Un numitor comun…

Săgeţile albe vopsite pe pereţi cu inscripţia „Óvohely” [Adăpost] pe care le-am văzut pe clădiri, în prima copilărie, au fost singurele mărturii fizice ale războiului care se încheiase cu aproape un deceniu înainte de naşterea mea, însă teama de bombardamentele (cunoscute din poveştile părinţilor şi văzute în filme) mi-a inspirat, ani de zile, o frică animalică de avioane…

Am avut norocul să trăiesc în pace mereu şi mi se pare o stare firească.

Cu ani în urmă ( la şcoală, la facultate şi chiar la locul de muncă) aveam cursuri de pregătire premilitară şi mi se părea de-a dreptul caraghios că învăţam diverse strategii şi făceam exerciţii de tragere la poligon, în vreme de pace.

În acelaşi timp, ştiam că în Israel este o stare permenantă de beligeranţă, că cetăţenii fac armata pentru că trebuie să-şi apere fragilitatea păcii. În scurtele mele vizite mă simţeam în siguranţă deplină, nu sesizam deloc proximitatea ameninţării armate şi nici scutul puternic al apărării. Viaţa de zi cu zi era vibrantă, veselă, relaxată. E drept că nu s-a nimerit să fiu de faţă în timpul ostilităţilor militare.

În schimb de aici, din depărtare, urmăresc cu îngrijorare maximă atentatele teroriste şi atacurile armate asupra Israelului, mă tem pentru viaţa prietenilor şi cunoştinţelor mele, dar şi a celorlalţi cetăţeni ai acestei ţări miraculoase. Citesc presa internaţională, urmăresc la televizor şi pe Internet imaginile cutremurătoare cu pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri şi suferinţă, de ambele părţi, şi încerc să înţeleg (şi să accept) răspunsul dur, adeseori disproporţionat, al armatei israeliene faţă de atacatori.

Recunosc că sunt un profan în domeniile politicii externe, strategiei şi tacticii militare, dar nu pot să nu mă întreb dacă aplicarea repetată a aceleaşi formule: ei ne atacă, noi răspundem în forţă, ei se liniştesc puţin apoi îşi revin şi ne atacă din nou, iar noi răspundem şi mai dur (şi aşa mai departe) poate duce la un rezultat durabil. Poate că acest rezultat durabil e imposibil de obţinut.

Cred, totuşi, că raţiunea, înţelepciunea, ar trebui să găsească o soluţie. Caut chintesenţa acestei înţelepciuni în maximele despre pace şi război[1].

Si vis pacem para bellum, maxima lui Publius Flavius Vegetius pare să justifice poziţia statului evreu. Nu poţi avea pace dacă nu eşti atât de pregătit de război încât să spulberi orice tentativă de atac a duşmanului sau poţi obţine pacea doar învingând duşmanul cu armata ta puternică.

Pe de altă parte, Herodot spunea că Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii, întrucât în timp de pace copiii îi îngroapă pe părinţi, pe când în timp de război, părinţii îşi îngroapă copiii. Se pare că Herodot era un idealist imaginându-şi că nimeni nu-i atât de “fără minte”…Mintea diabolică a multora a introdus în ecuaţie vieţile fiilor sacrificaţi pe câmpul de bătălie.

Cicero – un pacifist convins – spunea: Aş prefera o pace nedreaptă, unui război drept şi peste două milenii vorbele sale erau întărite de Ioan Paul al II-lea: Nu există un război sfânt, numai pacea e sfântă!  În aceeaşi idee, Mahatma Gandhi era convins că Nu există un drum spre pace, pacea este drumul.

M-a surprins complexitatea şi profunzimea definiţiei lui Spinoza: Pacea nu este absenţa războiului. Este o virtute, o dispoziţie pentru bunăvoinţă, încredere şi dreptate, iar Albert Einstein, poate cel mai profund gânditor al poporului evreu, confirma această idee declarând: Pacea nu se menţine cu forţa – poate fi obţinută doar prin înţelegere.

Las deoparte cugetările filosofilor şi pătrund pe terenul arhicunoscut al aritmeticii elementare , oprindu-mă la numitorul  comun (necesar pentru a ajunge la un acord… şi în politică). Acesta este definit ca cel mai mic multiplu comun al numitoarelor părţilor fracţionate pe care dorim să le adunăm. (Interesul comun minimal pentru o posibilă reunire în vederea reconcilierii). Mă tem că, deocamdată, toate părţile sunt concentrate asupra celui mai mare divizor comun…

Andrea Ghiţă


[1] https://www.kudika.ro/articol/special/42659/citate-despre-pace.html

https://rightwords.ro/citate/teme/pace

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on May 23, 2021 Reply

    Din păcate adevărul aritmetic e cu mult diferit decât ideea care a inspirat autorul acestui articol. Cu cât mai “diferiţi” sunt cei doi termeni, cu atât este mai mare numitorul comun. În extremis, pentru două numere prime între ele (care nu au NIMIC în comun) numitorul comun este produsul lor….Deci fiecare partener pretinde maximum de la celălalt, pentru a ajunge la o înţelegere.

  • Marina Zaharopol commented on May 23, 2021 Reply

    Asemenea lui Cicero, sunt si eu adepta a pacii cu orice pret. Chiar cand e vorba de o pace nedreapta.

    Si, totusi, Incepand cu asa-numita “Pax Romana,” tratatele de pace injuste au dus la razboaie, la o pace de scurta durata.

    Si putem oare condamna Revolta Maccabeilor pentru a recapata dreptul de a-si practica religia? Sau razboaiele de aparare?

    Mai exista apoi si teoria, destul de raspandita conform careia o pace indelungata va duce la coruptie, pe cand razboiul “purifica!!” Nu ader la aceasta teorie absurda. O persoana corupta va cauta sa obtina profituri si de pe urma razboiului. Piesa de teatru “All my Sons” a lui Arthur Miller trateaza exact acest subiect.

    Dar chiar presupunand ca ar exista un sambure de adevar in aceasta teorie, importanta lui ar trebui sa paleasca in comparatie cu ororile razboiului.

    Dezideratul ajungerii la un “numitor comun” (ce exprimare frumoasa) – practicat cu usurinta in matematica – pare imposibil de atins in realitate, in diplomatie la ora actuala in Israel. Din pacate…

  • Klein Ivan commented on May 21, 2021 Reply

    Th.Speranţia –Ştiu pruverbul-zice Iţic-

    Că-l avem şi la ovrei,

    Ştiu prea bine…dar e vorba

    Dacă-l ştie şi Grivei!.

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on May 20, 2021 Reply

    Andrea, articolul tău este frumos, plăcut la lectură, interesant, te felicit pentru el, mai ales pentru erudiția de care ai dat dovadă. Numai că realitatea în Orientul Mijlociu este diferită de cea europeană, iar gândirea multor teologi musulmani extremiști , atât șiiți cât și suniți – dar cu putere mare de influență supra masei musulmane fanatizate – este alta. Nu sunt cercetător al islamului, nu sunt cunoscător în acest domeniu în suficientă măsură. Dar pun problema înțelegerii unei gândiri filosofice, religioase și politice complet diferite. Este și problema înțelegerii unei lumi cu o istorie diferită, cu o psihologie diferită, a unei religii cu o teologie complet diferită. Pentru înțelegerea ei se impune studierea Coranului și a filosofiei arabe medievale și moderne. Naționalismul modern arab ”palestinian” nu a apărut din senin. Este o parte a evoluției societății arabe musulmane de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din secolul al XX-lea. Evoluție care reunește elemente de naționalism de influență parțial europeană, dar cu o bază tradițională arabă, cu elemente specifice de teologie islamică și istorie arabă. Apropo, naționalismul arab palestinian nu a apărut odată cu sionismul politic, nici din cauza lui. Sionismul a fost cunoscut de unii lideri și intelectuali arabi încă în anii 1880, înainte de Theodor Herzl. Ei acceptau sionismul, dar numai teoretic, deci ca ideologie națională și culturală, revenirea evreilor la iudaism, dar nu ca element practic. În privința naționalismului arab musulman trebuie să observăm ce s-a întâmplat și în alte țări și regiuni. De exemplu, în țările în care existau comunități creștine relativ mari, naționalismul arab musulman a pornit împotriva acestor comunități creștine, considerându-i pe creștini ca străini, fiind de altă religie, deși erau arabizați lingvistic. Dar totuși erau identificați cu europenii ”colonialiști”, străini. Nu avea importanță faptul că în majoritatea țărilor arabe creștinii se aflau acolo înaintea apariției islamului. Dar, erau o societate diferită, minoritară, iar naționalismul modern pornește și împotriva miniritarilor; cu aât mai mult naționalismul islamic și islamist extremist. Naționalismul ”palestinian” a apărut ca un naționalism islamist rural. Să ne amintim că a existat și altă formă de naționalism arab islamic, laic, dar bazat tot pe tradiția musulmană și pe istoria arabă: ideea nasseristă de unificare a întregii lumi arabe, a ”națiunii arabe”. Astăzi această idee pare uitată, dar urmările ei au rămas: unele tendințe de solidaritate națională și politică arabă. Acest naționalism nu includea popuțații și țări musulmane non-arabe, dar nu excludea complet ideea unirii musulmane pe baza credinței islamice în Coran. Apropo, astăzi mai există ideologi musulmani care văd ca o obligație să recucerească toate teritoriile ce au aparținut o dată lumii musulmane, inclusiv Peninsula Iberică, Peininsula Balcanică, sudul Italiei, tot litoralul Mării Negre, Ungaria, porțiuni din Austria. Societatea musulmană este bazată pe altă tradiție decât societățile europene. Aș propune să recitim unele opere literare românești romantice din secolul al XIX-lea, precum și cronici românești din secolele XV-XVIII pentru a o înțelege mai ușror. De pildă ”El-Zorab” de George Coșbuc, sau ”Scrisoarea a treia ” de Mihai Eminescu, sau o pezie scrisă de Vasile Alecsandri după ce a vizitat ”locuri pitorești” din Maroc și Algeria. Și să ne amintim că luna Ramadan din calendarul musulman a intrat și în folclorul românesc sub forma ”au făcut ramazan”, urmat apoi de ”bairam”. Să ne amintim și de ”1001 de nopți” pentru a înțelege mentalitatea arabă. Bineîmțeles, o operă literară celebră, de valoare universală, dar care tocmai prin conținutul ei arată diferența ître culturi și mentalități, subliniind specificul arab musulman. Și un exemplu contemporan: Turcia, considerată totdeauna un exemplu de progres, de țară musulmană laică, europenizată, care a vrut să fie primită în Uniunea Europeană. Până la urmă, a ales un lider musulman, Erdogan, care a început să înlăture unele reforme ale lui Mustafa Kemal Ataturk, printre altele retransformând biserica Hagia Sofia de la Constantinopol / Istanbul, din muzeu înapoi în moscheie.

    • Andrea Ghiţă commented on May 20, 2021 Reply

      Dragő Lucian Zeev Herşcovici, mulţumesc mult pentru acest răspuns elegant. Adevărul e că aş fi dorit să completez citatele despre pace, măcar cu unul exprimat de un cărturar musulman, dar nu am găsit nimic. Te invit să dezvolţi acest comentariu într-un articol viitor din Baabel.

    • Klein Ivan commented on May 21, 2021 Reply

      L-ZH – Romanii spuneau ” pîine și circ “. Conducătorii știu zicala iar atunci cînd poporul începe să murmure că pîinea nu e suficientă i se oferă mai mult circ . Atît timp cît în fruntea unui popor se vor afla conducători incapabili , istoria se va repeta . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on May 20, 2021 Reply

    Si mie mi-a placut articolul si alegerea maximelor pe care ai incercat sa le potrivesti situatilor de lupta pe care le vedem.
    Ura si neputinta de acceptare a existentei evreilor in statul care s-a creat dupa 1948 este revoltator, atrage dupa sine nenumarte victime si conducerea politica se confrunta de multe zeci de ani cu ostilitati din toate directiile.

  • theodor toivi commented on May 20, 2021 Reply

    Andrea, ma bucura ca ai trait in pace si sper ca aceasta stare va continua multe secole. Cu toate aceasta ascultand vocile iredentistilor maghiari, clopotele care bat impotriva Acordului Trianon si cunoscand Clujul drept un oras multinational, este bine sa ne gandim si la un viitor apocaliptic, extrem de nedorit…

    • Veronica Rozenberg commented on May 20, 2021 Reply

      Thedor esti foarte incurajator, oare de ce?

  • Peter Singer commented on May 20, 2021 Reply

    Regretabil, Hamas nu este un partener pentru o pace durabila. Nu a fost, nu este si nu va fi. Cu fanatici pentru care numai distrugerea Israelului si uciderea tuturor evreilor nu este nimic de discutat. Nici-un filosof antic nu poate ajuta. Concluzia este evidenta.
    Ridicolul consta in faptul ca desi toate statele civilizate recunosc Hamasul ca organizatie terorista dar simultan opresc distrugerea ei de cate ori apare posibila. Curat murdar.

  • tiberiu ezri commented on May 20, 2021 Reply

    Mi-a placut articolul si mai ales citatele. Insa cred ca fraza “acest rezultat durabil e imposibil de obţinut” este adevarata in acest caz fiindca la tangou ai nevoie de doi parteneri. Palestinienii vorbesc pe cel putin doua limbi si unii din ei – Hamas nici nu vorbesc deloc cu noi.
    Legat de citate, iata doua relevante ale Goldei Meir:
    1. Cand arabii vor pune de-oparte armele nu vor mai fi razboaie. Cand Israelul va depune armele nu va mai exista Israel.
    2. Noi ii putem ierta pe arabi ca ne omoara copiii. Nu putem sa-i iertam ca ne obliga pe noi sa-i omoram pe copiii lor. Vom avea pace cu arabii numai cand ei isi vor iubi copiii mai mult dacat ne urasc pe noi.

  • Hava Oren commented on May 20, 2021 Reply

    Cu toții au dreptate, dar cea mai relevantă mi se pare maxima lui Vegetius.
    O pace durabilă pare imposibil – sau aproape imposibil de obținut și în aceste condiții Israelul mizează pe descurajarea atacurilor (deterrence). Până la urmă această strategie și-a dovedit eficiența în întreaga lume de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial încoace.

    • Veronica Rozenberg commented on May 20, 2021 Reply

      Nu stiu de ce tragi acesta concluzie. Eu de exemplu cred ca situatiile care au dus la pace de lunga durata in Europa tin de timp si de educatia partenerilor.
      Si nu mai putin de un nivel de viata decent, pentru ca saracia scoate oamenii in strada facandu-i violenti.
      Iar Israelul a gresit si aici.
      Banii nenumarati la numar care au ajuns in decursul anilor in Gaza si in teritoriile Iudeea si Samaria nu au fost utilizati in folosul populatiei, ei au umplut “buzunarele” si conturile bancare ale conducerii corupte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *