ca să-i apere cu trupurile lor. Teroriștii i-au găsit, au tras și i-au ucis pe părinți și doi dintre copii, dar cei mai mici au rămas în viață. Nu mă pot opri să fac asociația cu fotografia cunoscută: un soldat nazist trage într-o mamă care își apără copilul cu trupul ei. Nu credeam că o să mai văd imagini de acest fel în secolul XXI !!!! Viața își continuă drumul, o bună parte dintre oameni și-au reluat munca, magazinele și restaurantele sunt deschise, reducerile de prețuri sunt incredibile pentru a atrage cumpărătorii. Teatrele și-au reînceput reprezentațiile. The show must go onRead more…

Măsurarea timpului. Calendare

Cred că Anul Nou este ocazia cea mai potrivită să scriu despre timp și despre calendare. De când lumea, cei care erau inițiați în măsurarea timpului au avut și puterea, ei știau când trebuiau făcute muncile agricole, când aveau loc întâlnirile tribului, slujbele religioase, sărbătorile…  Dacă cineva îndrăznea să li se opună și să judece altfel, își risca recolta…Măsurarea lungimilor e foarte simplă: oricine poate măsura trei coți de pânză, luându-și propriul cot ca etalon.  Nici greutatea nu e mult mai complicată – balanțele se cunosc încă din antichitate, iar ca unități de măsură slujeau obiecte din natură, ca de exemplu boabele de orz.  (Într-o formă standardizată, această unitate se mai folosește în SUA și astăzi!). Timpul însă este o noțiune abstractă și fiecare civilizație îl înțelege în felul ei.  În India era văzut ca un fenomen ciclic, ca o roată care se învârtește la nesfârșit, pe când noi avem o percepție liniară a timpului. Pentru a măsura perioade de timp mai scurte de o zi se folosea clepsidra (ceasul cu nisip sau cu apă) sau se considera timpul necesar pentru arderea unei lumânări.  Dar niciuna din aceste metode nu putea răspunde la întrebarea aparent simplă: „cât e ceasul?” sau „la ce oră?”  O idee aproximativă se putea obține, desigur, după lungimea umbrei. Read more…

Întâlnirea mea, mai puțin blândă, cu Viktor Orbán

Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998. Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Read more…

Sacrul drept la ignoranță

Uneori mă gândesc la trecut folosind expresia ”pe vremea mea”. Nimic nu e mai incorect. Mai curând ar trebui să spun: într-una din vremurile mele, pentru că am trecut mai multe, una complet diferită de cealaltă. Nu voi intra în amănunte, doar un singur exemplu. Într-una din vremurile mele analfabetismul era cel mai grav semn de ignoranță. Neștiința de carte se asemăna pe undeva cu prostia, pentru că cel care nu-și îmbogățise măcar cu o iotă bagajul spiritual nu putea pretinde că judecata sa e logică și corectă. ”Cine are carte, are patru ochi”, se spunea în acea vreme, una din multiplele mele vremi. Dar analfabetismul s-a șters de pe lista enormităților sociale în lumea în care am trăit și în care m-am învârtit și încă mă mai învârt. Accesul la cultură și la informație e la îndemâna tuturor și chiar dacă, ici și colo, mai dai de indivizi care au citit ultima carte în urmă cu mai bine de un deceniu, asta nu înseamnă că omul nu folosește în fiecare zi cele învățate în școală. Dar din păcate, lucrurile stau așa doar în aparență, pentru că analfabetismul a fost înlocuit cu ignoranța. Da, poți fi și cu știință de carte și ignorant, iată paradoxul zilelor noastre.Read more…

Istorii de familie IV. Verile la Brusturi

Fiindcă suntem în miezul iernii și fiindcă simt iarna înconjurătoare nu doar fizic, ci și simbolic, prin frigul și întunericul întregii lumi zgâlțâite de războaie, atentate absurde și prea multe alte nenorociri, vreau să vă duc în vara perpetuă din amintirile mele, vara vacanțelor aidoma poveștilor. La Brusturi, un sat din Bihor, îmbrățișat de coline împădurite, sora cea mai mică a bunicii mele a fost învățătoare mai bine de 40 de ani. Prin anii ’70, când se pensionase, copiii îi crescuseră și trăiau la Cluj, ea își aduna vara nepoții, fiecare de pe unde era prin țară, astfel că petreceam de obicei două săptămâni într-un paradis evocat de fiecare dintre noi până astăzi cu infinită iubire nostalgică. Cine își amintește romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu va recunoaște în istorisirea aceasta atmosfera dintr-o carte de adolescență. Casa în care ne petreceam zilele vacanței împreună toți verișorii era în afara satului, pe marginea unui pârâu, destul de retrasă și oarecum izolată – până în sat mergeam cam un kilometru și jumătate pe drumeaguri fermecătoare, ascunse printre garduri vii și șiruri de pomi fructiferi. Satul se află într-o zonă foarte frumoasă, la 30 de km de Marghita mea natală. Read more…