Cannes-ul are nevoie de legende (2)

Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.Read more…

O poveste de vară

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…

9 (nouă) ani… în cifre și litere

Primul număr din Baabel apărea în 28 iulie 2012. Au trecut 9 (nouă) ani de când această revistă apare bilunar şi se străduieşte nu numai să se menţină, ci să se şi dezvolte, să devină mai bogată, mai diversă, mai interesantă, mai atractivă pentru cititori din spaţiul virtual, pretenţioşi, dinamici, tentaţi de oferta aflată în continuă creştere şi diversificare. De nouă ani alcătuirea fiecărui număr constituie o provocare pentru redactorii şi autorii baabelieni și de nouă ani reuşim să-i facem faţă cu brio (îmi permit să mă laud, doar acum, la zi aniversară). Trecând în revistă arhiva Revistei Baabel (o găsiţi la subsolul fiecărei pagini) se poate observa că an de an a sporit numărul articolelor/ediţie, s-a lărgit paleta subiectelor abordate, a crescut nivelul lor calitativ. În paralel a crescut şi audienţa. Nu putem vorbi de o creştere spectaculoasă, dat fiind specificul publicaţiei noastre, dar tendinţa s-a menţinut ascendentă. An de an a sporit numărul autorilor baabelieni şi, din păcate, unii dintre ei s-au mutat la cele veşnice. În pofida pandemiei care a bântuit și mai bântuie, toţi baabelienii au trecut cu bine al nouălea an din viaţa revistei, ba mai mult, colectivul autorilor a sporit cu oameni valoroşi şi dedicaţi, pe care am bucuria să-i prezint în cele ce urmează.Read more…

Constatăm cu tristeţe că tot mai multe comori culturale evreieşti, jefuite în timpul Holocaustului, sfârşesc în mâini private – spune Gideon Taylor, preşedinte executiv WJRO[1]  

Revista noastră a luat cunoştinţă cu satisfacţie de comunicatul Departamentului de Justiţie, emis în 22 iulie, din care reiese că lotul de manuscrise şi registre, jefuite de la comunităţile est-europene spulberate de Holocaust, a fost salvat de la o eventuală vânzare. Printre aceste obiecte s-a numărat şi Pinkas Klali Chevra Kadisha Klausenburg, un manuscris de valoare inestimabilă a Comunităţii Evreieşti din Cluj. După cum s-a arătat în presa centrală americană şi nu numai, World Jewish Restitution Organization a avut un rol esenţial în această acţiune încununată de succes. Acest fapt ne-a determinat să-i solicităm un scurt interviu, imediat după acest eveniment. Vă rog să ne relataţi ce demersuri a făcut WJRO şi cum a reuşit, într-un timp relativ scurt, să obţină acest succes?Read more…

Afganistanul, lăsat de izbeliște de Occident

În luna mai, când Statele Unite și-au reafirmat intenția de a se retrage până în septembrie din Afganistan, talibanii care au cucerit de-acum aproximativ 40 la sută din teritoriul afgan și-au intensificat ofensiva, anulând în acest fel o viitoare înțelegere între ei și guvernul afgan care ar fi trebuit să ducă la o pace cât de cât acceptabilă. A fost o condiție pusă încă de președintele american Donald Trump care declarase sfârșitul războiului din Afganistan, inițiativă preluată și de actualul președinte, Joe Biden. La întrebarea ziariștilor, ce se va întâmpla cu Afganistanul după retragerea tuturor forțelor (de menționat că alături de americani, la războiul din Afganistan au participat și militari din alte state NATO, inclusiv din România, care s-au retras împreună cu cei americani), Joe Biden a subliniat că principalul obiectiv al intervenției americane din Afganistan, anihilarea pericolului terorist, a fost atins și a răspuns: ”Nu ne-am dus în Afganistan ca să reformăm o națiune. Este în exclusivitate dreptul și responsabilitatea poporului afgan să-și decidă viitorul și cum vrea să-și conducă țara”. Poziția actualului președinte dă dovadă, ca să fim politicoși, de o memorie scurtă.Read more…

Declarație de dragoste

La început de iulie, călătoria mea de la Viena la Roman a fost un lung drum al copilului spre casa părintească. De la București m-au însoțit scrâșnetul nostalgic al roților unui tren vechi și legănatul monoton al vagonului pe calea ferată, gări părăsite, copaci și floarea soarelui care se înălțau din vagoanele uitate în triaje. Și cum ar fi fost o călătorie de plăcere cu trenul fără Domnul Goe? Un călător, supărat că Intercity a ignorat orașul Mizil, trase semnalul de alarmă. Ineditul momentului trăit m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs, dar veselia mea a fost neînțeleasă de pasagerii furioși din jurul meu. Unii dintre ei au reușit să deschidă ferestrele înțepenite și să arunce toate invectivele limbii române asupra făptașului care confirmase omniprezența spiritului lui Caragiale. Era trecut de miezul nopții când trenul a oprit în gara din Roman. Am căutat cu privirea în lumina lampadarelor vechi silueta mamei mele, la fel ca acum patruzeci de ani, când coboram treptele liceului, după examene. Ne-am îndreptat spre casă, învăluite în răcoarea nopții, în parfumul dulce de tei. La sfârșitul secolului al XIX-lea o veche pădure de tei se întindea din estul orașului până la malul Siretului, dar ea a fost defrișată, lăsându-ne ca amintire doar Parcul Municipal și sute de tei în oraș. De câțiva ani am început să savurez insomniile, visele cu mintea clară alternând cu moțăiala și cititul cărților. Și astfel, cât mai rămăsese din noaptea sosirii mele, m-am putut lăsa prinsă în ispita derulării unor amintiri vechi despre poveștile, locurile și oamenii unui oraș, așa cum l-am cunoscut eu, nu cum arată el astăzi.Read more…

Sorry

Într-o lume ideală am trăi în asemenea fel încât să nu fim nevoiți să ne cerem scuze. Cunoașteți probabil dictonul: „Ești stăpânul cuvintelor tale nerostite dar sclavul celor care ți-au ieșit pe gură”, sau versiuni similare. În foarte multe cazuri, scuzele nu pot face să se uite o insultă sau să se repare o nedreptate. Îi auzi uneori pe copiii englezi recitând în curtea școlii sau la locul de joacă: Sticks and stones may break my bones but words will never harm me (bețele și pietrele îmi pot rupe oasele dar vorbele nu mă vor răni niciodată). Este un mod de auto-apărare al copiilor, să pareze insultele sau persecuțiile din partea altor copii, așa numitul bullying, dar după părerea mea, exact opusul corespunde realității. Vorbele ne pot provoca o mai mare suferință decât o rană cauzată de o piatră sau o bâtă. Pe de altă parte, deoarece cuvintele pot constitui cel mai complex material de construcție, și reversul medaliei este adevărat: nimic nu te poate face mai fericit decât vorbele care-ți merg direct la inimă.Read more…

Bravo, Tokyo! Bravo, Japonia!

La Olimpiada Tokyo 2020, care se ține în 2021, s-au întâmplat în două zile două evenimente „minore” care probabil nu s-ar fi putut petrece în Europa, nici chiar în SUA. Ele au legătură cu Germania și cu Holocaustul. Primul eveniment s-a petrecut joi, 22 iulie, cu o zi înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice. Kentaro Kobayashi, regizorul ceremoniei de deschidere, a fost demis din cauza unei glume legate de Holocaust, glumă care data de mai bine de 20 de ani. Președinta comitetului Tokyo 2020, Seiko Hashimoto, a anunțat demiterea și și-a cerut scuze că acest lucru s-a petrecut în ultimul moment. În anul 1998, prefăcându-se că își imaginează o activitate de bricolaj în care era vorba de instalarea unor mici păpuși de hârtie, Kobayashi i-a spus partenerului său: „ultima oară ai spus ‘hai să ne jucăm de-a Holocaustul’”, declanșând râsetele publicului. Apoi cei doi s-au amuzat imaginându-și furia producătorului emisiunii din cauza referirii la Shoah. Un lucru și mai uluitor s-a petrecut a doua zi, în toiul ceremoniei din stadionul olimpic.Read more…

O jumătate de veac, pentru un minut!

Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…

O plimbare virtuală prin Ierusalimul bizantin

A fost odată… sau mai precis a fost în anii 1880. În cetatea Karak de pe actualul teritoriu al Iordaniei s-a iscat o ceartă între minoritatea creștină și locuitorii musulmani. (Da, la Karak mai trăiește și azi una din cele mai vechi comunități creștine din lume. Karak a fost episcopie bizantină și apoi cetate cruciată.) O parte din creștini au părăsit orașul, stabilindu-se la Madaba, nu departe de Amman. Stăpânirea otomană le-a permis să-și ridice o biserică nouă, dar numai cu condiția să fie pe ruinele uneia mai vechi. La Madaba se aflau ruinele unei biserici bizantine și când au început lucrările, au ieșit la lumină rămășițele unui mozaic. Părintele Cleophas, trimis de Patriarhatul Grec Ortodox din Ierusalim, a înțeles imediat că se afla în fața unei descoperiri unice și a făcut prima copie, pe hârtie milimetrică. Mozaicul, datat între 542 și 570 e.n., reprezintă o hartă detaliată a regiunii, din Liban și până la delta Nilului. La origine măsura cca. 21 X 7 m, dar s-au păstrat numai fragmente.Așa cum se cuvine, în centru se află harta cetății Ierusalimului (cca. 50 X 80 cm). Cel puțin din ce se știe până acum, aceasta este cea mai veche reprezentare grafică a Ierusalimului. Read more…

Unchiul meu, Gyuri Kovács, actorul și omul

Sunt oameni care colecţionează timbre, alţii care colecţionează cărţi poștale, alţii, monede…Eu am colecţionat de când mă știu tot ce e legat de György Kovács. De ce? Pentru că această personalitate m-a fascinat dintotdeauna: prin fizicul lui, prin umorul lui sarcastic, prin vocea lui inimitabilă, prin interpretarea rolurilor sale în “stil Kovács” care era totuși deosebit de la rol la rol. Nu a fost spectacol cu Kovács Gyuri, pe care să nu-l fi văzut; uneori mergeam la același spectacol de câteva ori. Nu a fost film pe care să nu-l fi văzut, iar când acum aproape 40 de ani am emigrat de la Cluj la Ierusalim și a trebuit să aleg între lucrurile pe care să le iau cu mine , am ales arhiva Kovács Gyӧrgy și am lăsat alte lucruri dragi, în urmă. Gyuri bácsi sau Gyuri, s-a născut la Cluj, în Zodia Peștilor, în februarie 1910 – o zodie de iubitori de artă și oameni foarte sensibili. Tatăl lui, Dezső, a fost fratele bunicii mele – Hermina.Read more…

O nouă culme din viața unui aventurier: O călătorie în Israel în 2021

Tocmai m-am întors dintr-o excursie de o săptămână în Israel; acum îmi fac ordine în amintiri și îmi ling rănile. În ultimii doi ani, de când cu pandemia, mi-a fost imposibil să ajung în Israel. Nu puteam decât să dau târcoale Țării Sfinte, tot mai aproape, din Indonezia în Dubai și din Creta în Peninsula Sinai – dar și de acolo mi s-a refuzat accesul spre destinația viselor mele. Mă simțeam aproape ca venerabilul nostru strămoș, cu documentele sale de călătorie săpate în piatră…În timp ce coronavirusul azvârlea peste noi un val după altul, în orășelul biblic Ra’anana fiica mea a născut un băiat. Cu tristețe priveam la firmament căutând semne cerești care să-mi arate calea, dar la urmă tot nu aveam permis de intrare pământean. Mă perpeleam de dorul de a-l vizita pe copilul nou născut și întreaga familie. Mă obseda problema ce să fac ca să-mi cunosc nepotul – pe cât posibil înainte ca el să ajungă la școală. În pofida tuturor obstacolelor birocratice, căutam un mijloc de a intra în Israel cât mai curând posibil.Read more…

„Despre ce nu se uită” – o apariţie editorială recentă

Recent am primit o carte care mi-a trezit interesul în mod deosebit: un dialog între profesorul Jean-Jacques Askenasy, de la Universitatea din Tel Aviv, medic specialist de renume internațional în neurologie, membru de onoare al Academiei Române – și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv. Este o conversație între doi intelectuali din două generații diferite și de formații diferite. Primul este un profesor israelian originar din România, născut în anul 1929, care a trecut prin perioada Holocaustului ca elev și prin perioada dictaturii comuniste ca student și tânăr medic neurolog, om care a luptat mulți ani pentru a primi aprobarea de plecare și a ajuns în Israel la intervenția fostului premier Golda Meir în 1972, după 12 de ani de așteptare. Vizavi de el se află o intelectuală română născută în anul 1957, care a crescut în condițiile regimului de dictatură comunistă și nu a cunoscut regimul de dictatură legionară și antonesciană în mod direct, cu numai din lecturi, iar după revoluția din decembrie 1989 a funcționat în diplomația culturală românească și a fost căsătorită cu un intelectual evreu din Franța. Read more…

Geamantane

De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…

Operațiunea „Opera”

Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la atacul israelian asupra reactorului nuclear irakian Osirak. În 7 iunie 1981, în ajunul sărbătorii de Șavuot, reactorul, aflat la 17 km spre sud-est de Bagdad, a fost bombardat și ras de pe fața pământului. Cele opt avioane F-16, însoțite de șase avioane F-15 pentru acoperire aeriană, au ajuns la țintă survolând Arabia Saudită și Irakul. Bombardamentul a durat trei ore, începând de la 17.30. Pe atunci Israelul încă nu avea posibilități de realimentare aeriană și pentru ca avioanele să parcurgă 2.200 de km (dus și întors) și să bombardeze ținta, era nevoie de o strategie specială. Fiecare avion ducea rezervoare suplimentare de combustibil, pe care le-a aruncat înainte de a trece granița în Irak. Bombardarea unui reactor nuclear nu seamănă cu bombardarea oricărui alt obiectiv. Bombele trebuie aruncate de la o înălțime foarte mică, iar avionul trebuie să atace în picaj, într-un unghi de 35 de grade. Numai așa bombele pot penetra cupola de beton. Fiecare avion a lansat o bombă de o tonă și peste cinci secunde încă una. Acțiunea s-a derulat exact după plan: din cele 16 bombe, numai două au ratat. După trei ore reactorul încetase să existe. Victimele s-au limitat la zece soldați și un consilier francez. Nu s-a produs nicio contaminare radioactivă, pentru că reactorul încă nu intrase în funcțiune.Read more…

Podurile de pe Neva

Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…

Cazul Kasztner repovestit de Diane Armstrong

Scriitoarea australiană Diane Armstrong este evreică originară din Polonia. Nu mi-a fost ușor să-i găsesc originea și numele anterior, fiindcă ea nu are un articol pe Wikipedia. Și totuși am găsit câte ceva, o viață care a început în 1939, în Polonia, la Cracovia. O viață în care după ocuparea Poloniei de către naziști, teama de exterminare era permanentă. În 1942, tatăl ei, Hirsch Baldinger, și-a mutat familia în satul Piszczac din estul Poloniei, de lângă granița cu URSS. S-au dat drept creștini. Tatăl și-a schimbat numele în Henek, iar pe fetiță a numit-o Danusia Boguslawski. Vecinii bănuiau că erau evrei și o întrebau pe fetița de trei ani: “Cum te numeai înainte? ” Dar ea o ținea morțiș că o chema Danusia. și totuși, cu sprijinul preotului local (căruia îi plăcea să joace șah cu tatăl Dianei), au reușit să supraviețuiască războiului. Diane și-a publicat majoritatea cărților în anii 2000, când trecuse de 60 de ani. Cartea Mosaic descrie cinci generații ale familiei Baldinger, începând din Cracovia în 1890. Cartea The Voyage of Their Life: The Story of the SS Derna and its Passengers descrie drumul lor cu vaporul spre Australia, în 1948, care a durat trei luni. Cartea Nocturne, distinsă cu multe premii, povestește despre revolta ghetoului din Varșovia și rezistența poloneză. Dar a publicat și multe alte cărți. Cartea The Collaborator (Colaboratorul) a apărut în 2019. Este un roman de mare succes, care îmbină date istorice reale despre cazul Rudolf / Rezső / Israel Kasztner, cu elemente imaginare.Read more…

Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis

În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…

Să înveți o limbă străină – sport sau necesitate?

O pisică se postase în fața unei găuri de unde presupunea că trebuie să apară șoricelul pe care-l urmărea de mai multă vreme. Conform naturii ei, pisica mieuna tot timpul, ”miau, miau” și își mișca din când în când labele ca să se dezmorțească. Timpul trecea, dar prada nu apărea. La un moment dat i-a venit o idee, și în loc să miaune, a început să latre: ”hau-hau”. În câteva secunde șoricelul apăru din gaură, pisica îl apucă de coadă cu dinții și ronțăindu-l, se gândi cu plăcere: ”ce bine e să știi o limbă străină!” Știam gluma asta de foarte mulți ani, dar mi-am amintit de ea în urmă cu câtva timp, în fața calculatorului, unde încercam să-mi planific activitatea pentru următoarele zile. Aveam să fiu ocupat cu aducerea la bun sfârșit a unei sarcini pe care mi-o luasem și care de la bun început presupunea obligativitatea de a pune deoparte tot ce făceam în mod curent. Așa că hotărârea fu imediată: o oră dimineața și o oră după amiază vor fi dedicate unei complet alte activități, s-o numim intelectuală, dar alta decât cea care trebuia să-mi ocupe tot timpul liber în următoarele zile și săptămâni. Bineînțeles prima idee care mi-a răsărit în minte a fost reîntoarcerea la învățarea limbii spaniole.Read more…

Festivalul de la Cannes are nevoie de legende (I)

Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…