“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi.

Nici familia Oz nu a fost scutită de această realitate tolstoiană. În urmă cu un an, fiica cea mijlocie, Galia, a publicat o carte în care face dezvăluiri dureroase despre relația avută cu tatăl ei. Din această carte răzbate o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.”

În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. Contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia. Către sfârșitul vieții Amos Oz a înțeles că a avut anumite derapaje în raporturile cu fiica sa cea mijlocie și ar fi dorit foarte mult să repare ceea ce se mai putea repara. Cerea să i se mai acorde o șansă. Se pregătise pentru acea ultimă întâlnire așa cum un student se pregătește în vederea unui examen, un examen greu, în care bibliografia era compusă în special din cartea Părinți toxici a psihologei americane Susan Forward. A fost cartea care a influențat-o cel mai puternic pe Galia și de aceea Amos a citit-o cu mare atenție. Cu scrisul lui mărunt de mână, Amos Oz poartă pe marginea cărții un dialog imaginar cu fiica sa. Ca un student silitor subliniază pasajele care îi atrag atenția, face completări la altele, iar uneori își exprimă dezacordul. La paragraful în care scrie “Coborâți-vă părinții din Olimp”, el adaogă cu cerneală neagră: “Există o mare diferență între a coborî un părinte de pe piedestal și a-l arunca la lada de gunoi. Este exact deosebirea dintre vindecare și răzbunare.”

În alt loc Amos Oz scrie cu amărăciune: “Oare de ce acest psiholog crud nu se întreabă dacă în viețile acestor copii au existat și momente frumoase, clipe de generozitate, momente de comuniune. De ce trebuie să lăsăm generațiilor viitoare doar supărările, ranchiunele și frustrările noastre? De ce să nu credem în ispășire? Chiar și un puț care pare secat se poate reumple de la ploile binefăcătoare ale toamnei.”

Din păcate acea ultimă și mult așteptată întâlnire, care ar fi putut limpezi apele tulburi ale unui trecut zbuciumat nu a mai avut loc. Niciunul din ei nu a putut să-și calce peste mândrie pentru a face primul pas. Iar când au făcut-o era deja prea târziu.

“Durerea este cel mai apăsător sentiment pe care îl poate simți o ființă umană. Orice om poate recepta durerea. Chiar și un copil de cinci ani simte durere. Chiar și copilul de trei ani. Dacă mi s-ar permite să rescriu cele Zece Porunci, le-aș transforma într-una singură: Nu provoca durere” – afirma Amos Oz într-un alt interviu. Poate că acum, de dincolo de viață, ar mai fi adăugat una: Căutați să vă înțelegeți părinții.

Există un element de tragedie greacă în toată această povestire. Tocmai el, marele scriitor, cel care putea construi catedrale din cuvinte, nu a găsit spre apusul vieții uneltele necesare spre a clădi un simplu podeț către sufletul fiicei lui. Acesta ar putea fi subiectul unui roman pe care doar un singur om de pe planetă l-ar fi putut scrie. Din păcate tocmai această carte, ultima, care ar fi încununat opera unui scriitor de geniu, nu se va scrie niciodată.

George Schimmerling