Număr vizualizări 12 ori

Pe Tamar, la fel ca pe multe alte personaje din schițele mele, am cunoscut-o la Centrul Sportiv Universitar din Beer Șeva. O cunoștință a mea, pe nume Vera, stătea de vorbă cu ea și, observându-mă, m-a chemat să mă alătur conversației. Mi-a prezentat-o: Tamar fusese colega ei de muncă în birourile Uzinelor de la Marea Moartă.

– Andris, mi-a spus Vera, vino s-o cunoști pe colega mea. Ai numai de câștigat, poate fi un subiect bun pentru scrierile tale.

Tamar, trecută de optzeci de ani (pe care fizic nu-i arăta), cu ochi căprui, zâmbitori, m-a privit cu interes și m-a întrebat:

– Dumneata scrii cărți? În ce limbă?

I-am spus că scriu în limba română și am întrebat-o dacă cumva știe românește.

– Din păcate nu, dar m-am născut în Italia și știu că româna seamănă cu italiana.

– Tamar vorbește șapte limbi, a intervenit Vera: italiana, franceza, engleza, spaniola, portugheza, germana și ebraica.

– M-am născut în orașul Ragusa din Sicilia, unica fiică unei familii catolice, a început să povestească Tamar. Nu îmi amintesc de părinții mei. Mama a murit când aveam un an. Tata m-a dat în grija călugărițelor de la o mănăstire apropiată și curând după aceea a căzut pe front.

– Cum ai ajuns în Israel? – am întrebat-o.

– În 1957, când aveam 15 ani, m-a adoptat o pereche din Palermo. Erau evrei. Nu știam exact cum au dat de mine. Ulterior am aflat că nu aveau copii și m-au găsit printr-un anunț. În 1958 părinții mei adoptivi au emigrat în Israel și s-au stabilit într-un kibuț din Galileea. Am fost șocată să văd că oamenii din kibuț umblau în pantaloni scurți și sandale, femei și bărbați la fel. Pentru prima dată în viață am văzut banane și smochine, bazin de înot, plin de copii veseli și zgomotoși. Era o altă lume. După un curs intensiv de ebraică, toamna a trebuit să merg la școală. Aveam 15 ani, dar habar nu aveam de matematică, geografie, istorie. La mănăstire, în afară de scris, citit și Biblie nu se învăța nimic. A trebuit să încep din clasa întâi. Din fericire, m-am adaptat destul de repede și cu ajutorul părinților mei (nu îi mai numesc adoptivi, pentru mine ei sunt cei adevărați), am recuperat repede anii pierduți. Ei m-au înconjurat cu multă căldură, m-au susținut material pe timpul studiilor, mi-au asigurat un suport moral pe care nu-l visasem. Mi-am făcut prieteni și viața a devenit frumoasă și pentru mine. După serviciul militar, am studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim întâi literatura și apoi management.

– Ai copii, Tamar? – am întrebat-o.

– M-am convertit la iudaism și m-am căsătorit cu Reuven, un inginer electronist, și avem doi fii care lucrează în domeniul IT, și șapte nepoți, pe scurt, o familie frumoasă.

– E foarte modestă, a intervenit Vera. N-o să-ți povestească despre cariera ei, așa că îți spun eu. Tamar a fost șefa biroului de relații externe a Uzinelor de la Marea Moartă. A înconjurat lumea în delegații, în interes de serviciu. A lucrat până la vârsta de 72 de ani. Nu oricine era priceput în domeniul ei și unde mai pui că vorbea atâtea limbi.

– Mai ai rude în Italia, Tamar?

– Da, niște veri. Ei m-au căutat la câțiva ani după ce am sosit în Israel. De atunci m-au vizitat în Israel și, la rândul meu, i-am vizitat și eu.

– Mănăstirea de la Ragusa ai mai vizitat-o? – am întrebat.

– Nu, am doar amintiri neplăcute din acea perioadă. Nu mi-a fost ușor printre călugărițe. Eu sunt stângace și ele mi-au imobilizat mâna stângă, pentru ca să nu o pot folosi. Am pierdut cincisprezece ani din viață în care nu am învățat nimic! Dar Ragusa e un oraș frumos, îl vizitez cu plăcere.

– Acum că ești pensionară, cu ce te ocupi? – am întrebat-o.

– Pictez, am avut și câteva expoziții, scriu un jurnal și fac un curs de literatură modernă la Universitatea Deschisă la Beer Șeva.

– Ai o viață interesantă, de ce nu scrii o carte autobiografică, Tamar?

– Dar cine sunt eu să scriu despre mine? Pe cine interesează viața mea? – mi-a răspuns. Scriu un jurnal pe care poate să-l citească familia mea și atât.

Când i-am cerut aprobarea ca să scriu despre ea, m-a privit lung.

– Dacă îți este de folos, atunci e OK, mi-a răspuns Tamar la plecare.

Vera mi-a zâmbit:

– Ți-am spus eu că vei găsi ceva nou de povestit.

A avut dreptate…

Andrei Schwartz

17/08/26