Să facem cunoștință cu Sefora

Sefora (Țipora), soția patriarhului Moise, este întâia femeie care a făcut o circumcizie. Chiar dacă numele ei apare meteoric în textul biblic (Exod 2:21, 4:25), dacă ea nu ar fi existat, poate că Moise nu ar fi ajuns personajul principal din Pentateuh. După cum arătam într-un articol anterior, actul circumciziei este semnul legământului din neam în neam dintre poporul lui Israel cu Dumnezeul său (Geneza 17:12-13). Preceptele îi impun tatălui să-și circumcidă fiul, însă tatăl are dreptul să transmită această sarcină unui specialist, bărbat desigur, denumit mohel (ebraică: מוֹהֶל). Dar iată un alt gen de premieră: operația de circumcizie este executată de o femeie, mohelet, (ebraică: מוֹהֶלֶת), aceasta fiind chiar soția lui Moise, Sefora (Exod 4:24-26) Aceste trei versete se referă la perioada când Moise revine în Egipt (Exod 4:18-31), înaintea confruntărilor sale cu Faraonul (Exod 5:1-7:13), a celor 10 plăgi (Exod 7:14-12:30) și a exodului propriu-zis (Exod 12:31-15:21). Dumnezeu îi poruncește lui Moise să revină în Egipt pentru a-i elibera pe israeliți din robia faraonică și să restabilească religia lui Avraam și a vechilor patriarhi, inclusiv acel ritual definitoriu alş religiei iudaice. În consecință, Moise pornește la drum împreună cu soția, Sefora, și fiii săi.Read more…

O pierdere dureroasă pentru familia mea

Când o persoană dragă nouă a trecut de un prag ca vârstă, ne creăm iluzia că e nemuritoare. Așa ne-am gândit, fratele meu și cu mine, când, în urmă cu aproape doi ani am sărbătorit cea de a 100-a aniversare a verișoarei noastre Zsuzsa (Suzana Diamantstein), într-un cerc extins de membri de familie și prieteni și când sărbătorita a rostit un discurs despre ce înseamnă familia și cum trebuie păstrată unitatea ei. Era veselă, spirituală, puțin slăbită fizic și cu o înțelepciune care se datora vârstei și experienței ei de viață care nu a fost ușoară. Multă lume din cele mai diverse categorii, inclusiv președintele Iohannis, o știa ca unul dintre supraviețuitorii lagărului de la Auschwitz, iar când președintele României a decorat-o, Zsuzsa a vorbit, absolut spontan, în numele celor prezenți, subliniind necesitatea de a împărtăși generațiilor de după ea experiența deportării, fără ură sau patimă, ci prezentând adevărul. Memoria lagărului nu i-a afectat caracterul. A rămas o persoană blândă, iubitoare, apropiată de copii, de tineri în general. Era foarte iubită nu numai de familie, ci de aproape toți care o cunoșteau.Read more…

Un sunet superb într-un deșert verde. Povestea Sinfoniettei Beer Șeva

Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele. Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Mama a înțeles că pianul nu e de mine. Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială. Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert. Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social. Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.Read more…

Pe stânga sau pe dreapta?

Şoferii dintr-o ţară dată nu au libertatea politicienilor. Sunt obligaţi să fie cu toţii ori “de stânga”, ori “de dreapta”, după caz. Oare de ce americanii și canadienii circulă pe dreapta, dar englezii, care vorbesc aceeași limbă, circulă pe stânga? Întrebare are vreo importanță? În afară de curiozitatea istorică, subiectul devine relevant când ne hotărâm să vizităm o țară în care se conduce altfel decât la noi. Experiența noastră la condus pe stânga a început în Irlanda. Vărul meu a închiriat o mașină la aeroport. Abia ieșit din incinta aeroportului din Dublin, era cât pe ce să facă un accident, fiindcă din obișnuință a început să conducă pe dreapta. Dar sunt și oameni care se obișnuiesc mai ușor, de exemplu fiii mei nu au avut probleme să conducă pe stânga. În urmă cu câțiva ani, o familie întreagă de israelieni a pierit pe o șosea din Noua Zeelandă din același motiv. În Noua Zeelandă, indicatoare rutiere avertizează turiștii să conducă pe stânga.Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste II. “Du-te, du-te!”

În urmă cu câțiva ani supravegheam în parc joaca unei fetițe. Îi era atât de firesc să se apropie de câini și să-i mângâie, încât bietele animale cu greu plecau, trase cu lesa de stăpân. În schimb, când se apropia vreun domn cu mustață, se lipea de mine și șoptea cât s-o aud eu: ”Du-te! Du-te!” De fapt se adresa celui care o înfricoșa și se liniștea numai după ce-l vedea îndepărtându-se. Cam asta îmi vine să spun eu, și chiar cu voce tare, la adresa lentului Președinte Klaus Iohannis: ”Du-te! Du-te!… Fie și la Bruxelles!” Încă din primul mandat, Klaus Iohannis a avut ca proiect național ”România Educată”. A fost printre puținele sale obiective de interes major, în care școala avea rol determinant. Dar anul trecut în țară a avut loc o grevă prelungită a cadrelor didactice, nemulțumite de salarii.Read more…

Scurt popas într-un mic principat

În Europa sunt șase micro-state: Vatican, San Marino, Liechtenstein, Andorra și Malta, iar eu am fost, până acum, în trei dintre ele. În Vatican, statul cel mai mic din lume, nu am ajuns încă, Andorra și Malta sunt și ele necălcate, dar nu se știe niciodată unde mă vor mai purta pașii. De aceea mă ”antrenez” făcând zilnic mulți pași… Despre Liechtenstein am scris, iar la San Marino, cea mai veche republică din lume, am fost în urmă cu peste 15 ani, în compania unor tineri grozavi, copii ai unor prieteni, fete și băieți, prieteni la rândul lor, care aveau la acea vreme în jur de 20 de ani și au ținut morțiș să-mi arate statul-cetate rupt dintr-o poveste. La Monaco, căci despre el vreau să scriu azi, am ajuns pentru scurt timp într-o seară, în septembrie 2022, în drum spre Nisa, venind din Serenissima Republică venețiană, unde experimentaserăm rapid fenomenul de aqua alta și mâncaserăm la repezeală cea mai bună variantă de pizza. Dar despre asta, poate cu ală ocazie. Despre Monaco, acest loc de pe Coasta de Azur, îți faci tot felul de impresii înainte de a ajunge la el, știind că este locul cu oamenii cei mai bogați de pe planetă. Este o țară minusculă care nu are loc nici măcar pentru un aeroport propriu și care adună pe micul ei teritoriu miliardarii lumii, o țară al cărei nume înseamnă ”singura casă”…mă rog, pentru unii!Read more…