La Cabana Diham. O poveste de iarnă.

Într-un sfârşit de ianuarie, după promovarea unei extenuante sesiuni de examene, am părăsit Bucureştiul împreună cu doi colegi, pentru o excursie la cabana Diham din munţii Bucegi. Părăsind gara Buşteni am abordat un traseu dificil, urcând prin zăpadă – cu schiurile în spate – cale de trei ore şi mai bine. Punctul turistic Căminul Alpin a rămas în urmă şi într-o primă haltă am băut un binevenit ceai cu rom, la cabana Gura Diham. Urcuşul a continuat până la Pichetul Roşu, de unde am coborât poteca marcată în albastru până în imensa poiană aflată sub Măgura Cenuşie, unde în faţa noastră a apărut cabana Diham (1320 metri altitudine), scopul final al deplasării noastre. Am fost întâmpinaţi de o haită de câini agresivi pe care am traversat-o în mod strategic concentrându-ne într-o formaţie “arici”, cu beţele de la schiuri plasate spre bietele animale, care păreau total dezinformate asupra intenţiilor noaste paşnice…

În restaurant era o aglomeraţie de nedescris şi un vacarm pe măsură. Soţia cabanierului ne-a primit cu simpatie, anunţându-ne că dormitoarele erau complet ocupate de studenţii şi elevii unor instituţii de învăţământ sportiv, dar că ne va permite să dormim în sala de mese, asigurându-ne pernele şi învelitorile necesare… În continuare amabila gazdă ne-a avertizat că în seara respectivă este programată o petrecere cu “jocuri distractive de cabană” şi că va fi puţin probabil să ne putem culca înainte de miezul nopţii!

Începuse să se însereze şi pentru noaptea care se apropia nu aveam altă alternativă.

Deşi nici unul grupul nostru nu era mic de statură, colegul R. era o prezenţă de excepţie. Foarte înalt, avea o conformaţie atletică şi o figură de june prim. Pe scurt arăta bine…

De masa noastră se apropie unul din ştabii sportivilor şi ne acostează cu un zâmbet malefic, adresându-se direct colegului R.:

– Astă-seară printre alte numere avem o scenetă teatrală în care ne-ar face plăcere să jucaţi şi dumneavoastră…

– Cu plăcere, răspunde R., dar nu sunt pregătit. Ştiţi, noi nici nu facem parte din grupul dumneavoastră…

– Şi deocamdată nu avem nici unde dormi, adaugă insinuant celălalt membru din trioul nostru.

– Asta se rezolvă, ne linişteşte şeful, numai să fiţi de acord cu rolul.

– Bine, răspunde R., accept. Ce am de făcut?

– Este foarte simplu, începe şeful. Este vorba despre o prinţesă mofturoasă care respinge toţi pretendenţii la căsătorie, prinţi care îi oferă fel de fel de bunuri materiale. Dumneavoastră, potrivit rolului, îi veţi oferi numai iubirea şi veţi fi acceptat! La sfârşit veţi dansa un vals cu prinţesa… Vouă, celorlalți, încheie omul indicaţiile regizorale, vă rămâne numai să aplaudaţi!

*

Într-un târziu, pe scena improvizată a apărut o mică formaţie instrumentală dotată cu acordeon, clarinet şi o baterie de tobe care ne-a reamintit cu talent câteva din melodiile perioadei (Vasilescu, Dendrino, Mălineanu şi alţii)…

La puţin timp după aceea “şeful” a anunţat mult aşteptata scenetă. S-a tras cortina şi pe scenă a apărut un împărat cu barbă albă şi tânăra domniţă care plângea amarnic solicitând pe cât se pare un soţ… În dreapta şi în stânga lor se aflau doi haidamaci muşchiuloşi, cu bustul gol, al căror rol aveam să-l înţeleg ulterior. Apare primul pretendent (ce-i drept cam urâţel), care promite palate nemaipomenite şi diferite domenii, dar prinţesa îl refuză categoric în hohote de plâns. Împăratul ordonă execuţia pretendentului şi cei doi haidamaci îl iau pe sus în culise, de unde se mai aud urletele nefericitului strigând: Vă rog să nu-mi tăiaţi capul!

Un al doilea pretendent, dat cu negru pe faţă şi îmbrăcat ca un arab, a oferit bijuterii, aur şi diamante, dar a împărtăşit şi el cruda soartă a primului.

În ciuda dramaticei situaţii, tinerii din public, care erau probabil colegi cu actorii de pe scenă, râdeau în hohote. În fine, este anunţată apariţia unui prinţ exotic care solicită atât mâna prinţesei cât şi… jumătate din împărăţie… Apare colegul R., recunoscut de noi abia după câteva momente, din cauza unei mustăcioare negre lipită pe faţă, împreună cu o bărbiţă de aceeaşi culoare. Era fără îndoială o prezenţă, favorizat fiind şi de statura sa de 1.85 metri. În sală s-a făcut linişte, auzindu-se doar exclamaţiile admirative ale publicului feminin. Prinţul mărturiseşte în mod sincer că tot ce poate oferi prinţesei este doar inima şi dragostea lui neţărmurită…

Prinţesa acceptă entuziasmată propunerea şi se îndreaptă cu braţele deschise spre R., care o aştepta surâzând.

În acest punct am sesizat cu îngrijorare că scenariul a suferit unele modificări… Prinţesa scoate deodată un urlet înfiorător:

– Nu-mi place că prinţul are barbă şi mustăţi!

În faţa situaţiei create, împăratul ordonă imediat cu glas tunător:

–           Bărbieriţi imediat barba şi mustăţile viitorului ginere!

Cei doi haidamaci îl apucă pe R. de braţe, aşezându-l cu brutalitate pe un scaun. Apare un al treilea haidamac, care toarnă în capul bietului prinţ o oală umplută cu spumă albă, după care încep chipurile să-l radă ca ajutorul unui satâr din lemn!

Colegul , luat prin surprindere, se zbate şi protestează vehement în tip ce lumea aplaudă cu entuziasm. Auzim şi comentarii în public:

–           Ce bine joacă ăsta nou, domnule!

În final s-a adus un prosop curat cu ajutorul căruia prinţul a fost şters şi parţial uscat, după care prinţesa a oferit colegului R. – încă furios – un dulce sărut, în timp ce orchestra a atacat populara compoziţie a lui Ivanovici, cu barca pe valuri…

Probabil că şmecherul care ne-a racolat colegul ţinând secret neaşteptatul deznodământ al scenariului ar fi meritat câţiva pumni, dar noi aflam într-o minoritate absolută şi oricum individul dispăruse fără urme!

Pentru câteva minute am ieşit toţi trei afară, în zăpadă, să respirăm aerul curat de munte. Privim emoţionaţi luna plină care reliefa imaginea fascinantă a crestelor carpatine, profilate pe cerul întunecat de februarie.

*

Ne-am înapoiat pe alt traseu plasat sub muchia Clăbucetul Baiului. Traversând Valea Iadului ( corect botezată!) am coborât Valea Râşnoavei ajungând până la urmă în şoseaua Predeal-Râşnov. Am continuat un fel de schi de fond, cale de aproape 5 kilometri, până în gara Predeal, unde, realmente epuizaţi, ne-am înghesuit pe culoarul unui vagon ataşat acceleratului de Bucureşti Nord.

Eram totuşi binedispuşi, în ciuda vânătăilor provocate de contactele inerente cu solul îngheţat, specifice novicilor în arta sporturilor de iarnă…

*

În tren întâlnim alţi doi colegi care se întorceau de la un meci de fotbal (din divizia C), jucat pe stadionul din Braşov. Erau împreună cu un grup de suporteri ai echipei respective, indivizi binedispuşi datorită unei sticle de mastică care circula din mână în mână.

Trenul se opreşte în gara Sinaia. Ce să vezi… pe peron îl zărim pe “şeful” nostru, întâmpinat de o tânără care părea partenera lui de viaţă. Comentăm cu băieţii sosiţi din Braşov:

– Uite-l pe ăla care ne-a făcut mizerii la cabana Diham!

Aceştia pun la la curent întregul grup de suporteri, care se înghesuie la ferestrele vagonului şi, fără să ştie exact despre ce este vorba, încep să urle în direcţia “şefului”:

–           Băăă, animaalule! Te legi de minori, sifiliticule! Bă, cretinule!

Călătorii de pe peron priveau uluiţi scena. Grupul care vocifera de la ferestrele vagonului era eterogen, incluzând atât oameni în etate cât şi tineri cu căciuliţe de schi, oameni cu aparenţă muncitorească echipaţi cu pufoaice şi căciuli cu clape, sau tipi cu aspect intelectual purtând ochelari şi cravată… Pe scurt erau credibili! Noi, realmente uimiţi de desfăşurarea evenimentelor – deşi în sinea noastră oarecum satisfăcuţi – ne-am declinat ipocrit implicarea în eveniment, ocupând – cu schiuri cu tot – un compartiment eliberat de cei care au coborât în Sinaia.

Trenul părăsea încet Perla Carpaţilor, în timp ce suporterii bucureşteni, înghesuiţi la ferestre, continuau să-şi pună în valoare pitoreştile expresii însuşite pe stadioanele diviziei C din Ferentari şi Giuleşti…

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *