Aproape că nu putem iniția o discuție despre un eveniment istoric fără a declanșa o ceartă în care protagoniștii se acuză reciproc că nu sunt patrioți, că sunt vânduți unor interese străine, etc. Este unul din cele mai elocvente exemple care arată că mai avem mult până vom înțelege democrația, așa cum ne-a explicat-o Ion Rațiu în 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul de a avea o altă părere decât a mea!”

Nu trebuie să căutăm alte exemple decât cele întâlnite în realitatea zilnică. Campaniile electorale ne dezbină și interpretarea evenimentelor diferă în funcție de afinitatea pe care o avem față de candidații care ne cer sufragiul. Cultele religioase ne pretind, și ele, să le îmbrățișăm modul de interpretare a aceleiași unice Cărți Sfinte, insistând să contrazicem interpretarea altora. Ne confruntăm cu un război la hotarele țării. Fiecărui eveniment petrecut pe teren i se dau interpretări diferite, convenabile uneia sau celeilalte tabere. Lumea este divizată. Tot așa stau lucrurile cu evenimentele petrecute demult, în alte epoci, deoarece se știe că „odată cu trecerea anilor, adevărul și minciuna vor face schimb între ele” [Evgheni Vodolazkin]. Cine are dreptate? Unde e adevărul?

Referindu-ne la „adevăr”, trebuie să recunoaștem că reprezintă o noțiune deosebit de fluidă și uneori periculoasă. Filozofii l-au cercetat și fiecare i-a dat altă explicație. În plus, Diogene ne atenționează că „relația noastră cu adevărul trebuie să fie aceeași pe care o avem cu focul; dacă ne apropiem prea mult, ne ardem, dacă ne îndepărtăm, înghețăm”. Adăugând la această noțiune și particula „istoric”, pătrundem într-o adevărată junglă. Oare de ce? De ce nu putem avea o viziune unitară?

Nu pretind să știu dacă întâi a fost oul sau găina, dar după îndelungi analize am ajuns la o explicație proprie, care nu trebuie să fie preluată ad literam de toți. Este părerea mea și o voi expune începând cu o anecdotă din anii 1980:

A fost odată un împărat vestit și puternic care stăpânea mai multe țări și popoare. Acest împărat era șchiop, cocoșat și chior. După ce a cucerit o lume întreagă, orgoliul l-a îndemnat să-și dorească să lase posterității chipul său. Așa că a cerut să i se aducă un pictor.

Pictorul l-a reprezentat așa cum l-a văzut: cu un picior mai lung și unul mai scurt, cu un ochi la slănină și altul la făină și cu ditamai cocoașa în spate. Când a văzut tabloul, împăratul s-a înfuriat, a văzut în el o jignire adusă personalității sale. A tăiat capul pictorului și a cerut să i se aducă altul, mai bun.

Al doilea pictor a aflat ce a pățit primul și a zis: eu nu voi picta aspectul exterior. Voi picta caracterul său, curajul, bunătatea, tot ceea ce aparține interiorului său. A ieșit un tablou cu un tânăr frumos care putea fi Adonis. Împăratul știa că are niscaiva defecte și văzând tabloul, s-a supărat. Era o ironie adusă personalității sale! I-a tăiat și lui capul și a cerut alt pictor.

Al treilea pictor a aflat ce au pățit primii doi. Atunci l-a pictat pe împărat din profil (ca să se vadă doar un ochi), călare pe cal (ca să se vadă doar un picior) și în goana calului (ca să-i mascheze cocoașa). Împăratul a fost încântat de scena de luptă și l-a răsplătit împărătește

Morala: Astfel s-a născut realismul socialist în artă.

Azi morala nu mai stârnește zâmbete, fiecare poate avea propria părere, fără să i se facă vreun rău fizic. Dar povestea ne ajută să facem câteva raționamente. Fiecare din cei trei pictori era convins că reprezentase ADEVĂRUL. Cu toate acestea, unii nu au acceptat acel adevăr și au pretins o altă reprezentare. Personal, am tras următoarea concluzie:

După cum au existat trei moduri de reprezentare picturală a unei situații concrete, reale, există și trei moduri de scriere a istoriei. Un al patrulea mod nu există!

În orice lucrare istorică am citi, autorul utilizează una din cele trei metode prezentate în povestirea anterioară. Uneori același autor, înșiruind faptele istorice, șerpuiește între cele trei metode, prezentând propria sa variantă. Și nu doar istoricii fac asta. Cititorii, deci consumatorii de istorie, au aceleași trei feluri de gândire și de acceptare, referitor la un eveniment sau altul. De aici se produc neînțelegerile. Istoricul este apreciat numai de cititorii care gândesc la fel ca el. Astfel oamenii se împart în două tabere și apare fenomenul numit…

Parabola paharului jumătate gol și jumătate plin.

Indiferent de subiectul discutat, unii oameni vor lăuda calitatea lichidului din jumătatea plină a paharului și vor îl elogia pe cel ce l-a pus acolo. Alții vor susține că lichidul nu are nicio valoare, e apă chioară, și nu a fost pus acolo cu intenții bune ci, din contră, cineva a furat jumătate din lichid. Între cele două tabere nu va fi niciodată pace, fiecare susținându-și cu tenacitate teoria și fiecare fiind convins că deține ADEVĂRUL.

De unde provin aceste diferențe de vederi?

Fiecare om a primit o anumită educație, iar în formarea concepțiilor care stau la baza modului de a judeca, un factor cheie este reprezentat de părerile și concepțiile celor care l-au educat. La început sunt părinții. Ei au o experiență de viață care le-a sedimentat unele concluzii conforme cu grupul etnic, confesional și politic din care fac parte, sau pe care îl simpatizează. Mai târziu, învățătorii și profesorii ne aduc un surplus de teorii acceptate oficial în acel moment. Lecturile ne adaugă păreri, concepte și teorii, unele exemplificate cu întâmplări reale sau relatate. Peste întregul noian de teorii, principii și concepte intervine societatea reprezentată prin sistemul politic existent, supus unor anumite ideologii, și grupurile de cunoștințe în care ne desfășurăm activitatea. Aceștia din urmă ne aduc și elementele unui patriotism local care vor impune necesitatea satisfacerii unor orgolii ascunse. Încet, încet, între sentimentele pe care la avem și raționamentele noastre logice se va da o luptă. Este momentul în care subiectivismul încearcă să-și facă loc, tot mai mult, în gândirea noastră, iar unul din efectele acestui proces este pericolul că vom încerca să ascundem unele episoade care, din diferite motive, ne deranjează și să exagerăm importanța unor întâmplări care ne satisfac orgoliul. Este perioada pe care o parcurgem fiecare și în timpul căreia încercăm, în mentalul și afectivul nostru, să ne calibrăm prioritățile, să ne alegem metodele, să ne stabilim obiectivele.

Deși fiecare dintre noi va trece toate interpretările primite prin filtrul unei analize personale, concluziile nu vor fi originale. În ele se vor găsi reziduuri ale tuturor factorilor implicați de-a lungul timpului în procesul de educare sau influențare. Semințele concepțiilor însușite, înveșmântate în sentimente superficiale și orgolii trecătoare, se depun inițial la nivelul conștientului. Cu timpul, ele se stabilizează și își trimit rădăcinile spre zona inconștientului, unde vor dobândi o poziție superioară, fiind la baza tuturor raționamentelor pe care urmează să le efectuăm. Mai mult, supraeul, acel arbitru juridic al tuturor faptelor noastre, va fi și el contaminat de concepțiile pe care le-am acceptat. În final, ideile și principiile se împletesc și formează în jurul creierului nostru un corset strâns și rezistent care ne va dirija modul de gândire. Astfel se nasc PREJUDECĂȚILE care acționează ca o caracatiță cu multe brațe și de care nu ne mai putem elibera: „Este mai ușor de sfărâmat un atom decât o prejudecată falsă.” [Albert Einstein]. Din acel moment totul, dar absolut totul, li se va subordona lor și ele vor constitui pentru noi ADEVĂRUL ABSOLUT. Doar astfel ne vor fi satisfăcute toate orgoliile și sentimentele. De acum, teoretic nu vom renunța la iluzoriul nostru „adevăr istoric” decât dacă un altul, care ni se propune, ne va aduce cel puțin alte sentimente, la fel de intense, la fel de plăcute și la fel de înălțătoare ca cele pe care ni le-am făurit inițial. Practic, însă, acest lucru este problematic, cu atât mai mult cu cât noile teorii, mai reci și mai raționale, nu vor fi în măsură să ne „tămâieze” așteptările așa cum au reușit cele făurite de noi. De aceea Sigmund Freud ne avertizează că „se cere timp pentru ca travaliul intelectual al EU-lui să depășească obiecțiile în care s-au investit puternice sentimente”.

Uneori, acel „adevăr” este diferit de ideologia oficială a societății sau a grupului în care ne desfășurăm activitatea. De-a lungul timpului au fost cazuri în care familia a fost supusă unor experiențe traumatice. Ele au fost transmise și noilor generații, dar este posibil ca politica oficială a momentului să nu le recunoască sau să le fie contrară. În acest caz, individul se află într-o situație delicată, fiind obligat să-și răspundă lui însuși: „care este grâul și care este neghina?”

La nivelul conștientului său se dă o luptă între cele două grupuri de concepții și la sfârșit omul trebuie să aleagă calea pe care o va urma.

Ce se întâmplă când individul își formează o concepție contrară societății în care se află? În acest caz intervine…

Sindromul sabiei din mâna împăratului.

Împăratul din anecdota prezentată reprezintă puterea totalitară. Ea impune modul în care avem voie să gândim și concluziile la care avem voie să ajungem. Orice deviere se va sancționa. Primilor doi pictori din anecdota prezentată li s-a tăiat capul. Nu a trecut prea multă vreme de când am trăit într-un regim totalitar și din cauza divergențelor de opinie, mulți au făcut ani grei de pușcărie sau chiar și-au pierdut viața. Cu timpul, „tăierea capului” a luat alte forme, cei incomozi erau internați în spitale psihiatrice, sau primeau sentințe în imaginare procese civile. Am depășit acea fază? Din păcate s-a schimbat doar modul de aplicare a sentinței. Azi „cel nealiniat” nu mai primește pedepse fizice, dar poate fi hulit, jignit, apostrofat, uneori de persoane total nedocumentate în problematica discutată.

Situația nu este nouă și nici nu este specifică doar unei țări. Ea este descrisă de Anatole France în romanul Insula pinguinilor :

De ce te străduiești atât, sărmane domn, să scrii o nouă istorie, când poți să le copiezi pe cele existente, așa cum e uzul? De ai alte păreri, de vii cu o idee originală, pui oamenii și lucrurile într-o lumină neașteptată și vei produce cititorului o surpriză. Iar cititorului nu-i place ca cineva să-l pună în situația de a fi surprins de ceva. El totdeauna caută în istorie fleacuri deja cunoscute. Dacă încerci să-i dai ceva învățăminte, are să se simtă jignit și-ți va deveni ostil. Nu încerca să-i luminezi mintea; va striga că-i jignești convingerile. Istoricii copiază unul de la altul. Își cruță astfel eforturile și evită să se spună despre ei că sunt infatuați. Fă la fel ca ei și nu încerca să fii original. Istoricul cu idei originale nu este luat în serios, toți îl disprețuiesc și le repugnă tuturor.

Este o soluție recomandabilă? Dacă DA, ar trebui să renunțăm complet la cercetare și să ne mulțumim cu ce au scris alții. Deci, ce este de făcut?

Anecdota cu care am început ne-a arătat că pedepsiți ar fi doar adepții primelor două metode. Imprudentul care arată picioarele strâmbe și inegale, ochii sașii și cocoașa va fi pus la stâlpul infamiei. Numai el? Nu! Dacă faci greșeala de a nu fi de acord cu imaginea idilică și glorioasă descrisă după metoda a doua, vei fi, și în acest caz, cel puțin apostrofat. Chiar și situația istoricului care aplică a doua metodă este incertă. Împăratul din anecdotă a avut discernământul de a nu se recunoaște în frumosul tablou prezentat, l-a supărat doar suspiciunea că ar fi o ironie. Însă câți dictatori fac asta? Mulți consideră că osanalele aduse sunt prea sărace și adepții acestei metode s-ar putea ghida după maxima lui Aleksandr Pușkin: „decât meschine adevăruri, mai bună-i amăgirea ce ne-nalță”.

S-ar părea că unica metodă comodă de prezentare a evenimentelor istorice ar fi a treia. Și nu greșim deloc dacă susținem că istoria fiecărei țări, a fiecărui popor, prezintă imaginea unui împărat glorios, în goana calului (de preferință alb), mânuind o armă cu care își nimicește toți dușmanii, iar tot ce nu convine oficialilor poate fi ascuns undeva în spate. Micile defecte fiind astfel considerate ca nesemnificative sau, după caz, false. În fond „dacă istoria nu este eroică, aceea nu e istorie!” [Evgheni Vodolazkin].

Metoda e comodă, dar este ea corectă? Oricât ar susține respectivii autori, varianta prezintă doar frânturi de adevăr, scoase din context, și nu tot adevărul. În această privință scriitoarea americană Jodi Picoult susține că „Doar fiindcă nu expui faptele cu voce tare nu înseamnă că le ștergi existența. Tăcerea e doar un mod mai discret de a minți”, iar istoricul român Neagu Djuvara completează „nicio realitate istorică dovedită nu trebuie trecută sub tăcere”.

Se pare că am ajuns într-un impas. Am înțeles că, în mod subiectiv, au fost și vor exista atâtea adevăruri istorice câți oameni există pe pământ, iar marele ADEVĂR ISTORIC se va ascunde, în continuare, lăsând diverșii pasionați să se certe între ei. Am înțeles că fiecare ne ducem în spate teoriile și concepțiile epocii în care ne-am format, ale familiei și profesorilor pe care i-am avut, ale societății care ni le-a impus. Este timpul să înțelegem că ne aflăm într-o altă perioadă istorică și va trebui să gândim diferit. În acest sens, istoricul și jurnalistul american Allan Nevins (1890-1971) ne dă următorul sfat:

„Fiecare generație trebuie să-și scrie din nou istoria, pentru că fiecare generație dorește să deducă din trecut înțelesuri care să o ajute să facă ordine în haosul contemporaneității.”

Cei care vor înțelege că fiecare avem dreptul la propriul nostru mod de gândire, vor fi pașnici. Ceilalți se vor certa în continuare.

Gheorghe Moldovan