În copilărie am citit cartea Don Quixote de la Mancha și am văzut și filmul. Se spunea că aceasta a fost cea mai citită carte a tuturor timpurilor. Pe atunci m-a distrat cel mai mult duelul lui Don Quixote cu morile de vânt. Adineauri mă plimbam pe străzile din Rehovot, orașul israelian în care trăim, și într-un morman de cărți aruncate am găsit acest volum, frumos legat, tipărit în engleză în 1969 și distribuit de Heron Books. În acel moment mi-am pus întrebarea: oare există vreo asemănare între lupta omenirii împotriva actualei pandemii de COVID 19 și duelul lui Don Quixote cu morile de vânt?

În ultimul număr al revistei Baabel am citit cu plăcere excelentul articol al colegului și prietenului meu Gabriel Ben Meron legat de pandemie https://baabel.ro/2021/08/prostii-nu-sunt-de-vina/ și mi-am spus că atâta timp cât COVID 19 nu dispare, articolele despre el vor curge gârlă, atât de enigmatic este acest virus și boala produsă de el.

Ca să răspund la întrebarea de mai sus, am recitit cartea, precum și alte surse de informare. Miguel de Cervantes a publicat romanul în două părți, în 1605 și 1615, iar traducerile engleze au apărut în 1612 și 1620. Titlul original al cărții (în traducere liberă din spaniolă) era “Ingeniosul gentilom (în partea întâi) sau cavaler (în partea a doua) Don Quixote de La Mancha”. Titlul ediției actuale, așa cum se vede în ilustrație, este Aventurile lui Don Quixote de La Mancha.

Bazat pe arhivele din La Mancha și pe texte vechi traduse din limba arabă, autorul încearcă să prezinte acțiunea fictivă ca pe ceva real. Don Quixote întâlnește diferite personaje și intervine în mod violent în treburi care nu îl privesc, încercând să facă dreptate și să “corecteze” lumea, ceea ce creează nenumărate probleme pentru el și pentru servitorul său, Sancho Panza. https://en.wikipedia.org/wiki/Don_Quixote#:~:text=The%20plot%20revolves%20around%20the,Don%20Quixote%20de%20la%20Mancha.

Cervantes a fost contemporan cu Shakespeare, cu regele Spaniei Filip al II-lea și cu regina Angliei Elisabeta I. A fost chiar furnizor de materiale pentru Invincibila Armada, celebra flotă spaniolă care a fost distrusă de englezi. Ca urmare, Cervantes, care nu prea avea spirit de comerciant, a dat faliment. Viața în Spania acelor vremuri avea încă multe caracteristici medievale, deși restul Europei apusene se afla deja în Renaștere. Influența medievală se simte și în scrisul lui Cervantes, însă prin comportarea și faptele eroului, Cervantes ironizează unele aspecte învechite din țara sa. Atitudinea modernă a scrierilor sale a devenit aparentă mai ales după vizitele făcute în Italia, care era deja în plin Rinascimento, în comparație cu Spania. Cartea s-a bucurat de la început de o imensă popularitate și traducerile în limbi străine au urmat în ritm rapid.

Ceea ce i-a cucerit pe cititori este eternul conflict dintre caracterul idealist și cel realist al sufletului uman, valabil nu numai în Spania medievală, ci pretutindeni și oricând. Dinamica dintre cele două personaje se schimbă nu numai odată cu vârsta, ci și sub alte influențe. În prefață, romancierul englez William Buchan descrie cartea ca pe o capodoperă a literaturii universale. Don Quixote este un cavaler de modă veche, sărăcit, care însă și-a păstrat idealismul neatins, cu toate că e înconjurat de oameni realiști. Deși pare ridicol până la extrem, Don Quixote își păstrează șarmul și demnitatea. Buchan recomandă această carte cititorilor din toate generațiile și toate vârstele.

Cavalerul din satul La Mancha, în vârstă de vreo cincizeci de ani, avea o constituție solidă, era înzestrat cu o armură care îl acoperea din cap până-n picioare, o suliță și o mârțoagă pe care o numea Rocinante. Citea fără întrerupere romane cavalerești și abia dormea, ceea ce, după spusele autorului “i-a secat creierii”. Numele lui adevărat era Alonso Quixano, dar pentru a corespunde idealului său de cavaler medieval, el și-a ales numele de Don Quixote de la Mancha. Ca amantă virtuală și-a ales o țărancă frumușică din satul vecin, Toboso. Și ei i-a dat un nume nobil, Dulcinea del Toboso. Don Quixote credea că tot ce scria în romanele cavalerești era purul adevăr, considerându-se el însuși un cavaler medieval.

Într-o bună dimineață Don Quixote a ieșit la drum cu Rocinante, cu sulița și cu armura pe el. Ajungând la un han, și-a imaginat că era un castel. Pe hangiul burtos l-a luat drept nobil castelan, iar în femeile de moravuri ușoare a văzut doamne de la curte. Văzându-l cam ciudat, hangiul i-a spus că nu mai are paturi libere. A cerut de mâncare, dar armura îl împiedica să mănânce și să bea, așa că femeile din han i-au turnat apă în gură printr-o tulpină de trestie. După cină, căzând în genunchi în fața hangiului, pe care și-l închipuia nobil, i-a cerut să-i acorde ordinul de cavaler. Hangiul a intrat în joc, dar mai târziu Don Quixote s-a luat la harță cu ceilalți clienți și după ce a rănit doi dintre ei, aceștia l-au izgonit din han, aruncând după el cu pietre. În continuare, întâlnind niște negustori din Toledo, care cică își băteau joc de Dulcinea lui imaginară, a sărit să o “apere”, dar a fost bătut măr. La un moment dat vecinul său, Sancho Panza, i s-a alăturat ca să participe și el la aventuri, începând cu atacul asupra morilor de vânt, pe care Don Quixote și le închipuia ca pe niște monștri înfricoșători.

Mă opresc aici, fiindcă la morile de vânt voiam să ajung. La vederea celor 30-40 de mori de vânt, Don Quixote i-a grăit lui Sancho Panza:

– Dumnezeu ne-a scos în cale acești monștri ca să-i căsăpim și să scăpăm omenirea de ei.

Surprins, Sancho i-a răspuns că erau simple mori de vânt, și nicidecum monștri.

– Se vede, i-a răspuns Don Quixote, că nu ai experiență în luptă, așa că stai de-o parte, mă descurc eu singur cu ei, într-o luptă feroce și inegală.

În ciuda opoziției lui Sancho, galopând pe Rocinante și cu Dulcinea în suflet, el s-a năpustit asupra primei mori de vânt, strigând că el, chiar de unul singur, va nimici toți monștrii. Între timp vântul s-a întețit, lancea s-a rupt, iar cal și călăreț s-au încurcat în roata morii care se învârtea tot mai repede, ca pe urmă să cadă amândoi de la mare înălțime. Don Quixote era convins că cei care i-au furat cărțile cu povestiri cavalerești i-au creat pe acești monștri aidoma celor din cărți.

După părerea unui prieten psihiatru, Don Quixote suferea de o nevroză combinată cu narcisism. Trăia cu capul în nori, era tipul omului idealist, fiind până la urmă adus la realitate de Sancho Panza. În descrierea lui Cervantes mai pot fi identificate și alte simptome neurologice și psihiatrice: tremor, insomnie, halucinații vizuale și auditive (mai ales în lupta cu morile de vânt) și demență, manifestată prin tulburări cognitive, judecată inadecvată și lipsă de orientare în timp și în spațiu. Până la urmă, cu ajutorul lui Sancho Panza, Don Quixote se trezește la realitate.

https://www.karger.com/Article/Fulltext/341338

Ce nu știm despre COVID 19?

Spre deosebire de bolile virale sezoniere, care se limitează la afecțiuni respiratorii, boala produsă de COVID 19 atacă rinichii, sistemul imunitar și produce coagularea excesivă a sângelui, ducând la leziuni serioase în plămâni, inimă și creier. Complexitatea acestei boli încă nu este înțeleasă până la capăt. De aceea și din cauza complicațiilor care apar uneori pe neașteptate, tratamentul este numai simptomatic, fără a combate cauza bolii, ceea ce explică și mortalitatea crescută în cazurile severe. Lipsa de oxigen, care de multe ori apare pe nesimțite, este înfricoșătoare, fiindcă ea poate cauza moartea pacientului în câteva minute. Misterul hipoxiei (lipsei de oxigen) silențioase rămâne încă nerezolvat. Tratamentul ei este controversat, fiindcă fiecare metodă, fie ea administrare de oxigen, ventilație artificială sau prin ECMO (o mașină care “înlocuiește” inima și plămânii, asigurând schimbul de gaze în afara corpului) poate eșua în mod imprevizibil. Nici furtuna imunologică produsă de virus în cazurile grave încă nu este complet elucidată.

https://www.newyorker.com/science/medical-dispatch/what-we-donț-know-about-covid-19

Un alt mare mister este cum se poate prezice un nou val de pandemie. Deși metoda cea mai eficientă de a preveni sau întârzia un nou val de pandemie pare limitarea propagării virusului, https://www.nature.com/articles/s41598-021-85875-2 în practică acest lucru este greu de realizat. Scăderea infectării la aproape zero (cum a fost după al treilea val din Israel) creează un cerc vicios: relaxarea restricțiilor, (zboruri în străinătate, deschiderea școlilor, etc.) a dus la al patrulea val de pandemie în Israel, în ciuda procentajului mare de vaccinări.

Legătura alegorică dintre morile de vânt ale lui Don Quixote și tâlcurile neștiute ale pandemiei.

Expresia “a te lupta cu morile de vânt” înseamnă a face o muncă sisifică, dar fără rost. Revenind la titlul articolului, aș dori să explic cum văd eu legătură dintre lupta lui Don Quixote cu morile de vânt și lupta noastră contra pandemiei. Don Quixote suntem noi înșine, cei care nu prea înțelegem cu cine ne luptăm și cum va reacționa adversarul, dar totuși ne încăpățânăm să continuăm lupta. Morile de vânt sunt reprezentate de virusul enigmatic. Iar Sancho Panza, realistul, este vaccinul, cel care ne va salva de virus prin progrese în microbiologie și farmaceutică. Dar avem și Don Quixoți moderni: unii care neagă existența pandemiei și se opun vaccinării și alții care își închipuie că îi pot convinge pe primii că nu au dreptate…

Deocamdată COVID 19 rămâne cu noi și posibilitatea ca boala să dispară sau fie prevenită depinde de vaccinări sau de alte tratamente preventive viitoare, de comportamentul uman și de evoluția virusului.

Și totuși, istoria a arătat că toate pandemiile s-au terminat odată (în afară de pandemia antisemitismului și a rasismului în general). Trebuie să avem în noi un dram de Don Quixote și mult din Sancho Panza ca să putem scăpa definitiv de pandemie.

Tiberiu Ezri