Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej https://www.rfi.ro/social-141728-liviu-beris-supravietuitor-al-holocaustului-si-deportat-transnistria-incetat-din-viata, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului.

Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.

În interviu, Liviu Beris povestește că la Herța evreii formau clasa de mijloc: cam 20% erau negustori, câțiva meseriași, un medic și un dentist, dar majoritatea erau oameni nevoiași care trăiau de azi pe mâine. Comuniști nu erau mulți la Herța, dar puținii care existau, erau cu toții tineri evrei. Tatăl lui Liviu avea o brutărie cu vreo 20 de angajați, toți români. Relația cu ei era foarte bună. Familia era considerată avută.

Liviu s-a înscris la liceul la Dorohoi – de data aceasta în clasa lui erau opt copii evrei. A apucat să facă doar două clase de liceu și apoi a izbucnit războiul. De la 1 iunie 1940 Herța a fost sub ocupație sovietică și de atunci întreaga viață economică a orășelului a fost paralizată. Tatăl lui Liviu a fost declarant burghez, exploatator. Curând s-a resimțit penuria de alimente. În zona rurală au început demersurile pentru înființarea unui colhoz. Țăranii nu mai veneau la târg ca să-și vândă produsele și meseriașii nu mai aveau de lucru. Bisericile nu au fost închise, dar preotul a fugit odată cu armata română. Rabinul a rămas, la fel ca majoritatea populației evreiești. La fel ca în restul Bucovinei, în 12-13 iunie 1941, înainte de retragerea trupelor sovietice, 39 de familii din Herța au fost deportate în Siberia, dintre ele 38 erau familii evreiești. Supraviețuitorii, câți au fost, nu s-au mai întors la Herța; în zilele noastre nu mai există niciun evreu în orășel.

Revenirea armatei române la Herța, în 5 iulie, fără ca sovieticii să opună vreo rezistență, i-a bucurat pe locuitorii orășelului, atât pe români cât și pe evrei; mulți s-au dus chiar să-i întâmpine. Și nu mică le-a fost surpriza când un căpitan al armatei române a strigat către cei adunați:

– Care dintre voi e jidan să treacă la o parte. Descălțați-vă!

Cei zece evrei, printre care și Liviu împreună cu tatăl său, ar fi fost probabil împușcați, dacă nu s-ar fi găsit un localnic din grupul de români care să aibă curajul să strige:

– Ce faceți, domnule căpitan? Sunt oameni care au suferit la fel ca noi!

Evreii veniți în întâmpinarea armatei române s-au întors, desculți și dezamăgiți, la casele lor. Peste trei zile, toți evreii din Herța au fost arestați și închiși în pivnițele sinagogilor, lăsați fără hrană și fără apă. Dintre aceștia, 131 de persoane printre care și femei și copii, au fost împușcate într-un șanț. Pe rabin l-au împușcat chiar pe stradă. Nu e de mirare că au fost și colaboratori printre localnici. Mulți dintre cei care s-au întors și-au găsit casele vandalizate de vecini.

În 10 august 1940, când Liviu avea 13 ani, evreii din Herța au fost adunați în convoi și au pornit pe jos, cu puținele bagaje adunate din casele jefuite de vecini, fără să știe încotro, pe drumul fără întoarcere. Cele câteva căruțe care le-au fost puse la dispoziție erau numai pentru copii mici, bătrâni și femei gravide. Au fost însoțiți și păziți de jandarmi români. Pe parcurs au înțeles că merg spre Prut și posibil spre Basarabia. Cea mai grea suferință pe acest drum a fost lipsa apei. Au făcut câte 15-20 km pe zi, pe o căldură sufocantă și cine nu mai putea merge și cădea, era lăsat acolo. Prima haltă a fost lagărul de la Secureni, în nordul Basarabiei. În continuare s-au oprit la Edineț, unde au fost cazați în casele evreilor deja deportați. Aici au stat mai mult și au început să înțeleagă ce-i așteaptă. La sfârșit de octombrie au pornit mai departe, tot sub paza jandarmilor, spre Nistru. Era deja frig și de astă dată cine nu putea ține pasul și cădea era împușcat și lăsat mort pe drum. Băiatul de 13 ani, Liviu, a văzut cu ochii lui cât de repede a fost dezbrăcat cadavrul de către un localnic.

Trecerea Nistrului s-a făcut prin Atachi, cu bacul, în convoi de 200 persoane, păziți de jandarmi. Prima oprire a fost în satul Hrumianca, unde au fost găzduiți în grajdul unui fost colhoz. Era un frig cumplit, vestita iarnă 1941-1942. În sat erau numai femei, bărbații fuseseră mobilizați. Nu se găsea nimic de mâncare, nici pe bani, nici la schimb cu haine. Atunci un grup de unsprezece persoane, printre care și familia lui Liviu, au hotărât să fugă la Moghilev pe drumuri ocolite, cu permanenta frică de a fi împușcați de jandarmii români. Erau oameni fără identitate, actele le fuseseră confiscate la Atachi, și de aceea mergeau mai mult noaptea. După șapte zile în care s-au hrănit numai cu sfeclă de zahăr înghețată, rămasă pe câmp, au ajuns la Moghilev. Acolo familia lui Liviu a reușit să găsească o cămăruță într-o casă părăsită de evrei localnici, care fuseseră și ei deportați. Bineînțeles că nu avea nici apă, nici lumină și nici W.C., dar lor li s-a părut raiul pe pământ. Problema cea mai mare era să găsești de lucru, să ai o dovadă că muncești, ca să nu fii trimis mai departe spre Bug. Liviu și familia lui au reușit să supraviețuiască în aceste condiții mizere. În decembrie 1943 au fost repatriați odată cu cei deportați din Vechiul Regat, adică cei din Dorohoi și Herța. Dintre cei plecați din Herța s-au întors numai un sfert, ceilalți au murit de foame, de tifos exantematic, sau au fost împușcați pe drum.

Bineînțeles că cele trăite de Liviu în copilărie și în adolescență au lăsat amprente, cicatrici dureroase, și aceasta s-a reflectat în toată viața lui. Este bine-cunoscută activitatea lui ca adult care a studiat și a lucrat ca genetician. După pensionare a fost președintele Asociației Evreilor din România, Victime ale Holocaustului (AERVH). Nu a refuzat nicio solicitare de a vorbi în public, în țară și în străinătate, chiar dacă și-a făcut dușmani printre negaționiști.

A scris o carte despre Holocaust, publicată la editura „Hasefer” în anul 2013. De fapt este o carte pentru tineri, pentru cei care nu pot înțelege ororile Holocaustului.

Am scris acest articol ca un omagiu pentru OMUL care a fost Liviu Beris care a făcut tot posibilul să țină vie memoria Holocaustului.

FIE-I AMINTIREA BINECUVÂNTATĂ.

Mirjam Bercovici

BUCUREȘTI, 04-02-2022