Scurt popas într-un mic principat

În Europa sunt șase micro-state: Vatican, San Marino, Liechtenstein, Andorra și Malta, iar eu am fost, până acum, în trei dintre ele. În Vatican, statul cel mai mic din lume, nu am ajuns încă, Andorra și Malta sunt și ele necălcate, dar nu se știe niciodată unde mă vor mai purta pașii. De aceea mă ”antrenez” făcând zilnic mulți pași… Despre Liechtenstein am scris, iar la San Marino, cea mai veche republică din lume, am fost în urmă cu peste 15 ani, în compania unor tineri grozavi, copii ai unor prieteni, fete și băieți, prieteni la rândul lor, care aveau la acea vreme în jur de 20 de ani și au ținut morțiș să-mi arate statul-cetate rupt dintr-o poveste. La Monaco, căci despre el vreau să scriu azi, am ajuns pentru scurt timp într-o seară, în septembrie 2022, în drum spre Nisa, venind din Serenissima Republică venețiană, unde experimentaserăm rapid fenomenul de aqua alta și mâncaserăm la repezeală cea mai bună variantă de pizza. Dar despre asta, poate cu ală ocazie. Despre Monaco, acest loc de pe Coasta de Azur, îți faci tot felul de impresii înainte de a ajunge la el, știind că este locul cu oamenii cei mai bogați de pe planetă. Este o țară minusculă care nu are loc nici măcar pentru un aeroport propriu și care adună pe micul ei teritoriu miliardarii lumii, o țară al cărei nume înseamnă ”singura casă”…mă rog, pentru unii!Read more…

Un mesager?

Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat). Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare de pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?). Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem. Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!”. M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins crenguţa cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”.Read more…

Și noi avem prieteni

În oceanul de ură împotriva Israelului și a antisemitismului, există și insulițe de solidaritate cu Israel. Printre ei se numără creștini, în primul rând de evangheliștii americani. Organizația Christians United for Israel (CUFI), întemeiată în 1975, are 10 milioane de membri sioniști neevrei.(1) În câteva articole anterioare am evidențiat că sunt și musulmani prieteni ai Israelului care privesc lucrurile bazat pe realitate, nu pe dogme și spălare pe creier. Crimele odioase comise de Hamas, în 7 octombrie 2023, ignorate sau minimalizate de o mare parte a lumii, au lăsat o impresie adâncă nu numai asupra majorității evreilor, dar și a arabilor israelieni cu bun simț și obiectivi. Un exemplu este Sofia Salma Khalifa. Merită să vizionați acest clip și să aflați adevărul despre Israel, Gaza și Hamas, descris de o femeie arabă musulmană care declară că nu are niciun interes politic sau economic, ci numai dorința de a spune adevărul. Ea dezminte propaganda că în Israel se practică apartheid și că arabii nu ar avea drepturi egale. Pe de altă parte, ultima festivitate Oscar ne-a arătat cât de meschini pot fi unii evrei, numai ca să fie glorificați de media. Este vorba de recentul premiat Oscar, Jonathan Glazer, regizorul filmului The Zone of Interest, care compară situația populației din Gaza cu Holocaustul. Dar să lăsăm “buruienile” și să vedem dacă în lumea dominată de antisemitism și atitudine anti-israeliană există și înțelegere, compasiune sau chiar prietenie față de Israel, care e nevoit să ducă actualul război de supraviețuire. Read more…

No comment, adică fără comentarii

M-am născut sub stigma fricii. Tătucul Stalin s-a prăpădit când împlineam trei săptămâni. Când s-a născut mama mea, Stalin tocmai ajunsese la putere. Deci umbra despotului întuneca pământul chiar înaintea nașterii mele, dar, ce-i drept, peste România ea s-a întins doar după înfrângerea Germaniei naziste, odată cu împărțirea Europei în 1945. Teroarea stalinistă, executată de Beria în România, nu a încetat odată cu îmbălsămarea lui Iosip Vissarionovici. Prieteni de-ai părinților dispăreau peste noapte. În această ceață a temerilor și a bănuielilor, părinții au încercat să ne crească încrezători și temerari. Acasă se vorbea în șoaptă despre orice fel de nemulțumiri. Mai mult, locuiam în comun cu familia unui ofițer de securitate. Mă întreb cum a reușit mama, care la doi ani după venirea mea pe lume a divorțat, rămânând pentru o vreme singură cu mine și lucrând în același timp, să-și păstreze încrederea în omenire și să mi-o insufle și mie. Da, mama era un fel de eroină modernă. M-a instruit să nu povestesc în afara casei ceea ce se spunea sau se gândea. Trăiam, cum mulți o știu, o viață dublă. Ce povară pentru sufletul curat al unui copil, căruia i se spune că nu e bine să minți, că cinstea e un lucru valoros! Cum prelucrezi dubla injoncțiune?Read more…

4. Când și cum s-a scris Biblia?

Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți.  Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului.  Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită.  De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”.  (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.)  Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea.  Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa.  Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic.  Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”.  Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică.  Read more…

Adieri primăvăratice cu suflu de obuze 1

Israelul va fi obligat să ia taurul de coarne și după demantelarea militară a Hamas, va trebui să treacă la distrugerea măcar parțială a redutabilului arsenal balistic al Hezbollah. Din nefericire, cleștele terorist în care este strâns Statul Evreu trebuie distrus, altfel însăși existența acestuia este pusă în pericol pe termen mediu. Unul din învățămintele de bază ale bestiarului din 7 octombrie îl constituie faptul că Israelul nu-și poate permite luxul de a economisi conflicte militare prin tot felul de tertipuri diplomatice, înțelegeri tacite cu adversarii de moarte sau mituirea temporară a celor care vor să-l lichideze. Strategia lui Netanyahu de a „domestici” Hamas-ul prin acceptarea uriașelor transferuri de bani din Qatar către Hamas, respectiv posibilitatea ca mii de muncitori, printre care sute de agenți sub acoperire din Gaza să lucreze în Israel nu a dus nicăieri, dimpotrivă, a întărit organizația teroristă. Sunt convins că isteria colectivă de dinaintea tragicului eveniment din 7 octombrie, obsesia răsturnării cu orice preț a guvernului ales în mod democratic al lui Netanyahu, atmosfera de război civil, orchestrată de deep state-ul globalist și întreținută cu entuziasm de presa mondială și de progresiștii locali, a încurajat toate organizațiile teroriste proxy, Iranul și toți ceilalți adversari declarați sau nedeclarați ai Israelului să treacă direct la acțiune împotriva acestuia. Read more…

Doamne, ce plictis!

Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…

Evreii și cel de-al Doilea Război Mondial

În primii ani de după război, în conștiința colectivă, inclusiv a evreilor, exista ideea că cele șase milioane de victime ale Holocaustului, asasinate în lagărele de exterminare, împușcate de Einsatzkommando-uri pe teritoriile ocupate sau moarte în pogromuri, s-au lăsat duse la moarte fără niciun fel de rezistență, ca vitele la abator. Au existat unele informații despre revolta ghetoului din Varșovia, dar în rest nimic. De aceea, mai ales în Israel, supraviețuitori ai Holocaustului erau priviți cu suspiciune, se considera că nu puteai scăpa decât dacă făceai compromisuri, atmosfera era de așa natură încât cei care au rămas în viață nu aveau curajul să vorbească despre suferințele îndurate. Abia cu ocazia procesului Eichmann s-au aflat detalii despre organizarea deportărilor și asasinatelor și a devenit clar de ce nu se putea face aproape nimic. Odată cu trecerea timpului și mai ales cu deschiderea unor arhive s-a aflat că lucrurile nu stăteau chiar așa, că în lagăre ca Treblinka sau Auschwitz au avut loc revolte, chiar cu șanse de succes aproape zero, că la Buchenwald s-a organizat o rezistență care a salvat oameni, mai ales copii, că în Franța a funcționat o mișcare evreiască de rezistență, ca de altfel și în Polonia și Belarus, iar organizații evreiești încercau să-i salveze pe evrei de la deportare. Există însă un capitol special, abordat destul de târziu, care risipește și mai mult imaginea de victimă fără apărare a evreilor. Este vorba de participarea lor ca militari în cel de-al Doilea Război Mondial.Read more…

Un volum despre Ţicu Goldstein, omul şi cărturarul

Numele lui Ţicu Goldstein (1929-2019) îmi era cunoscut. Citisem articole semnate de el în Realitatea evreiască, precum şi câteva cărţi tălmăcite din franceză, apărute la editura Hasefer, dar nu l-am cunoscut personal, nu știam nimic despre omul aflat îndărătul semnăturii, până de curând, când mi-a căzut în mână volumul Ţicu Goldstein, un intelectual de elită, publicat la editura Hasefer în 2023. Cartea, coordonată de istoricul Carol Iancu (redactor Ileana Buculei) cuprinde lucrările Simpozionului Internaţional „Ţicu Goldstein” care a avut loc la Bucureşti, în 8 martie 2020, la un an după decesul celui căruia îi era dedicată această lucrare omagială. Îndeobşte nu citesc în întregime, pe nerăsuflate, volume cu texte prezentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice, ci le aleg pe cele care-mi stârnesc interesul sau mă ajută în documentarea unor subiecte pe care le studiez, însă această carte s-a dovedit din start interesantă şi prietenoasă, atât prin structură şi conţinut, cât şi prin formă şi prezentare grafică. Am parcurs-o integral şi o recomand cititorilor, pentru că prezintă în mod accesibil şi atractiv viaţa, activitatea literară şi personalitatea celui care a fost Ţicu Goldstein, un Om (ein Mensch) în adevăratul înţeles al cuvântului. Volumul care se deschide cu o introducere amplă, semnată de coordonatorul lucrării, istoricul Carol Iancu, profesor emerit al Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier, director emerit al École des Hautes Études du Judaïsme, cuprinde texte scrise de 16 autori, prieteni statornici şi colaboratori ai celui omagiat (Carol Iancu, Adrian Niculescu, Nicolae Ionescu, Avinoam Safran, Esther Starobinski-Safran, Marina Nicolaev, Ştefan Cazimir, Iulia Deleanu, Michael Finkenthal, Vasile Morar, Alexandru-Florin Platon, Răzvan Voncu, Ovidiu Şimonca, Alexandru Marinescu, Felicia Waldman şi Felix Goldstein, fiul lui Ţicu Goldstein.Read more…

Complotul eșuat din Teheran

După invazia Uniunii Sovietice (operațiunea Barbarossa) de către Germania nazistă, în 22 iunie 1941 și mai ales după bombardarea de către japonezi a navelor militare americane la Pearl Harbor, Hawaii, în 7 decembrie 1941, era clar că expansiunea naziștilor trebuia frânată. SUA a intrat în război de partea Aliaților și împotriva Axei. Puterea militară nazistă era formidabilă și Germania pusese stăpânire pe aproape toată Europa. Singurii care mai rezistau erau britanicii conduși de Churchill, dar nu se știa cât timp vor mai putea rezista. Forțele militare germane ocupau din ce în ce mai multe teritorii în Uniunea Sovietică și făceau ravagii în rândurile populației civile. Era nevoie de o colaborare adevărată între trupele Aliaților. Aceasta s-a concretizat la sfârșitul anului 1943, la conferința din Teheran. Hitler era interesat să pună stăpânire pe țările bogate în petrol ale Orientului Mijlociu, mai ales că prin ocuparea lor ar fi blocat atât accesul Marii Britanii spre India, cât și ajutorul militar și economic american și britanic care ajungea în Uniunea Sovietică prin Iran. Reza Shah era simpatizant al regimului nazist și făcea comerț intens cu Germania. Cu toate că Reza Shah a declarat din nou neutralitatea țării, după invazia Uniunii Sovietice de către Germania în 1941, trupe britanice și sovietice au reocupat o parte din Iran, inclusiv capitala Teheran. Sub pretextul că Reza Shah refuza să-i expulzeze pe cetățenii germani aflați în Iran, britanicii au convins guvernul iranian să-l detroneze pe Reza Shah și să-l înlocuiască cu fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, care era simpatizant al Marii Britanii. Astfel, în 1942 s-a creat alianța dintre Iran, Uniunea Sovietică și Marea Britanie, iar în 1943, Iranul a declarat război Germaniei.Read more…

O zi ploioasă

Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…

Ubi bene, ibi patria?

De când a început războiul cu Statul Hamas, numeroase cunoștințe și prieteni îmi propun o serie de țări pentru emigrare: Statele Unite, Germania, Australia etc., conform principiului Ubi bene, ibi patria. Unii se referă doar la mine, alții vorbesc la modul general, pentru toți israelienii. Știu că sunt călăuziți de intenții bune. În primul rând, sunt conștient că situația în Orientul Apropiat în general și în Israel în special e complicată. Războiul între Israel și Hamas face parte dintr-un plan vast de conflict cu implicarea Rusiei, Chinei, Iranului, Americii, Arabiei Saudite etc. Pentru Israel are o importanță vitală, e vorba de supraviețuirea Statului Evreu, după 77 de ani de la recunoașterea dreptului evreilor de a avea propria țară!!! Crearea ei în Orientul Apropiat a fost greu acceptată de țările din jur, urmată de numeroase conflicte militare, dar în cele din urmă existența Israelului a fost acceptată de cei mai puternici dușmani ai săi: Egiptul și Iordania; au urmat Emiratele Arabe Unite, Marocul etc. Mișcările radicale ale stângii progresiste merg mână în mână cu islamismul fundamentalist cu scopuri periculoase. Rescrierea istoriei Statelor Unite și a Marii Britanii, cu decolonizarea de sub jugul omului alb, a Israelului de evrei, negarea culturii (cancel culture) sunt tot atâtea indicații ale unei tendințe periculoase cu tentă antiliberală evidentă. Antisemitismul e o dovadă că fanatismul și prostia merg mână în mână. I-am întrebat pe unii dintre prietenii mei unde îmi recomandă să mă stabilesc, astfel încât să mă simt în siguranță și să nu fiu expus agresiunilor antisemite care au luat o amploare nemaiîntâlnită din anii treizeci ai secolului trecut?!Read more…

L-am cunoscut pe I. Ludo

Cred că nu mai sunt mulți care își amintesc de I. Ludo și deoarece eu l-am cunoscut, încerc să-l prezint ca om și ca scriitor. Bineînțeles că l-am cunoscut ca soția lui Israil Bercovici, deoarece prietenii lui, cum am mai spus, au devenit și prietenii mei. Când a venit pentru prima dată la noi, știam că e scriitor și chiar cred că citisem una din cărțile sale. Ca scriitor, Ludo a cultivat în special efectul comic. George Călinescu consideră că I. Ludo a scris cele mai valoroase cărți în perioada interbelică, în timp ce Mihail Sebastian, cu intenții răutăcioase, l-a numit „un Tănase al uliței”. Ovid Crohmălniceanu afirmă că mai drept ar fi să i se recunoască lui Ludo descendența din Șalom Aleihem. Majoritatea cărților sale au fost publicate în climatul politic al anilor 1950 – 1960, romane cu minimum de ficțiune în care își putea exercita sarcasmul asupra evenimentelor politice din trecutul recent. Ludo a adoptat o atitudinea ostilă și față de mișcarea națională evreiască, față de sionismul pe care îl simpatizase în tinerețe, ceea ce l-a îndepărtat de unii cititori evrei. Nici Premiul de Stat, care i s-a acordat în 1953, nu l-a apropiat de cititorii evrei. Rabinul Alexandru Șafran l-a criticat vehement, numindu-l „un antisemit evreu”, pentru că Ludo i-a criticat și pe evrei.Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste (I). Ședință de coșmar

Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”. Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile. Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoarele de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței. Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări. Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau!Read more…

Teatrul orădean

La 12 ani, deci, m-am îndrăgostit iremediabil de operă și până azi creația mea favorită este La Traviata. Când am împlinit 50 de ani, mi-am făcut cadoul unei reprezentații la Viena, în legendara Staatsoper. Mi-am luat un bilet undeva ”la cucurigu”, aproape de candelabrul uriaș de cristal în stil secession, de unde vedeam perfect sala și scena și emoția mea a fost atât de mare încât am scăpat, cu toată discreția de care am fost în stare, câteva lacrimi. Acesta rămâne pentru mine un moment de colecție, candidat la neuitare. Oradea nu are instituția operei, așa încât destul de rar avem privilegiul de a ne bucura de câte un spectacol, atunci când Clujul, Iașiul sau Timișoara fac turnee. Dar avem trupele de teatru, chiar două, una în limba română și cealaltă în limba maghiară, iar acestea își pun amprenta pe viața culturală a orașului, îmbogățind-o magistral. Teatrul orădean este apreciat de localnici, este un reper cultural al trecutului și al prezentului urbei, acesta fiind motivul pentru care doresc să-l prezint aici în mod succint, considerând că povestea lui, legată organic de aceea a orașului, este de interes. La intersecția Pieței cu strada Independenței, în 1714 se afla Hanul Vulturul, numit uneori și Berăria Orașului. Acesta găzduia frecvent evenimente culturale, printre care se numărau și spectacolele de teatru. Read more…

Pilotul „anti-Ulise”

Spre vest şi, apoi, spre sud. Aceasta a fost direcţia ultimului drum al lui Ulise – în viziunea dantescă – şi, conform majorităţii indiciilor, tot aceasta ar fi fost direcţia ultimului zbor al aeronavei 9M-MRO care efectua zborul MH370 al cărui  final a rămas neelucidat. Articolul îşi propune pe de o parte, o analogie – datorită traseului urmat atât de corabia lui Odiseu cât şi de avionul pilotat de Z. A. S. –, pe de altă parte o antiteză între personajul Ulise – aşa cum apare în Divina Comedie – şi pilotul Z. A. S. Deşi cutia neagră a avionului nu s-a găsit, există indicii destul de clare a ceea ce s-a putut întâmpla. CERCUL AL VIII-LEA INFERNAL, BOLGIA A VIII-A, SÂMBĂTĂ, 9 APRILIE 1300, UNDEVA ÎNTRE ORELE 7 ŞI 13. Dante se întâlneşte cu Ulise şi cu Diomede, ambii fiind învăluiţi în aceeaşi flacără care, însă, e despicată la vârf. Află – indirect – că motivul pentru care sufletele lor au ajuns în zona destinată sfătuitorilor de înşelăciune (sau a sfătuitorilor de rele după alte surse) îl constituie isprăvile făcute atât în timpul Războiului Troian, cât şi după. Fiind dornic de cunoaştere, i-a determinat pe marinarii din subordine să exploreze lumea, depăşind limitele admise navigaţiei, deşi ştia nu numai că nu procedează corect, dar îi determină şi pe alţii să încalce legea divină. AEROPORTUL DIN KUALA LUMPUR, 7 MARTIE 2014 ORA 16:42 UTC (8 MARTIE 2014, ORA LOCALĂ 0:42) Aeronava Boeing 777-200ER, înregistrată cu indicativul 9M-MRO, efectuează zborul MH370 cu destinaţia Beijing. Dispare de pe radar la 37 minute de la decolare,Read more…

Șacalul și papagalul

Încă din școala elementară mi-a plăcut să citesc fabule, care erau uneori comice și învățai din ele de-ale vieții. Cine nu a auzit de Esop, la Fontaine sau Krîlov?  Se pare că ultimii doi, în fazele incipiente ale carierei lor de fabuliști, s-au “inspirat” din fabulele lui Esop.(1,2) Poate că astăzi acest lucru ar fi considerat plagiat, dar oricum, amândoi au devenit fabuliști de renume. Cel mai mare fabulist român a fost Grigore Alexandrescu. După câte am citit, eroii lui erau originali și nu apăreau la alți fabuliști. Fabulele se termină întotdeauna cu o morală, de obicei pozitivă, care are ca scop alegerea unei căi drepte în viață. Nu știu de ce cauză, dar astăzi m-am trezit cu dorința de a compune și eu o fabulă. Povestea imaginară se petrece în rezervația Ngorongoro din Tanzania, pe care am vizitat-o acum câțiva ani. Cuvântul Ngorongoro este termenul folosit de luptătorii tribului Maasai pentru clinchetul scos de tălăngile de la gâtul vacilor pe care le păzeau.(3) Ngorongoro este vecină cu marea rezervație Serengeti, dar este relativ izolată, fiind situată într-un crater rezultat în urma unei erupții vulcanice. Și acum iată fabula.Read more…

Visul

Eram două surori gemene. Când ne-am născut era încă război în Europa. În martie 1944 evreii din Banat erau pregătiți pentru eventualitatea de a fi deportați. Intrarea trupelor sovietice în România în august a salvat mulți evrei de la deportare și moarte sigură. Stăteam într-o locuință confortabilă la etajul întâi. Noi, copiii, aveam o cameră luminoasă cu geamuri largi spre stradă. Seara, înainte de culcare, îngrijitoarea noastră, o femeie de etnie germană, ne punea să spunem o rugăciune din cele care se spun la creștini: Én Istenem, Jó Istenem, becsukodik már a szemem… (Doamne, bunul D-zeu, ochii mi se-nchid de somn…) și apoi mergeam la culcare. La noi în casă nu se vorbea de Holocaust, dar anii prin care trecuseră părinții și bunicii, rudele din partea atașată Ungariei, crâmpeie de fraze rostite întâmplător, teama părinților pentru noi, copiii, pentru ce ni s-ar putea întâmpla, aveau efectul ecoului, acelui rău care trăia în inima oamenilor. Și va continua să trăiască. Nu știu cum și când a fost primul meu vis. El a continuat să apară în fiecare noapte. E prima oară că îl povestesc.Read more…

Biblia dezvăluită (3). Apariția monoteismului

După spusele Bibliei, ambele regate, Israel și Iudeea, aveau o religie comună, iudaismul.  Arheologia nu este metoda cea mai potrivită pentru a reconstitui idei abstracte, dar totuși…  Săpăturile făcute în nord și în sud, în centre din Epoca Bronzului și în cele din Epoca Fierului, toate au arătat că lucrurile nu stăteau chiar așa.  Peste tot au ieșit la iveală obiecte de cult asemănătoare celor canaanite: idoli în forme umane sau animale, mai ales zeițe ale fertilității. În partea de nord s-au găsit multe figurine de tauri – simbolul tribului Efraim, dar și al zeului Baal.  Pare să fi existat o continuitate între religia canaanită și cea israelită.  De altfel, o privire fugară asupra panteonului canaanit, așa cum apare din săpăturile de la Ugarit, dezvăluie o realitate surprinzătoare: Baal – Stăpânul (în ebraică baal = stăpân sau soț), Dagon – zeul recoltelor (în ebraică dagan = cereală), El – zeul suprem (în ebraică, Mot – zeul morții (în ebraică mot, mavet = moartea), Șamaim – zeul cerurilor (în ebraică șamaim = cerul), Șemeș – zeul soarelui (în ebraică șemeș = soarele), Yam – zeul mării (în ebraică yam = marea), Yarich – zeul lunii (în ebraică yareach = luna), În Biblie se mai pot găsi ecouri ale unui trecut politeist, de exemplu:  Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor… partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. (Deut. 32: 8,9)  Cu alte cuvinte: atunci când Zeul Suprem a despărțit omenirea în popoare, lui YHWH i s-a „repartizat” neamul lui Iacov.Read more…

Amintiri din copilăria mea (1938-1948). Partea a doua

În anul 1945 au avut loc evenimente cu mare impact asupra vieții noastre viitoare. Familia mamei mele, care locuia la București, era foarte îngrijorată de soarta surorii celei mai mari, B. M., care locuia la Budapesta împreună cu soțul ei. În 15 februarie 1945, după lupte crâncene, Armata Roșie a cucerit orașul. Nimeni nu știa despre soarta evreimii de acolo. După unele zvonuri, evreii din Budapesta nu ar fi fost deportați (precum cei din provincie), dar situația era confuză. La începutul lunii martie, în plin război, mama s-a hotărât să plece la Budapesta. Toată familia era consternată, dar nimeni nu a putut să o rețină. Mama era o femeie tânără, atrăgătoare, cochetă, nu avea deloc trăsături semite. De la București a plecat la Cluj, de unde am avut ultimele știri de la ea, apoi mai mult de o săptămână nimic. Singurul mod de a continua drumul spre Budapesta era cu ajutorul unor partizani sârbi care organizau transporturi de alimente spre Ungaria. Întreprinderea lor se numea Titobus. A ajuns cu bine, s-a dus la adresa surorii, dar casa fusese bombardată. A căutat-o prin adăposturile antiaeriane din împrejurimi, pentru că multă lume încă trăia acolo. După câtva timp și-a găsit sora. Era scheletică, avea 40 de kilograme, dar trăia. Se ascunsese de teroarea dezlănțuită de niylașiști (membrii Crucilor cu Săgeți) care terorizaseră evreimea în ultimele luni ale regimului Szálasi.Read more…