A fost o traiectorie neobișnuită parcursă de un om neobișnuit, întemeietorul industriei chimice din Israel.  După părerea mea, biografia lui se citește ca un roman polițist.  Subiectul este bine cunoscut, pentru că în ultimii ani el a scris două cărți autobiografice: My Siberian Life (Viața mea în Siberia) și Given to Salt (Dedicat sării).

Novomeysky s-a născut în 1873 în satul Barguzin din apropierea Lacului Baikal.  Cum adică?  Eu știam că în Rusia Țaristă exista o lege prin care evreii puteau să se stabilească doar în așa-numita „Zonă de rezidență” (Pale of Settlement), în partea de apus a imperiului țarist.  Dar iată că în Siberia au trăit și evrei – deportați ca deținuți politici.  Bunicului lui Novomeysky a fost unul dintre aceștia.  A fost amestecat în mișcarea de eliberare a Poloniei ocupate de Rusia țaristă și în 1831 a fost deportat în Siberia.  Patru ani a mers pe jos până la Lacul Baikal!

Bineînțeles că la început familia a avut de înfruntat mari greutăți, dar au avut și noroc: în apropiere s-au descoperit zăcăminte de aur.  Fiul său s-a ocupat de extracția aurului și cu timpul a devenit un om înstărit.  Visul lui a fost să le dea copiilor cea mai bună educație posibilă.

Așa se face că la vârsta de 11 ani Moshe Novomeysky a plecat la Irkutsk, unde a urmat un liceu tehnic.  Iar după bacalaureat a studiat la Universitatea Tehnică din Clausthal, până astăzi una dintre cele mai bine cotate din Germania, devenind inginer minier.  (În vacanța de după anul II, el povestește că a vizitat minele de aur din Munții Apuseni și a publicat despre ele un articol în Jurnalul Institutului de Mine din St. Petersburg.) 

Când și-a absolvit studiile, în 1897, industria minieră era în dezvoltare rapidă, în multe locuri se descoperise aur și peste tot era nevoie de ingineri, dar el a preferat să se întoarcă acasă.  A contribuit la exploatarea nisipurilor aurifere aducând din Anglia o dragă – o instalație care săpa pe fundul râurilor scoțând nisipul în care uneori se aflau grăunțe de aur.  (Numai transportul instalației din Anglia până în inima Siberiei a durat un an întreg!)  Dar și mai mult îl interesa un mod mai puțin obișnuit de a obține materii prime: din apa în care acestea erau dizolvate.  Astfel a pus bazele unui proces prin care din apa lacului Baikal a obținut sulfat de sodiu folosit în industria sticlei.  Mai târziu a deschis încă o fabrică de acest fel, precum și o mină de cupru.  

Expediție de iarnă prin Siberia, cu sănii trase de reni

În ziua de azi nu ne prea gândim la acest lucru, dar printre coloniștii ruși din Siberia erau numeroși revoluționari deportați, mulți dintre ei intelectuali, „aristocrația spirituală a Rusiei anilor 1880”, cum spune el însuși.  Unii locuiau chiar la ei în sat, pe alții i-a cunoscut în timpul liceului, la Irkutsk.  A fost atras și el de idei progresiste, social-democrate și a avut legături cu unii dintre organizatorii Revoluției din 1905.  Trădat de un camarad a fost arestat, a petrecut vreo șase luni în închisoare, fiind eliberat cu ocazia revoluției.  Dar când aceasta a fost înăbușită, risca să fie din nou arestat, așa încât a preferat să se facă nevăzut – a fugit la Berlin.

În această perioadă, dezamăgit de atitudinea antisemită a socialiștilor, a început să fie atras tot mai mult de ideile sioniste.  La Berlin a vizitat Biroul de Colonizare a Palestinei condus de prof. Otto Warburg.  Între cei doi s-a înfiripat o strânsă prietenie, Warburg i-a oferit chiar un post în institutul unde lucra.  Aici Novomeysky a dat peste cele mai recente rezultate ale cercetărilor unui alt profesor german, Blankenhorn, despre geologia și compoziția chimică a Mării Moarte și i-a venit ideea să încerce să extragă mineralele dizolvate în apă, la fel cum obținuse sulfat de sodiu din Lacul Baikal… Dar nu era atât de simplu.  În 1911 chiar a întreprins o călătorie în Palestina, dar încă nu venise vremea proiectelor îndrăznețe, aceasta a fost doar o călătorie de studiu… deocamdată.

Oricât ar fi fost de progresist și de social-democrat, Novomeysky era totuși burghez și revoluția bolșevică nu l-a iertat.  El însuși spune că idealurile bolșevice l-au atras – atâta timp cât au fost numai teorii.  Dar în 1920, când Războiul Civil s-a terminat și puterea bolșevică s-a instaurat pe întregul teritoriu al Rusiei, era clar că nu mai avea ce căuta acolo.  A primit pașaportul cu ajutorul uni vechi prieten, ajuns într-un post de conducere și a trecut granița cea mai apropiată, spre Mongolia.  A traversat întinderile nesfârșite ale Mongoliei până în China, de acolo a luat un vapor spre Egipt și după un drum de aproape o jumătate de an a ajuns în sfârșit la Tel Aviv.  Îl atrăgea ideea căminului național al poporului evreu, proclamată în 1917 în Declarația Balfour, și dorea să contribuie la dezvoltarea economică a Palestinei.  Era omul potrivit la locul potrivit: avea studiile necesare, precum și o îndelungată experiență de viață.  Avea 47 de ani.

***

De la început Moshe Novomeysky și-a cumpărat un teren pe malul de nord al Mării Moarte și a început să facă măsurători și experimente pentru a începe extracția mineralelor din apă.  Dar oricât a bătut la uși și cu oricât entuziasm a prezentat potențialul economic al acestui proiect, britanicii s-au arătat indiferenți.  Abia când și-a găsit un asociat scoțian, autoritățile britanice au început să-l ia în serios și după nouă ani a reușit să câștige licitația pentru dreptul de a exploata mineralele din Marea Moartă.  Astfel s-a format Palestine Potash Ltd., predecesoarea actualului Combinat Chimic de la Marea Moartă (Dead Sea Works).

Principiul de funcționare e simplu: cum Marea Moartă nu are legătură cu Mediterana, apa adusă de Iordan, de ploi și de izvoare nu are altă ieșire decât evaporarea, lăsând în urmă toate mineralele. Cu timpul s-au adunat cantități uriașe de cloruri de sodiu, potasiu, magneziu etc.  Dacă apa se evaporă în întregime, se obțin sărurile uscate, dar sunt toate amestecate și în felul acesta nu sunt de niciun folos.  Pentru a le obține separat se aplică cristalizarea fracționată.  Pe măsură ce apa se evaporă, se depune prima substanță.  Apoi lichidul este transferat în alt vas și pe măsură ce se evaporă mai departe, se depune a doua substanță.  Apoi lichidul este din nou transferat…  E simplu și ieftin, sursa de energie este căldura soarelui care nu costă nimic.  Procesul trebuie doar urmărit cu atenție și lichidul trebuie transferat la momentul oportun.  Bineînțeles că la scară industrială nu se folosesc vase, ci bazine de evaporare și pompe.

Din toate substanțele aflate în apa Mării Moarte, cea mai valoroasă este clorura de potasiu folosită ca îngrășământ în agricultură, dar și ca materie primă în industria chimică, farmaceutică etc.  În perioada interbelică Marea Britanie cumpăra clorura de potasiu din Germania, dar în timpul războiului, când această sursă era inaccesibilă, producția de la Marea Moartă a acoperit cea mai mare parte a necesităților. În concluzie, ideea lui Novomeysky s-a dovedit foarte utilă!  Alte materiale obținute din Marea Moartă sunt sarea de bucătărie, clorura de magneziu, magneziu metalic și mai ales brom – aproape jumătate din producția mondială de brom vine din Israel.

Prima fabrică construită de Novomeysky era pe malul nordic al Mării Moarte și de acolo produsele erau transportate cu camioanele până în portul Haifa.  Împreună cu fructele citrice, ele constituiau principala marfă de export pe vremea mandatului britanic.  Alături de fabrică, Novomeysky a construit și o colonie muncitorească pe care a numit-o Kalia (de la kalium = potasiu).  Munca era extraordinar de grea, sărurile erau adunate manual, cu lopata, pe o căldură înăbușitoare.  Evrei și arabi lucrau cot la cot și niciodată nu au fost probleme.

Curând Novomeysky și-a dat seama că nordul Mării Moarte nu era locația ideală.  Nu avea spațiu suficient pentru bazinele de evaporare, iar concentrația sărurilor era relativ scăzută, fiind diluată de apa Iordanului, astfel încât apa bogată în săruri trebuia pompată din adâncime, un proces destul de complicat.  În sudul Mării Moarte era și spațiu, și sărurile erau mai concentrate, în schimb locul era greu accesibil – șoseaua încă nu exista și transportul se putea face numai cu barca spre malul nordic.  În 1934 Novomeysky a deschis totuși încă o fabrică la Sdom, în partea de sud a Mării Moarte.  Mai târziu s-a dovedit că a fost o hotărâre înțeleaptă, pentru că în 1948, în timpul Războiului de Independență, Iordania a ocupat malul nordic al Mării Moarte și prima fabrică a fost distrusă.

După război fabrica rămasă trebuia modernizată dar, mai ales, trebuia construită o nouă infrastructură pentru transportul produselor, pentru că ruta prin nordul Mării Moarte nu mai era practicabilă, trecând prin teritoriu inamic.  Pentru un proiect de asemenea anvergură, Novomeysky nu avea suficiente fonduri, dar nici energie, pentru că se apropia de 80 de ani.  În 1952 fabrica a fost naționalizată, iar el și-a petrecut ultimii ani în Franța, scriindu-și memoriile, dar este înmormântat la Tel Aviv!

Oricât de importantă a fost realizarea lui Novomeysky, cu părere de rău închei pe o notă pesimistă.  Precum am mai spus, Marea Moartă este în pericol.  https://baabel.ro/2019/03/sos-salvati-marea-moarta/  Nivelul apei scade cu peste un metru pe an cu consecințe nefaste, pământul se surpă și întreaga zonă a devenit nestabilă.  Este un dezastru ecologic.  Principala cauză este, desigur, faptul că apa Iordanului este folosită pentru irigații și nu mai ajunge în Marea Moartă.  Dar Combinatul Chimic contribuie și el, favorizând evaporarea.  Să-i oprim activitatea?  Este o dilemă la care încă nu s-a găsit răspunsul. 

Hava Oren

Bibliografie:

Novomeysky, M.A. My Siberian Life, London 1956.

Novomeysky, M.A. The Dead Sea, a Storehouse of Chemicals, in Transactions of the Institution of Chemical Engineers, Vol. 14, 1936.

https://en.wikipedia.org/wiki/Moshe_Novomeysky

https://1baikal.ru/en/istoriya/moses-novomeysky-from-lake-baikal-to-the-dead-sea

https://slavaguide.com/blog/moshe-novomeisky-the-founder-of-the-dead-sea-factories