Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală.

Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două. Adevărul e că nu-mi mai amintesc ce gust avea guma asta, dar știu că îți umplea gura și că rămânea moale chiar dacă o mestecai mai multe zile la rând.

Săptămâni întregi de la sosirea tatălui Simonei aveam ce molfăi. După care trăiam din amintiri sau recurgeam la alte metode ca să facem rost de gumă străină.

La noi în cartier găștile se formau în jurul scărilor de bloc. Dacă cumva cei de la scara ta erau bolnavi, ocupați sau plecați la bunici și te trezeai singur la joacă, greu erai acceptat de cei de la scara cealaltă. Dar dacă aveai o gumă de mestecat străină erau mari șanse să fii primit temporar în grup.

Iar ceremonialul prezentării ofrandei era de fiecare dată cam același. Guma străină se arăta în palma întinsă. După care erai întrebat cine are voie să o mestece. În funcție de simpatii, arătai cu degetul pe cine preferi. Apoi se stabileau timpii de mestecat. Avea prioritate șeful informal al scării. El o putea mesteca primul. Îndelung, clefăind tacticos, sorbindu-i aproape toată dulceața. Ceilalți așteptam bâțâind din picior: termină o dată! O vrem și noi!

Iar apoi guma trecea din gură-n gură și din mână-n mână. Îmi făcusem obiceiul să o prind între degete și să o frământ puțin înainte să o mestec. Îmi plăcea consistența ei. Nu mă interesa că o amestecam și cu praful de pe degete. De fapt, ăsta era chiar un test de calitate. Gumela, guma de mestecat românească, în contact cu praful și mizeria se dezintegra în niște cocoloașe dezgustătoare. Guma străină de calitate rezista indiferent câți o mestecaseră până să ajungă la tine.

Avantajat era și cel care putea să ia guma acasă peste noapte, cu promisiunea ca a doua zi să o dea mai departe. Am dormit de câteva ori cu ea pe noptieră, așezată atent pe un șervețel. Iar tragedia a lovit într-o dimineață, când bunica mi-a aruncat-o la gunoi, crezând că era ceva mizerie. Avea dreptate într-un fel, prin câte mâini și guri trecuse, guma străină avea culoare aproape neagră.

Apoi mai erau piersicile zemoase și pepenii pe care îi mâncam cu mâini murdare, cu zeama șiroindu-ne până la coate. Fructele, boabele și buruienile pe care le gustam în spatele blocului și cu care ne prefăceam că facem de mâncare.

Feliile de chec sau cozonac mâncate la comun, pentru că nu puteai să spui nu! atunci când prietenii te întrebau: ”îmi dai și mie o mușcă?”

Bomboanele cubaneze pline de scame și de praf pescuite de pe fundul ghiozdanului.

Nisipul care scrâșnea în dinți după fiecare experiență culinară la comun.

Ce vreau să spun cu toate astea este că mi-e dor de niște viruși cumsecade care nu îmbolnăvesc oamenii prea tare și nu-i țin forțat în case săptămâni la rând.

Și că aș vrea să mă trezesc din coșmarul în care-i strig copilului de cel puțin 20 de ori pe zi: spală-te pe mâini și freacă până simți că ți s-a dus un strat de piele de pe degete!

Și că i-aș dori să aibă și el libertatea să mestece o gumă împreună cu vreo 10 prieteni și colegi de clasă. Fără teamă de carantină, spital, contaminare.

Doina Gecse-Borgovan