Știați că…?

Îmi închipui că foarte puțini din cititorii revistei Baabel respirau aerul României în acei ani (de mult trecuți) în care revistele de tot soiul, dar mai ales cele destinate popularizării/răspândirii culturii cu iz estetic, aveau o rubrică purtând titlul ca cel al acestui articol. Acolo, la acea rubrică, erau supuse la examen cunoștințele generale ale cititorilor, fie sub formă de întrebări urmate de răspunsuri pe cealaltă pagină, fie aducându-li-se la cunoștință o mulțime de date, mai mult curioase, aparținând unor variate domenii de cultură.

Așa că nici pe departe nu voi încerca să-mi asum rolul de inventator al unei rubrici de acest fel, ci doar să folosesc o amintire de demult pentru a pune, la rândul meu, la încercare perspicacitatea celui care citește aceste rânduri.

Deci deajuns cu introducerea (și așa prea lungă) și să trecem la treabă.

Iată datele ”problemei”. Este vorba de o țară, undeva departe de Europa, ale cărei caracteristici sunt următoarele:

*Populația numără 12 milioane.

*Religia predominantă (după unele surse) e cea creștină.

*Este pe primul loc pe loc în indexul țărilor celor mai instabile (”fragile”) din toate membrele ONU.

*Mortalitatea infantilă se ridică la 135 din 1000 nașteri.

*În 52% din căsătorii, cel puțin un partener e minor.

*E bogată în petrol, dar marea majoritate a veniturilor din această sursă nu îi aparțin.

*Practic țara nu are un sistem judiciar pentru apărarea drepturilor omului, fiind considerată de ONU ca fiind într-o situație foarte gravă din acest punct de vedere.

*De câțiva ani pe teritoriul ei are loc un permanent război interetnic, care a produs până acum peste 300.000 morți și 3 milioane de refugiați, dintre care 1 milion în afara țării.

*Atrocitățile se țin lanț, omorurile se petrec zilnic, diverse grupuri etnice ridică armele unul împotriva celuilalt.

Ar mai fi mai multe de spus și de scris despre această țară, dar sunt convins că am oferit cititorului destule amănunte pentru a-i ușura sarcina de a o identifica.

Știți despre ce țară e vorba? Dacă da, îmi scot pălăria în fața erudiției celui care a găsit răspunsul corect.  Dacă nu, nu fiți complexați, nici eu nu știam mai nimic din cele de mai sus, până în momentul când am deschis calculatorul și l-am rugat pe Dr Google să mă ajute… Așadar, dacă nu știți despre ce țară e vorba, nu vă mai chinuiți, veți găsi răspunsul la sfârșitul acestor rânduri.

Și acum întrebarea care se cere pusă: oare ce-mi veni acum să scriu despre o țară care nu interesează pe nimeni, pentru că mai nimic din ce se întâmplă acolo nu e tratat de ceea ce numim azi mass media ?! Acolo mor oameni în fiecare zi, acolo mijloacele de subzistență se restrâng în mod constant, lăsând populația fără nici o posibilitate de progres, acolo războiul civil continuă de ani cu sute de mii de victime și milioane de refugiați. Dar lumea ”bună”, țările dezvoltate  care au înscris lupta pentru drepturile omului pe lista celor mai serioase deziderate ale vremurilor noastre, acele țări pentru care noțiunea de ”politically correct” e mai importantă decât realitatea de zi cu zi, în toate aceste locuri civilizate de pe mapamond se păstrează o tăcere totală în legătură cu situația pe care am descris-o pe scurt mai sus.

Un necunoscător în ale celor ce se întâmplă în lume ar putea crede că aceasta este o situație normală: ei cu problemele lor, noi cu ale noastre. Noi, cei din Europa sau America, suntem ocupați cu rezolvarea unor situații de ajuns de stringente în propriile noastre țări: clima, dezvoltarea economică, stabilitatea politică, refugiații care ne fac treaba dar ne încurcă viața, Iranul, Coreea de Nord, ș.a.m.d.

Dar nu, situația e complet alta!!

Această lume, complet indiferentă la ce se întâmplă în țări ca cea descrisă mai sus (pentru că ea nu e singura), găsește timp, energie, interes și chiar patimă în a discuta situația dintr-o altă parte a lumii, aproape la fel de îndepărtată.

Acest interes patologic pentru ceea ce se întâmplă în Israel ar putea fi definit ca obsesie! Un foc de pușcă la granița cu teritoriiile palestiniene este un superb titlu de articol pe pagina întăia. Știrea despre un terorist prins cu arma în mână pe stăzile Ierusalimului, în drum spre următoarea victimă, apare la televizor cu subtitlul ”Breaking news”.

Ba mai mult, limbajul folosit nu numai de mijloacele de comunicație dar și de oficialitățile guvernamentale indică în mod clar o interpretare unilaterală a faptelor. Teroriștii arabi sunt numiți ”militanți”, încercările a zeci de mii de indivizi de a trece granița și de a produce haos în Israel sunt numite ”demonstrații”, iar teroriștii omorâți în timpul încercărilor de a se inflitra pe teritoriul altei țări sunt denumiți ”victime”.

Timp de mai bine de cinci ani (2000-2005) ai ultimei intifade (răscoală populară, în arabă) au fost omorâți 1137 israelieni (80% civili) și 4281 palestinieni (40% civili). Mass media din absolut toate țările a tratat zi cu zi, oră cu oră, acest conflict provocat, susținut și finanțat de Autoritatea Palestiniană. Mii de articole, sute de comentarii în presa electronică, mii de ore la posturile de televiziune, toate au prezentat tragedia ce avea loc în Țara Sfântă, fără să omită cel mai mic amănunt. Inutil a menționa faptul că cel ce apare vinovat în toate aceste relatări era (folosind limbajul regretatului Mircea Crișan) cel ce se apără, nu agresorul.

În acea țară pe care am descris-o pe scurt, între anii 2013-2016, peste un sfert de milion de cetățeni inocenți au fost uciși în războiul civil care încă mai continuă. Rog pe cititor să facă un scurt efort de memorie și să-și amintească un singur articol de ziar, o singură corespondență la vreun post de televiziune, care să relateze masacrul în masă ce are loc ”acolo”. Nu am nici o îndoială asupra rezultatului: nimic, sau în cel mai bun caz mai nimic. Interesul acerb pentru drepturile omului, obligația de a pune capăt unui genocid care continuă de ani, nimic nu mișcă opinia publică internațională și nimic nu se intreprinde pentru micșorarea pericolului de zi cu zi în acel loc uitat de Dumnezeu.

Și acum, după ce am prezentat faptele crude, voi incerca să dau un răspuns cât de cât obiectiv (atâta cât pot fi eu obiectiv în acest subiect) la simpla întrebare: de ce?! De ce ”noi” (numai noi!) suntem tot timpul, dar absolut tot timpul, în lumina reflectoarelor așa zisei opinii publice?  Care e cauza acestui fenomen, numit de mulți dublu standard?

Știu ce cred mulți din cei care, poate, și-au pus aceeași întrebare: Israelul se află în Orientul Mijlociu, o regiune de mare importanță geopolitică și economică pentru întreaga lume. În plus fenomenul numit Israel, un popor reîntors după aproape 2000 ani în propria sa țară, și care se află în permanentă luptă cu noii locuitori ai vechii sale patrii, acest fenomen e unic în istoria civilizației și ca urmare nu e de mirare că el menține interesul universal la un nivel ridicat, și asta de-a lungul anilor.

Ba mai mult, sunt sigur că mulți consideră interesantă realitatea care cuprinde pe de o parte o țară absolut democratică și pe de altă parte o situație politico-militară care impune de prea multe ori aplicarea unor măsuri care pe undeva contrazic aspectul democratic al Israelului.

Trebuie să recunosc, toate aceste argumente sunt nu numai logice dar și verosimile. E mult mai atractiv să vorbești despre o țară dezvoltată, în plină ascensiune, în care domnește un paradox tragic pentru cetățenii ei, dar deosebit de interesant pentru ceilalți, decât să te ocupi de o bucată de pământ ce nu spune nimic nimănui și a cărei soartă nu influențează pe nimeni în lumea asta.

Dar, după părerea mea, adevărul e cu totul altul.

O mulțime de oameni pe pământul ăsta încă nu se împacă cu gândul că evreii au o țară a lor. Prea multe păcate au acumulat evreii în ultimele milenii ca să merite un asemenea cadou. Păcatele nu se șterg cu atâta ușurință și nici faptul că milioane de evrei au fost uciși de-a lungul vremii doar pentru faptul că erau evrei nu schimbă cu nimic sentimentele. Ba mai mult, papa de la Roma a declarat deja de zeci de ani că nu evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, dar acest fapt nu ameliorează cu nimic situația celor care, chiar dacă nu L-au ucis cu propria lor mână, au făcut totul ca să se scape de El.

În plus la fiecare câțiva ani (și în ultima vreme mult mai des) i se amintește opiniei publice prea strânsa legătură dintre evrei și capitalul mondial. Până și distinsul președinte al viitorului stat palestinian a declarat nu de mult că Holocaustul a avut loc doar și numai din cauza felului în care evreii au mânuit banii în acea vreme.

Aceste idei sunt răspândite cu o frecvență demnă de o cauză mai bună. Cum zicea Beaumarchais? Calomniază, calomniază, întodeauna va rămâne ceva! Dovedește că sora ta nu e prostituată chiar dacă nici măcar nu ai o soră (o frază preluată din folclorul israelian)!

Dar în ziua de azi antisemitismul ”nu se mai poartă”, ca pe vremuri. Nici măcar vechea definiție a antisemitului, ca cineva care face rău unui evreu mai mult decât trebuie, nu mai e la modă. Antisemitismul ca ideologie și curent filozofic-politic a fost înlocuit cu anti-israelismul. Israelul e de vină… Și nu poți confrunta pe nimeni cu fapte.

Întrucât subiectul acesta merită să fie tratat în câteva sute  de pagini, mă opresc aici. Nu am nicio speranță că realitatea de care am amintit se va schimba într-un viitor apropiat. Am scris ce am scris pentru ca am dorit să dovedesc celor care mai au nevoie de dovezi că nimeni aici, în țara mea, nu suferă de exces de naivitate. Știm despre ce e vorba și încercăm să conviețuim cu această realitate. A conviețui înseamnă pe undeva a te adapta la o anumită situație. Se pare că noi am reușit să ne autovaccinăm. Am senzația că de-a lungul timpului ne pasă din ce în ce mai puțin de ce se spune, se scrie și se vorbește despre noi.

Din păcate acastă autoapărare are și partea ei negativă, destul de importantă. Ne este ușor nouă, israelienilor, să punem totul pe seama antisemitismului deghizat în antiisraelism. Chiar când facem greșeli (și facem greșeli cu duiumul!) ne e mult mai simplu să interpretăm critica ca provenind din acel sentiment de ură și intoleranță, vechi de două mii de ani. În loc să ne autojudecăm cu obiectivitatea necesară și să reparăm ce trebuie reparat, nu o dată ne ascundem după degetul urei împotriva a tot ce e evreu și israelian, iar rezultatul este că de prea multe ori nu apreciem necesitatea schimbării.

Pentru că nimeni nu e perfect…

 

  1. Nu am uitat de datoria de a aminti numele țării de care pomeneam la începutul acestor rânduri. Nu, nu e vorba de Etiopia, nici de Zimbabwe, nici de Republica Africii Centrale, nici de Chad, Yemen, Congo, nici chiar de Siria, deși toate ocupă primele locuri în clasamentul țărilor cu o situație fragilă. Țara despre care vorbeam este Sudanul de Sud. But who cares?

Gabriel Ben Meron

7 Comments

  • George Litarczek commented on July 4, 2018 Reply

    Esti perfct ca in tot ce scrii. Faptul in sine este de netagduit intrebarea mea este dece mintil luminate ale Europi si Americii nu pot vedea realitatea fenomenului descris de tine?

  • Tiberiu Georgescu commented on June 7, 2018 Reply

    Excelenta analiza.Felicitari.
    Tiberiu G.

  • Ilia Ehrenkranz commented on June 6, 2018 Reply

    Chiar îți dorești să fim tratați ca cei din Sudan? Să fim ignorați de restul lumii ca acum 75 de ani? Chiar?
    Am motive să cred că atenția permanentă, obsesivă, adeseori incomodă, a presei internaționale de fapt ne protejează, nu mai puțin decât avioanele F35.

  • klein ivan commented on June 2, 2018 Reply

    Mi-a plăcut construcția articolului ( am știut că e vorba de Sudan S. ) . Mi-a părut bine de reamintirea cifrelor legate de ultima Intifadă.

    • gabriel ben meron commented on June 3, 2018 Reply

      Imi pare bine ca cel putin un cititor a stiut numele tzarii….
      Merci
      GBM

  • Rose commented on May 31, 2018 Reply

    Grozav Imi Place

    • gabriel ben meron commented on May 31, 2018 Reply

      Imi pare bine, merci
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *