Curtea casei în care am copilărit nu avea o suprafață mai mare de 120 de metri pătrați. Am și acum schița terenului cu amprenta casei cu tot. Părinții mei au cumpărat-o și ne-am mutat în ea când eu aveam 7 ani.

Forma geometrică a terenului nu era un dreptunghi, fie și aproximativ considerat, așa cum ar fi fost normal. Într-unul din colțuri lipsea un mic dreptunghi de vreo 4 m pătrați. După un timp, am înțeles că acolo e o cameră a vecinilor noștri, a căror curte n-o vedeam pentru că acel colț era spatele unei părți a locuinței lor, ei având accesul de pe altă stradă, perpendiculară pe a noastră. Noi vedeam doar doi pereți în unghi drept și un colț de acoperiș deasupra.

Desigur, era bine ca părinții mei să fi avut în folosință acea suprafață lipsă. Ați înțeles că nu ne lăfăiam în camere mari, ci erau doar două: una a noastră, a celor două fete, și una a părinților noștri, între ele fiind o sală mică, transformată iarna în bucătărie.

Sper că nu v-am plictisit cu descrierile de până acum. Mă veți înțelege de ce am făcut asta, dacă aveți răbdare.

După ce am mai crescut, ajungând și în curtea vecinilor “din spate”, cum le spuneam noi, am văzut și configurația și amplasarea casei lor. Fără îndoială își construiseră o cameră, ei sau foștii proprietari – pe terenul care, firesc, era de fapt al nostru. Așa cred eu. Intrarea abuzivă în posesie fusese făcută cu mult înainte ca părinții mei să cumpere casa cu terenul aferent.

Lumea a evoluat, instrumentele de măsurare a terenurilor în vederea efectuării cadastrului sunt acum de o precizie milimetrică. Numai că deprinderile oamenilor cam bat pasul pe loc, pas care altădată măsura și delimita ”riguros” vecinătăți.

Simțul proprietății i-a făcut pe mulți să se bucure dacă reușeau să-l fure pe vecin și cu 20cm când și-au construit/reconstruit gardul. Puțini respectă rigorile în asemenea situații. Înmulțiți 20cm (desigur, pare puțin) cu lungimea gardului făcut și obțineți metri pătrați buni însușiți nedrept, zic eu.

Mergând pe străzile cartierului în care locuiesc acum – zonă care are blocuri, dar și străzi cu case vechi care n-au apucat să intre în sistematizarea lui Ceaușescu din anii ’80 – văd deseori garduri la stradă nealiniate cu ale vecinilor, garduri care intră și ocupă părți bune de trotuar. În unele locuri, ca pieton, trebuie să mergi pe carosabil, un lucru care-ți dă nesiguranță. Fie și după acest aspect urbanistic, intuiesc pe deplin “calitățile” umane ale celor care au avut simțul proprietății “dezvoltat”, văzut de mine cam nefiresc. Sau acesta este firescul? Nici nu știu ce să mai cred.

De fapt, pe asta se bazează și obrăznicia multora! Las’ ca-i mai bine să iau ceva nemeritat! Și așa stătea degeaba! Lipsa rușinii pentru ce fac e de neimaginat și nici teama de Dumnezeu sau de o altă instanță nu sunt prezente.

Am văzut cazuri când frați buni nu-și vorbesc tot restul vieții pentru că au o dispută legată de pământul moștenit de la părinți sau de niște lucruri indivizibile. Și totul pentru că sistemul administrativ, începând cu primăriile, e permisiv cu necinstiții, nu cu cei corecți. Eu știu că niciun sistem juridic nu e perfect, dar ce este la noi, în România, întrece orice imaginație. Iar omul corect nici nu îndrăznește să-și caute dreptatea pentru că acolo e mereu ușa încuiată.

Mai cunosc un caz real, relatat de un văr. Cu zeci de ani în urmă, în satul în care s-a născut – este și satul de baștină al tatălui meu – era o uliță în pantă, unde iarna se dădeau cu sania copiii. Peste zeci de ani, revenind acolo, a văzut că ulița de joacă s-a îngustat treptat, treptat și nu pentru că în copilărie te ai pe tine ca unitate de măsură și vezi totul mai mare decât este în realitate. Dovada ”îngustării” era că pe uliță se putea trece cu tractorul, cu căruța trasă de cai și chiar cu un car plin cu fân ”etajat”. Așa cum sunt autobuzele din Londra! Acum, nu se poate trece decât cu cel mult un animal tras de frânghie! Dar ce să vă mai spun? Nici nu mai e nevoie să treacă atelaje sau animale pentru că nici nu mai sunt. Doar o singură familie mai are o vacă pe care o mai duce la păscut. E drept, nici zăpadă nu mai este ca altă dată! Nu mai ninge abundent nici cu zăpadă, nici cu copii! Ulița va dispărea cu totul cât de curând. Va dispărea ca și cum nici n-a fost vreodată.

Incorectitudinea sau nepăsarea celor care trebuia sau trebuie să vegheze să nu se întâmple astfel de “furăciuni” a mers până acolo încât, în mod instituțional, cu semnături false au măsluit chiar schițe cadastrale care, oricum, nu aveau precizia celor care se întocmesc acum. Greu de revenit la origine!

Și încă ceva. Blocul unde locuiesc e foarte aproape și de o stradă care o leagă pe a noastră cu una paralelă. Are dublu sens, dar pe ea mai poate trece în siguranță doar o singură mașină. Dacă, din întâmplare, vin două automobile din sensuri diferite, una din mașini trebuie să intre într-un fel de alveolă. Mă întrebați cum se poate așa ceva? Iată cum: pe această, de fapt ”străduță”, era demult, demult un canal, probabil pentru scurgerea apelor pluviale. Cu timpul, crearea infrastructurii cartierului a făcut posibilă acoperirea canalului, în prezent sub forma unui tub îngropat. Gospodarii din vecinătatea canalului și-au întins proprietățile pâș-pâș, astfel încât nu e loc decât pentru trecerea unei singure mașini. De trotuare nici nu poate fi vorba! Sunt și proprietari ale căror garduri au fost statice; în dreptul lor apărând acum acele alveole salvatoare pentru situația descrisă mai sus. Am văzut cum unii au în ”folosință” bucata de pământ de peste ”canal” față de curtea proprie. Nu l-a luat nimeni și s-a gândit că e foarte bun pentru el. Cred că astfel de cazuri sunt multe.

Eu mă întreb, retoric, bineînțeles, cum justifică proprietarii ”pâș-pâș-urile” proprietăților lor și cum de nu-i întreabă nimeni de sănătate? E drept, strada poate fi ocolită, știindu-i inconvenientele, dar pietonii au simțul scurtării distanțelor foarte dezvoltat și îl folosesc, însă cu multă grijă, pentru că merg neregulamentar pe carosabil. După cum v-am precizat, pe această stăduță nu există trotuar obișnuit.

Pe mine existența unor astfel de situații mă pune în mare încurcătură legat de corectitudinea administrării spațiilor și drumurilor publice care-mi pare scăpată de sub o bună supraveghere. Și vorbim de București, capitala țării! La sate situația e și mai gravă! Omul nu e corect dacă nu e și constrâns de spectrul penalizărilor.

Singurul lucru furat la viața mea, când eram copil, au fost trei piersici dintr-un pom din curtea vecinului. Proprietara m-a prins cu ”piersica-n gură” și rușinea a fost atât de mare încât m-am lecuit pentru tot restul zilelor mele.

Mult mai târziu am aflat că doar fructele care cad în mod natural în altă curte decât cea în care este pomul, sunt ale celui unde cad[2], nu și cele din pom, chiar dacă ramurile cu fructele sunt deasupra terenului învecinat. Va trebui să bați pomul, când nu te vede vecinul, ca să poți lua fructele.

Pentru o completă sinceritate, vă mai spun că, pe când eram elevă, la încheierea orelor de școală, dacă nu-mi mai găseam guma proprie, luam orice gumă vedeam pe altă bancă, pentru ”completarea penarului”. În recreații, băieții se băteau cu gume și luau ”muniție” de oriunde găseau la îndemână. Eu nu voiam să ajung acasă fără gumă. Îmi era indispensabilă la lecții, iar mamei nu-i puteam cere bani de gumă în fiecare zi. Așadar, fără să știu, foloseam metoda consacrată în armată, unde soldații își iau unul altuia obiecte pentru întregirea ”inventarului” din dotare. Deci, nu simt nicio vinovăție că am furat gume.

Elena Stoican

15 octombrie 2023, București

[1]

Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia și de a le culege fructele naturale, industriale și civile, întocmai ca însuși proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanța.

[2]

Potrivit Codului Civil, „Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său”