Număr vizualizări 805 ori

Articolul publicat de curând în Revista Baabel despre Podul MATAM (https://baabel.ro/2026/06/podul-intel-din-matam-un-simbol-al-vaii-siliconului-din-haifa/ ) m-a inspirat să depăn amintirile legate de acest loc unde am petrecut anii cei mai semnificativi ai vieții mele profesionale din Israel. Am lucrat în trei companii distincte, fiecare reprezentând o provocare. Apoi am părăsit MATAM pentru aproape un deceniu, trecând prin alte locuri, cunoscând alte lumi, iar pendularea aceasta între ce aș fi dorit și ce s-a întâmplat în realitate a continuat să mă urmărească, făcându-mă adeseori să mă gândesc dacă alegerea făcută la terminarea școlii, la București, a fost una reușită pentru viitorul meu care, începând din toamna lui 1975 s-a desfășurat în Israel.

Ceea ce urmează este prima parte a unor reflecții asupra acelor timpuri ale adolescenței și tinereții care m-au determinat să aleg Israelul drept țară de adopție.

Am ales matematica

Alegerea Facultății de Matematică a fost un moment definitoriu în 1970, ultimul an de liceu, secţia reală, când – datorită educației și atmosferei specifice multor elevi evrei din generația mea – m-am orientat spre o facultate cu profil tehnic care oferea o profesie „universală”.

La început m-am gândit la una dintre facultățile Politehnicii, poate Automatica, dar mai atrăgătoare și mai „la modă” era Facultatea de Calculatoare. Pe atunci fizica era obligatorie la admiterea în facultăţile tehnice. Din păcate, nu am avut niciodată o înțelegere suficient de bună – după criteriile mele perfecționiste de atunci – a fizicii, motiv pentru care am întrerupt relativ repede orele particulare luate în grup la profesorul Faur, unde se adunau cel puțin zece elevi din ultimele două clase de liceu.

După unele ezitări, am dat admiterea la Facultatea de Matematică din București. Atât la admitere, cât și în decursul celor cinci ani de facultate am avut note foarte mari. Nu spun că eram o studentă „foarte bună”. După intrarea în facultate am avut revelația a ceea ce înseamnă cu adevărat „foarte bun”sau, mai bine zis, am avut constant contactul cu ceea ce înseamnă genialitatea sau, cel puțin, cu ceea ce cred eu despre acest concept.

Adeseori în viață mi-am spus că în disciplinele teoretice, la fel ca în artă, este mult mai dificil să accepți mediocritatea, adică să trăiești sentimentul că nu poți mai mult. Vedeam cum mințile unor colegi urcau pe un traseu care mie mi se părea că ajunge dincolo de o linie palpabilă a universului pe care eu îl puteam percepe. Eram în urcuș, dar știam de fiecare dată că nu voi atinge vârful.

În primii patru ani, facultatea, prin profesorii, cursurile și puținii studenți pe care i-am cunoscut, mi-a oferit clipe minunate de înălțare a minţii și sufletului.

În anul cinci am urmat specializarea în Probabilități și Statistică. Am făcut această alegere datorită profesorului Ioan Cuculescu, o personalitate a vremii, dar şi deoarece credeam că este un domeniu cu aplicabilitate în medicină, în condiţiile în care mi-aş fi dorit să urmez medicina, dar nu am îndrăznit, de teamă că nu voi reuşi la admitere.

Nici înainte de admitere şi nici în timpul facultății, nu ţin minte să-mi fi pus cu adevărat întrebarea: „Ce voi face în viitor, ca absolventă a Facultății de Matematică?”

În 19 august 1969, tatăl meu a fost eliberat din închisoarea comunistă, după o condamnare de 15 ani și o detenție de peste 8, în urma sentinței din Procesul Românoexport. Între 1961 şi 1965, până la judecarea procesului, a fost închis la Malmaison (casa de retenţie a Securităţii din Calea Plevnei), apoi a fost transferat la închisoarea Aiud, unde a rămas până în 1969.

Dorința de-a emigra în Israel

După suferința de lungă durată care a urmat arestării și încarcerării tatălui meu, precum și demiterii mamei din învățământ, ca urmare a aceluiași eveniment, vedeam emigrarea ca unica soluție pentru viitorul meu, deși nu fusesem crescută în spiritul valorilor iudaice. Nu m-am gândit vreodată la alt „tărâm” decât cel israelian, mai ales că din familia tatălui meu nu mai existau urmași, cu toţii pieriseră la Auschwitz, iar familia mamei se afla în Israel încă din anii ’70.

Cu toată lipsa de informare legată de iudaism, după clasa a X-a am participat cu interes și dedicație la conferințele organizate de Comunitatea Evreilor din București (vezi și https://baabel.ro/2026/05/evreii-din-romania-istorie-identitate-si-cultura/ ). Am primit relativ ușor aprobarea și în septembrie 1972 am plecat într-o excursie de o lună de zile în Israel.

La întoarcere, ideea emigrării s-a cristalizat. Principalul meu motiv era dorința de a-i scoate pe părinți, pe tatăl meu, către un liman al libertății. Nu m-am gândit atunci la vreo problemă identitară, ea avea să apară însă în decursul anilor, sub diferite forme și cu un impact semnificativ.

Urma să plec singură, în speranța că părinții vor putea să mă urmeze. Tatăl meu avea o datorie oficială uriașă față de statul român (milioane de dolari, desigur prezumtivi, calculați prin manipulări financiare din timpul anchetei securiste), în urma condamnării sale. Știam că, fără eforturi deosebite și fără o inventivitate a cărei dimensiuni nu o bănuiam atunci, nu aveam șanse să-i aduc și pe ei.

Am depus singură actele în toamna lui 1974, la absolvirea anului IV de facultate, după care am mai studiat un an, fără să fiu eliminată din facultate. La început am fost refuzată din cauza datoriilor tatălui meu, dar după un an am primit aprobarea, prin intervenția unei familii de evrei americani din Connecticut pe care i-am întâlnit întâmplător la Cantina Rituală (familia Mellitz, prieteni ai senatorului Abraham Ribicoff). Am plecat în Israel la sfârșitul lunii septembrie 1975 – tocmai primisem repartiția la o fabrică de calculatoare din București.

Israel – ţara cea nouă a mea și a părinților mei

Nu-mi amintesc deloc ce s-a întâmplat după despărțirea de părinți și plecarea de la Otopeni. Peste unele evenimente ale vieții mele din acei ani s-a așternut o ceață.

Podul aerian pe care l-am traversat de la București la Tel Aviv m-a condus către un ulpan de tineret, o experiență pe cât de specială, pe atât de provocatoare. Tineri din Europa de Vest, America de Sud, dar și din România și Uniunea Sovietică de atunci veniseră în Israel plini de entuziasm.

Aveam unele speranțe, nu multe, și două scopuri majore: integrarea mea profesională în viața israeliană și reușita campaniei de „salvare” a părinților.

„Campania” a durat trei ani. Am realizat-o magistral, cu ajutorul presei și al informării – fără internet și fără rețele sociale – aflând de fiecare dată când și unde se aflau oficialități americane de care mă puteam ajuta și pe care le „prindeam” oriunde s-ar fi aflat, de regulă la Ierusalim.

M-am întâlnit personal cu senatorul Ribicoff, cu rabinul Alexandru Schindler, pe vremea aceea președintele Conferinței Președinților și al Uniunii Congregațiilor Ebraice Americane. În plus am trimis zeci de scrisori în toate locurile și tuturor oamenilor pe care mi-i imaginam ca potențiale repere în demersul început odată cu sosirea în Țara Sfântă.

I-am contactat pe toți cei care puteau să mă ajute să ajung la capătul podului aruncat de mine cu îndrăzneală din Orientul Mijlociu, acea zonă geografică ce părea atunci mult mai calmă și chiar mai promițătoare.

Am corespondat cu multe persoane din domeniul politic, economic sau public. Am trimis scrisori cu aviz de primire și în România, adresate lui Ceaușescu și Elenei Ceaușescu. Avizul s-a întors de fiecare dată, ștampilat și semnat, deși probabil că scrisorile nu ajungeau cu adevărat la destinație.

M-am adresat și unor persoane relevante din Israel, cu care am avut discuții într-o vreme în care se comercializa sau poate doar se politiza aducerea unor asirei Zion (prizonieri ai Sionului) din Uniunea Sovietică, eroul principal fiind Anatoli Șaranski. Printre cei cu care am intrat în contact s-au numărat Shaike Dan, Shlomo Leibovici și Chaim Wurzel, funcționari superiori ai Mossadului, desemnați să se ocupe de înlesnirea emigrării evreilor din România.

Venirea mea și a părinților mei nu s-a încadrat în situația multor evrei români, despre care relatează magistral Radu Ioanid în cartea sa[1].

Încercările de a-i elibera pe părinți m-au condus la persoane de la Crucea Roșie din Geneva, la unii senatori și membri ai Congresului american, dar și la ambasadorul României în SUA, Nicolae Nicolae.

Printre argumentele folosite, pe lângă povestea proceselor înscenate și a datoriilor prezumtive, un rol semnificativ în schimbarea atitudinii României în perioada anilor ’70 și ’80 l-a avut Amendamentul Jackson, referitor la clauza „națiunii celei mai favorizate”, statut pe care România îl dorea pentru lărgirea comerțului cu Occidentul și mai ales cu Statele Unite.

Persoana principală care a contribuit la plecarea părinților mei a fost Jacob Mellitz. Cu ajutorul lui am ajuns la senatorul Ribicoff, cu care el fusese prieten din facultate. Intervenția lor a fost esențială pentru plecarea mea și a continuat apoi în favoarea părinților mei. La vizita sa în Ierusalim, în 1976, l-am abordat direct pe senatorul Abraham Ribicoff în hotelul King David. După ce i-am expus problema, el l-a trimis în holul hotelului pe tânărul său consilier Arthur House. Corespondența cu Arthur House a durat până în septembrie 1978, când podul pentru emigrarea familiei Rosinger (părinţii mei) s-a deschis, permițând plecarea lor din România, la trei ani după mine.

Anii de stagiu în… palindrom

În cei trei ani de așteptare activă am trecut peste poduri de factură diferită, cele referitoare indirect la locurile mele de muncă, trei la număr, din incinta naturală și urbană a spațiului MATAM.

Cu un spirit de observație deosebit, prietena mea Lenuș Stoican, citind comentariul la articolul lui David Bar-On, a făcut observația că MATAM este un palindrom, adică are aceeaşi formă, indiferent în ce direcție îl citești.

Am reflectat în ce măsură acest „palindrom” mi s-ar potrivi și mie. În fond, de oriunde mi-aș fi început drumul în MATAM, întoarcerea ar fi fost la fel de complicată. Poate dacă aș fi început la Fibronics, nu la Elscint, rezultatul ar fi fost mai bun și nu ar fi trebuit să fac salturi dintr-un loc în altul?

După lunile de ulpan și câteva experiențe de lucru în zona centrală a Israelului, m-am mutat la Haifa și m-am angajat la compania Elscint. Era o companie specializată în aparatură medicală și șansa de a lucra într-un loc cu o asemenea menire mi-a surâs.

În 4 iulie 1976, dată legată pentru totdeauna de operațiunea de salvare a israelienilor reținuți pe aeroportul Entebbe, mă aflam în autobuzul care îi transporta pe cei care lucrau în spațiul MATAM – pentru mine era prima zi ca angajată la întreprinderea Elscint, parte a concernului industrial Elron, întemeiat de legendarul și vizionarul Uzia Galil (născut la București în 1925, decedat în Israel în 2021).

Așezată în autobuz, încercam să înţeleg cele relatate la radio despre operațiunea de comando de la Entebbe. Mintea se frământa „Cum va fi pentru mine?”, iar inima îmi bătea puternic, căutând răspunsul la întrebarea „Ce va fi cu prizonierii din Uganda?” Cine și-ar fi închipuit că acest balans între intențiile raționalului și emoțiile absurdului vieții, pe care l-am parcurs de atunci și până acum, avea să rămână aproape neschimbat chiar și după aproape cincizeci de ani?

Balansul, așa cum se desfășoară astăzi, în anul 2026, tinde spre o stare de echilibru, deși nu am convingerea că decizia mea de atunci, din anii facultății, a fost decizia optimă.

La puțin timp după sosire, tatăl meu a fost lovit de o boală care s-a dovedit fatală. S-a prăpădit la trei ani după ce a pășit în Eretz, în septembrie 1978. Mama a mai trăit mulți ani. M-a ajutat fără preget la creșterea celor doi băieți, părăsind lumea de aici, care nu i-a fost prea favorabilă, la neobișnuita vârstă de 105 ani, în ianuarie 2018.

Nu puteam să închei fără să las o dâră de suflet pe mormântul părinților mei (care, precum este obiceiul aici, din lipsă de „spațiu pământesc”, au un mormânt comun). De aceea am însemnat câteva cuvinte în limba mea. Probabil este singurul mormânt pe a cărui piatră funerară stau scrise și privesc spre cerul albastru cuvinte românești:

Marea, o floare albă,
un ideal, o idee
Au rămas
amintiri pierdute
În lumea noastră
de odinioară

Veronica Rozenberg

Haifa, 16.07.2026

[1] Radu Ioanid, The Ransom of the Jews: The Story of the Extraordinary Secret Bargain Between Romania and Israel, Ivan R. Dee, 2005.

Surse ilustraţii

1 Foto Veronica Rozenberg, iulie 2026 ;

2,3 Veronica Rozenberg aehivă de familie;

4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Matam_hi-tech_park_(Haifa).jpg Zvi Roger, CC BY 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/3.0>, via Wikimedia Commons