In Memoriam Hary Kuler. Acasă la Lya şi Hary sau istoria unei prietenii

Pe Lya Benjamin am cunoscut-o acum mai bine de un deceniu, în anii în care căutăm să înţeleg mai îndeaproape ce trebuie făcut pentru a închega o lucrare de doctorat în domeniul istoriei. Am vizitat-o la sediul de atunci al CSIER-ului în strada Mămulari, Aflând tematica pe care o studiam, Lya mi-a recomandat ceva bibliografie. Apoi am condus-o spre staţia de autobuz sau de metro, iar la despărţire m-a invitat la ea acasă, în apartamentul unde locuia de mai bine de jumătate de secol, nedespărţitul cuplu Lya şi Hary…Soţii care de acum încolo nu vor mai fi împreună. Hary Kuler, soţul Lyei, blândul şi inteligentul, cu mintea brici, sociologul de prestigiu, autorul de nenumărate articole şi scrieri, publicistul şi omul cu inteligenţa ca spirtul, el ne-a părăsit acum, la început de toamnă.Read more…

Darul identităților multiple

Când cineva afirmă că „se caută pe sine însuși”, nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Această căutare de sine mi-o imaginez cam așa: individul copleșit de îndoieli descoperă la un moment dat că nu mai știe cine este, pornește în căutări, deschide disperat toate sertarele… Și deodată, într-un moment de inspirație, descoperă cu uimire că se află în propriul său trup! Să se fi văzut în oglinda din baie? Pe scurt: o tâmpenie! O fi așa, n-o fi, dar nu este nici chiar atât de simplu cum apare în imaginația mea hiperrațională. De când mă știu soarta m-a dăruit cu o serie întreagă de identități lingvistice, etnice, socio-culturale… În asemenea condiții siguranța de sine este practic exclusă. Încă din copilărie mă deprinsesem să trec instantaneu de la o identitate la alta, în funcție de situația în care mă aflam și cu cine aveam de-a face. Eram ca Zelig, protagonistul filmului cu același nume al lui Woody Allen. Nu e de mirare că Zelig a apărut în mediul intelectual evreiesc din Manhattan. Nu pot să-mi închipui un grup etnic mai potrivit schimbărilor continue de identitate ca evreii așkenazi, neurotici, care trebuie să se afirme într-o majoritate diferită, uneori chiar ostilă. Ei bine, Oradea copilăriei mele nu era chiar New Yorkul marelui cineast, dar se pot găsi totuși anumite paralele.Read more…

Extrema dreaptă tot mai prezentă în armata germană

Germania se confruntă cu o problemă deosebit de sensibilă, ținând cont de trecutul ei nu prea îndepărtat. În ultimii ani s-au înmulțit episoadele care ilustrează prezența grupărilor de extremă-dreaptă neonaziste în armata germană. Ani de zile oameni politici și șefii serviciilor de securitate au respins ideea infiltrării extremei drepte în aceste servicii și când se descoperea câte ceva, era etichetat ”caz individual” și se respingea eventuala lor organizare în rețele. Ofițerii celor expuși ca extremiști erau protejați. Problema a devenit mai serioasă odată cu crearea partidului Alternativa pentru Germania, care a legitimizat o ideologie de extremă dreaptă.Read more…

Să-ți cunoști vecinii…

Acum mai bine de treizeci de ani am făcut pasul cel mare, am părăsit Haifa și m-am stabilit cu familia în sudul țării, într-o mică așezare, Omer, un fel de cartier rezidențial al Beer Șevei, la numai 7 km de centrul capitalei sudului Israelului. În mai puțin de o săptămână mi-am cunoscut vecinii. Unii au văzut camionul încărcat cu mobilă, au înțeles despre ce e vorba și au sosit imediat cu o prăjitură, s-au recomandat și ne-au promis sprijin în caz de nevoie. De partea cealaltă a casei noastre locuia un eminent cardiolog (astăzi, din păcate, decedat) și aflând că are un nou vecin, medic, m-a căutat, ne-am cunoscut, și relațiile cu familia sa dăinuie până în ziua de azi. Nu, nu pot spune că îmi cunosc vecinii la nivelul la care pot scrie despre ei, dar știu atât cât am nevoie pentru a menține relații mai mult decât corecte, aș zice de amiciție sinceră și plăcută. Dar nu despre acești vecini voiam să scriu, ci despre unii mai îndepărtați, dar nu mai puțin importanți. Este vorba de țările cu care se învecinează Israelul, și nu de toate, ci doar de una singură: Libanul.Read more…

Evreii între Israel și Diaspora Episodul 2

În prima zi de Roș Hașana (Anul Nou evreiesc) din anul 5781 eram adunați la sinagoga noastră câțiva din puținii evrei care mai trăiesc Brașov. Noul Coronavirus a țintuit la domiciliu pe cei mai mulți din cauza fricii de contagiune, mai ales pe cei vulnerabili pe motive de vârstă sau de comorbidități. Roby, fiul meu, oaspete rar dar binevenit, a citit pericopa săptămânii, un fragment din prima carte a Torei, Facerea, unde se povestește cum Sara, soția stearpă a lui Avraham a rămas însărcinată la 90 de ani și a născut pe Ițhak. A urmat o Haftara (fragmente din Profeți), despre povestea miraculoasă a Hannei, o femeie tânără, stearpă și ea, care după rugi fierbinți adresate Atotputernicului, a născut pe Samuel. Un dar divin. Samuel a fost încredințat pentru creștere și educație marelui preot Eli din orașul Șilo, centrul spiritual al triburilor evreiești care au cucerit Canaanul sub conducerea lui Iosua (Iehoșua). La Șilo, spune legenda, era păstrat Mișkan (Tabernacolul) în care se păstrau Tablele Legii („ediția originală”, de piatră) și care a însoțit evreii timp de 40 de ani în deșert. Dar să depănăm în ordine cronologică istoria nașterii și vieții poporului evreu,Read more…

Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani

Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…

Muzeul Mozart din Praga

Vreau să-i mulțumesc lui Frideric Grosz – articolul său despre Beethoven în Ungaria mi-a sugerat să scriu despre un lucru care mă urmărește de multă vreme. Era în 1988, cu un an înainte de revoluțiile din Europa „comunistă”. Sub pretextul unui congres am reușit să vizitez Praga împreună cu soțul meu. Nu a fost simplu, Israelul și Cehoslovacia nu aveau legături diplomatice, pașapoartele participanților la congres au fost trimise la Paris pentru a primi vize… dar s-a aranjat. Soțul meu, care este mare meloman, a ținut să vizităm Muzeul Mozart, cu toate că se afla destul de departe de centrul orașului. Am luat metroul, apoi tramvaiul… și nu ne-a părut rău! Ceea ce în zilele noastre este cartierul Smíchov, pe vremea lui Mozart era o zonă rurală, cu dealuri acoperite de vii. Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea devenise „la modă” și din ce în ce mai mulți orășeni înstăriți își făceau acolo reședințe de vară, mai ales că nu era prea departe, se putea ajunge în mai puțin de o oră cu trăsura. Read more…

Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert 3. Comunismul 1945-1956

Calvarul evreimii maghiare a început în 1919-1920 cu teroarea albă a detașamentelor paramilitare ale contraamiralului Horthy, care s-au dedat la atacuri și crime colective îndreptate împotriva populației evreiești în multe sate și orașe din provincie. Au urmat umilințe, jigniri, apoi agresiuni fizice, exproprieri, expulzări, urmate la nivel general de scoaterea forțată din viața economică și socială și segregarea rasială decretată prin legile antievreiești din 1938, 1939 și 1941. Prigoana antievreiască a culminat cu strângerea, transportul în Germania și lichidarea fizică premeditată, sistematică și industrial-eficientă a evreilor în lagărele de concentrare. Pentru ca tacâmul tragediei să fie și mai cumplit, amintesc și incidentele antisemite sângeroase din primăvara anului 1946, după revenirea fărâmei de supraviețuitori în locurile natale, la Kunmadaras, Miskolc și Makó, soldate cu zeci de morți. După megatragedia Holocaustului, evreilor unguri rămași miraculos în viață, cca. 220.000 la număr, le rămâneau câteva căi de continuare a existenței:Read more…

Căminul Tibi Holan, zis Nyomortanya

La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust. Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 19 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice. În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el.Read more…

Aristocratul Roșu

Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…

Vară în capsule

De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…

Anul întâi de medicină la Iași

Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți. Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur. Read more…

Are și cinematograful soarta lui

S-a crezut multă vreme că orice criză îi priește cinematografului precum doliul – Electrei. În fapt, chiar așa a fost, atâta vreme cât termenul criză mai aducea aminte de vechea semnificație de sorginte greacă a cuvântului, care însemna schimbare. Istoria filmului a înaintat din schimbare în schimbare, percepute la început ca tot atâtea crize: de la scurt metraj, formatul cu care a venit pe lume (mai mult ca o curiozitate) la lung metraj, de la filmul mut la cel sonor (să ne amintim rezistența îndârjită opusă de Chaplin vorbitorului), de la pelicula alb-negru la cea color (și astăzi marii cineaști au nostalgia alb-negrului, când producătorii le îngăduie acest capriciu este un semn de mare privilegiu), de la domnia asupra universului imaginii la împărțirea acesteia cu un nou venit, televiziunea. Nu s-a întâmplat. Cinematograful s-a dovedit suficient de puternic pentru a-și urma drumul său și, așa cum știm, avantajele traiului paralel au fost reciproce. Ce se va întâmpla în zilele noastre, când fantoma unei crize fără precedent și fără asemănare bântuie în lume? Când inamicul nu mai vine pe caii cei mari ai progresului tehnologic, cu efectele sale perverse, sau unei concurențe firești, la urma urmei, ci cade dintr-un cer vag cunoscut, având un nume dintr-un nomenclator al medicinei dar nu și un chip, când atacă, când pare că se retrage, se repliază și iese la bătaie din nou? Mai simplu spus: cum va ieși cinematograful din lupta cu Covid 19?Read more…

Sucot – Sărbătoarea colibelor

Sărbătoarea de Sucot este ultima sărbătoare din ciclul de sărbători evreiești de toamnă din luna evreiască Tișre. Sărbătoarea ține opt zile, dintre care șapte se stă în colibă (suca). Este o sărbătoare foarte frumoasă și foarte iubită, care simbolizează sfârșitul sărbătorilor, sfârșitul verii și al anului agricol. Să nu uităm că în Israel există doar două anotimpuri: vară și iarnă. Mulți dintre noi avem impresia că sărbătorile evreiești au un caracter strict religios, cu rugăciuni în sinagogă și mese îmbelșugate acasă. Adevărul este că aceste sărbători, mai ales cele trei sărbători în care se făcea pelerinaj la Ierusalim – Pesah, Șavuot și Sucot – au un important aspect agricol, descris chiar în Mișna și Talmud. Dintre ele, Sucot este cea mai evidentă, când cele patru specii de plante (chitra, frunza de palmier, mirtul și salcia) sunt asociate și în rugăciune. În Israelul modern, obiceiurile practicate în perioada biblică au fost reînnoite și adaptate lumii moderne.Read more…

Însemnările unui filatelist meloman Franz Liszt

Franz (Ferenc) Liszt s-a născut în 1811 la Doborján (Ungaria), azi Raiding (Austria). Adam Liszt a fost în serviciul prinţului Nicolas Eszterházi. Palatul din Eisenstadt a fost vizitat de mulţi muzicieni celebri. Adam Liszt era un violoncelist amator talentat. Franz a început să compună la opt ani şi primele lui apariţii ca pianist au fost la Sopron şi Pozsony (azi Bratislava). Tânărul pianist i-a impresionat pe magnaţii unguri, care au strâns bani pentru a-i sprijini educaţia muzicală. Tatăl l-a luat pe Franz la Viena, pentru a primi lecţii de pian de la Carl Czerny, un fost student al lui Beethoven. Băiatul a primit şi lecţii de compoziţie de la Antonio Salieri, directorul muzical al Curții Vieneze. Read more…

Vizită la Templul Coral Taharat Hakodeș din Vilnius

Spre sfârşitul lunii august 2013 am făcut o excursie care a cuprins frumosul oraş Stockholm şi capitalele ţărilor baltice. Impresiile acestei călătorii, ca şi relatarea de mai jos, sunt incluse în cartea de povestiri şi impresii de călătorie pe care am publicat-o la Bucureşti înaintea declanşării pandemiei universale, în martie a.c. Foarte aproape de hotelul în care am locuit la Vilnius, la sfârşitul verii 2013, se afla o sinagogă. Deoarece se apropia Rosh Hashana, am hotărât să o vizitez. Am întâlnit o doamnă religioasă, o localnică, cu care am stat puţin de vorbă. Printre altele, mi-a povestit despre slujba care tocmai urma să înceapă la orele 10:00, ca de altfel în fiecare sâmbătă. La întrebarea mea mi-a răspuns că există un rabin local care oficiază slujbele, un rabin israelian venind o dată pe lună pentru două săptămâni. În acea zi am avut ocazia să şi văd, parţial ce-i drept, una dintre ele. Am sosit cu cinci minute înaintea orei 10:00. La intrare, pe un jilţ de paie împletite, stătea un bătrân care mi-a făcut semn să intru pe uşa cealaltă, cea din stânga, nu pe unde intrasem cu o zi înainte. Am înţeles că era drumul spre balconul destinat femeilor. Read more…

Muzica etnică văzută prin prisma unui amator

Nu sunt muzicolog, nici măcar amator și cunoștințele mele muzicale sunt limitate, dar îmi place muzica și cândva am “zdrăngănit la troacă”, cum numea milițianul Țaplicu din Marghita cântatul la chitară. Cântam și într-o formație ad-hoc, ca să câștig ceva bani pe la nunți, în satele din jurul Marghitei. Îmi plăceau toate genurile de muzică, dar mai ales muzica pop și clasică. Se spune că aveam și o voce plăcută, până când, pe la 30 de ani, am început să sufăr de rinită alergică și sinuzită cronică, care mi-au cauzat o voce nazonantă. Cât despre muzica etnică sau folclorică, incorect numită populară, îmi plăceau mai ales cântăreții mai vechi, cum a fost Maria Tănase cu vocea și interpretarea ei deosebită, muzica țigănească română și maghiară și muzica sud-americană, pe care o cântam și cu formația noastră: Oscar, Radu, Mihály și Tibi, fratele lui Oscar.Read more…

Periplu scandinav

Pitorescul Nærøyfjord pe care navigăm acum este o ramură lungă de 17 km, derivată din Sognefjord şi care leagă micile porturi Revsnes şi Gudvangen. Fiordul este înconjurat de munţi înalţi de 1700 m. şi în unele locuri lăţimea apei nu depăşeşte 300 de metri. Încă uluiţi de călătoria prin fiord, debarcăm Volvo-ul la Gudvangen şi ne încadrăm imediat pe şoseaua spre Bergen. După câţiva kilometri, observ indicatorul Stalheim şi părăsesc brusc şoseaua intrând pe un drum lateral îngust, fără să-mi consult în prealabil coechipierii din automobil, vădit nedumeriţi. După câteva minute ajungem la superbul hotel Stalheim de pe terasa căruia se poate admira una din cele mai incredibile vederi din Norvegia. Hotelul pare suspendat deasupra unui abis peste valea Nærøy aflată mai jos la o adâncime de 550 de metri.Read more…

Metusalem (longevivul) și… dulceața de curmale

În urmă cu câteva zile, citind varianta electronică a ziarului israelian Haaretz am dat peste un articol în care mi-am regăsit un prieten: Metusalem; desigur, mă refer la Metusalem palmierul, ”locuitorul reactivat” din kibuțul Ketura, despre care scrisesem anterior în paginile acestui ziar, După două-trei zile am primit un telefon de felicitare de Roş Haşana, de la un bun amic, cercetător la filiala universității de la Sde Boker (unde și locuiește). Printre altele, l-am întrebat despre ”reactivatul” Metusalem din kibuțul Ketura. Mi-a confirmat cele scrise în ziarul Haaretz; în plus, mi-a oferit câteva amănunte suplimentare. Având în vedere situația actuală din Israel – Corona, starea de urgenţă, noua carantină pentru o perioadă de minimum trei săptămâni, utilizarea măştii, distanţarea fizică (nu înțeleg de ce ”distanţarea” a fost denumită ”socială”; parcă sună a altceva), etc – m-am gândit să vă ofer ceva dulce.Read more…

Fata ridică un braț spre cer

Pe Carl-Jacob nu îl fascina misterul care îi învăluia pe tinerii urmăriți cu suspiciune de englezi, administratorii Palestinei mandatare. În sinea lui, el socotea că acțiunile evreilor erau, mult prea des, disperate şi nesăbuite. Avea, însă dorința sinceră, câteodată chiar dureroasă, de a cunoaște și de a înțelege mai bine atât locul, cât și pe oamenii din partea locului. Avea și o oarecare experiență în mânuirea armelor. Vom vedea că și acest lucru ne va ajuta să înțelegem mai bine cele ce urmează. Trecuseră opt ani de când Carl-Jacob părăsise Germania, în 1934, la vârsta de 25 de ani. Într-o seară de august a anului 1942, la curt timp după ce se angajase ca paznic la abator, Carl-Jacob primi o misiune specială. Din jeep-ul oprit lângă intrare coborâse bătrânul Grechevski. – Dă-mi arma și cartușele! În noaptea asta te înlocuiesc eu. Hagana are nevoie de tine în altă parte!Read more…