Număr vizualizări 11 ori
Am venit în Israel imediat după terminarea facultăţii, în toamna anului 1975. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol, în care viaţa mea s-a derulat ca o sinusoidă, când mai sus, când mai jos, iar de la o vreme, datorită anilor care trec, am impresia că amplitudinea descreşte mereu. Nu mi-am închipuit, ca şi alţi prieteni din generaţia anilor ’50, că în partea descrescândă a sinusoidei ne vom petrece o parte din ceasurile vieţii în adăposturi, de teama de a nu fi aleşi de loteria morţii ca să dispărem sub atacul rachetelor care invadează Israelul din Liban sau din sau din Estul Asiei, din ţara unde trăiau acum mii de ani, eroii unei sărbători iudaice. Această sărbătoare de Purim, de la care au trecut doar două-trei săptămâni a rămas anul acesta doar o dată în calendar, costumele copiilor în dulap, sau în amintire, iar semnificaţia ei a devenit acum, în martie 2026 şi mai violentă.
Actualul război a început la 28 februarie, într-o sâmbătă seara. Israelul împreună cu SUA au pornit furia „Răgetului de leu”.
De atunci au trecut patru săptămâni. Zilele decurg ciudat, situaţii şi clipe se transformă în tipare interiorizate de majoritatea oamenilor din jur. La început au fost închise magazinele și serviciile neesențiale, s-a rărit transportul public, s-au închis şcolile și unele companii, făcând să sporească munca de acasă. Au rămas deschise doar magazinele alimentare și pieţele.
În era telefoanelor celulare şi a tehnologiilor supra avansate, primejdia rachetelor este prevăzută astfel încât în funcţie de originea lansării, oamenii sunt preveniţi cu ajutorul aplicaţiilor telefonice, sau desigur a mijloacelor de mass-media. Între preaviz și anunţul „Cod roșu, cod roșu”, însoţit de sunetul strident de sirenă, timpul variază de la 15 secunde la 1 minut si jumătate. Rămâne un timp minimal pentru a ajunge în spaţii protejate, iar această “mărşăluire” ordonată şi disciplinată, a devenit o “rutina” pentru majoritatea israelienilor. Fiecare, după oraşul de rezidenţă, sau locuinţă, şi-a creat o modalitate de a ajunge la spaţiul protejat – unii în camera blindată din apartament, alţii în adăpostul subteran. Cine nu poate, sau nu vrea, să coboare în adăpost, aflat de obicei la etajul inferior, se refugiază în casa scărilor, iar cei care locuiesc la ultimul etaj coboară unul sau doua etaje, dupa recomandări. Alţii, ca de exemplu și soţul meu, care își văd de treburile lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
De când au început alarmele, mă gândesc la nenumărate lucruri, revenind asupra unor gânduri din trecut. Îmi spun de exemplu, că probabil mulţi oameni nu îşi pot închipui că racheta va ateriza în apropierea lor şi că astfel nu li se va întâmpla nici un rău personal. Acest gând depărtează senzaţia de anxietate, pe care în mod firesc o trăieşti în aşteptarea căderii următoarelor rachete lansate înspre toate zonele Israelului. În nord, la graniţa cu Libanul, oamenii evacuaţi în războiul trecut, început în octombrie 2023, și întorși nu demult la casele lor, sunt nedumeriţi (ca să folosesc un eufemism) de reînceperea paradoxală a atacurilor din Liban. E adevărat, Hezbollah s-a alăturat Iranului abia după vreo săptămână, dar îşi continuă atacurile, într-o formă aproape sălbatică. De câtva timp se lansează rachete la fiecare 20-30 de minute, ziua şi chiar noaptea. Viaţa a devenit un război al nervilor, odihna este aproape imposibilă, aşezările sunt ameninţate, distrugerile de case în zona orăşelelor nordice, cu precădere oraşul Naharia, este devastatoare. Rachetele din Liban catre nordul Isaelului pot ajunge uneori la 100 pe zi. Se înregistrează din ce în ce mai multe pagube, uneori oameni loviţi, răniţi, au fost chiar câţiva ucişi de rachete sau schije. Locuitorii din toate partile Israelului sunt într-un du-te-vino între casă și adăpost, Pentru unii traiul s-a mutat în adăposturi, unii și-au ridicat acolo corturi, folosind saltele şi mese, care în zilele bune erau destinate picnicurilor. Alţii rămân în camerele blindate din casele mai noi și mai dotate.
Coborând spre sud, alarmele din Liban se răresc, în schimb rachetele din Iran îşi fac de cap. Fuga spre adăposturi face şi ea parte din noile tipare al vieții zilnice. Un altul, preluat de foarte mulți, este viteza sporită a maşinilor. Fiecare se grăbeşte să ajungă la destinaţie, şi, deşi străzile sunt aproape pustii, e nevoie de atenţie sporită, cu atât mai mult cu cât instrucţiunile referitoare la ce ai de făcut când alarma te prinde în maşină sunt ambigue. Dacă oamenii le respectă și opresc în mijlocul drumului sau pe margine, se pot produce accidente. Unii preferă să-şi continue drumul pentru a le evita. O altă expresie a tiparului comportamental al locuitorilor este legat şi de a nu mai ţine seamă de codificarea necesară pentru a pătrunde în clădiri. Porţile de la intrare în blocurile de locuinţe sunt acum deschise tot timpul.
Am avut şi eu experienţa unor alarme pe drum. Într-o zi, era spre amurg, am primit preavizul. Am căutat un bloc cu intrarea deschisă, am parcat maşina și m-am îndreptat într-acolo. Alarma încă nu sunase. Lângă bloc, câţiva tineri priveau spre cerul aproape senin. I-am întrebat ce se vede și răspunsul a venit imediat: “Rachete.” Mi-am îndreptat şi eu ochii spre cer, dar nu am distins nimic. Oricum nu voiam să-mi pierd timpul și am coborât scările. Adăpostul era încă aproape gol, cu multe scaune de plastic care își așteptau clienții. Au mai venit câteva persoane din stradă și câțiva locatari. S-a încins o scurtă discuție:
– Unde este ieșirea de urgență?
– Se pare că a fost blocată.
M-am întrebat dacă adăpostul blocului unde locuiesc, un bloc relativ nou, are o ieșire de urgență. Nu mi-am pus niciodată întrebarea, probabil că și multe altele, îndepărtate de gândul că o rachetă nu va cădea foarte aproape.
Am avut și o experiență a adăpostului public. Într-una din zile am fost la Consulatul României la Haifa și în drum spre casă am trecut prin piața locală, în ebraică șuk. Mă grăbeam, voiam să cumpăr doar câteva lucruri pentru care ofertele din șuk sunt preferabile celor din supermarketuri.
Abia am plătit că am şi auzit preavizul din telefon. Am întrebat dacă este vreun adăpost și mi s-a arătat vag o direcție. Lumea din jur părea indiferentă. Am pus pungile în mașină și am pornit în direcția indicată. Pe drum am întrebat încă două persoane, dar nu am primit decât răspunsuri vagi. Străzile erau aglomerate, dar nu era îmbulzeală, nimeni nu părea grăbit. Foarte puțini se îndreptau spre adăpost și urmându-i, am ajuns. Am coborât 10-15 trepte și am intrat într-un spațiu foarte mare, trei încăperi văruite, cu multe scaune. M-am așezat. După mine au mai intrat multe persoane, apoi s-a închis ușa metalică și atunci a sunat alarma. În jurul meu ședeau oameni de toate vârstele și de toate culorile, etiopieni, indience, thailandezi, dar și israelieni, cu genți de cumpărături. Câțiva tineri ramași în picioare vorbeau cu voci vesele și cu ochii în telefoanele mobile. Atmosfera era surprinzător de liniștită, aproapedestinsă. După vreo 15 minute s-a auzit semnalul de încetare și ușa s-a deschis. Atunci am observat o tânără ce părea sa fie de la primărie. Ea a fost cea care închis poarta masivă de oţel, ca apoi tot ea s-o deschidă. Tot ea îndreptase oamenii spre interiorul adăpostului și acum spre ieșire. În acel moment, „acțiunile” primăriei au crescut vertiginos în ochii mei. Persoana de la intrare știa, desigur, ce ar fi fost de făcut în orice situație.
Aș vrea să scriu câteva rânduri despre Piața Talpiot. În imagine vedeţi clădirea principală a pieței. Partea cea mai importantă o constituie, desigur, dughenele cu produsele colorate şi atrăgătoare. Mai jos se poate vedea clădirea pieţii de acum câtva timp, astăzi este în renovare. Pe pancarta din imagine este scris “Piaţa Talpiot” cu litere ebraice. Sper că dl. Bar On ne va face o prezentare însoţită de un desen personal al Pieţii Talpiot.
În ultimele zile, asaltul rachetelor iraniene s-a agravat, cele iniţiale au fost înlocuite cu rachete cu dispersie [1] care, înainte de a ajunge, se descompun în câteva zeci de bombe care nu mai pot fi interceptate. La televizor am văzut pe cer zeci de puncte strălucind grotesc în întunericul nopții. Ele pot atinge nenumărate ţinte întâmplătoare, producând pagube enorme. Israelul va trebui să investească milioane, poate chiar miliarde, pentru a reconstrui sau a “petici” clădirile avariate. De fapt, munițiile cu dispersie nu sunt o noutate. Unele state au aderat la o convenţie împotriva folosirii acestui tip de arme de distrugere în masă – și acestea nu sunt singurele.
În momentul de faţă, la sfârşitul celei de-a patra săptămâni a războiului, din Liban se lansează rachete și drone destinate nu numai nordului ţării, dar şi obiectivelor industriale situate la câţiva kilometri de oraşul Haifa, în care locuiesc. Dintr-un motiv aproape neinteligibil, Haifa a rămas în mare parte a atacurilor, în afara ţintei intenţionate de rachetele din ambele direcţii. De fiecare dată când acest gând mă năpădeşte, mă folosesc practic o superstiţie învechita, aceea de a bate într-un lemn. [2]
În ultimele zile, la Tel Aviv și în orașele aflate în jurul capitalei, pe o rază de 20-30 km, alarma sună de două-trei ori pe noapte și continuă încă în timpul zilei. Rezilienţa (un cuvânt pe care nu l-am cunoscut în România) locuitorilor este de necrezut, foarte puţini se plâng.
În perioada ultimei luni, lună martie, prima lună a primăverii şi cea în care îmi sabatoresc şi ziua de naştere, programul meu nu e prea bogat. Universitatea este închisă, dar eu continui să ies din casă după treburi.
În jur, primăvara s-a instalat demult. Florile alb-roz ale migdalilor zâmbesc naturii, amintindu-mi de caisul din curtea copilăriei. Caisele lui nu ajungeau niciodată să se coacă, fie erau consumate verzi, fie cădeau singure din copac. Acum este sezonul florilor, care trece repede, ține cel mult încă o lună.
În primavara fiecărui an, israelienii obişnuiesc să plece în excursii pentru a admira florile de primăvară, răspândite în pajiştile de pretutindeni: maci roşii, anemone de diferite culori și chiar narcise. Deşi pentru mine această escapadă de “a vizita florile la ele acasă”, a rămas de câtva timp în urmă, pot şi acum admira anemonele in situ, adică, la mine acasă.
La fel ca magazinele alimentare, de la începutul evenimentelor au rămas deschise florăriile, chiar și unele cafenele. Treptat s-au adăugat și alte magazine.
Discuţiile transmise la diferite posturi de televiziune se îndepărtează tot mai mult de ceea ce credeam că ar fi scopul acestei conflagraţii. În realitatea pe care mi-o imaginez, nu se va schimba nimic în următoarele decenii. Un procent îngrijorător al populaţiei israeliene tinde să părăsească ţara. Se pare că peste 100.000 de oameni au făcut-o deja, cine știe câți dintre ei se vor întoarce, ca să nu mai vorbim de încercările multor israelieni de a primi cetăţenii europene, dacă părinţii sau bunicii sunt originari de acolo. Antisemitismul global ar putea sa determine o miscare in sens invers, ar fi de aşteptat, dar există multe semne de întrebare.
Încotro ne îndreptăm? Ne îndreptăm oare către un scop real? Din păcate, în zilele acestea triste răspunsul pare cu mult mai înceţoşat decât îmi apărea mie, tânăra de 23 de ani care venea în Israel plină de speranţe și iluzii, dar mai ales fără a cunoaşte cu adevărat, problema existenţială a ţării spre care veneam ca la o patrie.
Sursa ilustraţiei:
Roded Shlomo Pikiwiki Israel, CC BY 2.5 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.5>, via Wikimedia Commons
Bibliografie:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Cluster_munitions
[2]https://en.wikipedia.org/wiki/Knocking_on_wood
Veronica Rozenberg
Haifa, 27 martie 2026
