Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei. Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de către consilierii săi, de specialiști sau chiar de către cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui. De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statele Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.Read more…
Încotro se îndreaptă omenirea?
Acest articol este o povestire imaginară bazată pe gândurile mele despre viitor. Multe date prezentate în articol sunt bazate pe fapte reale. Bunătatea sufletului uman se manifestă în multe domenii, de la iubirea pentru parteneri, copii, nepoți, prieteniile adevărate, grija pentru bătrâni și pentru bolnavi, unii chiar sunt gata să-și sacrifice viața în apărarea patriei. Chiar sunt și oameni care donează un rinichi unor necunoscuți pentru a-i salva de la o moarte sigură. Așa a fost cazul unui fost ministru israelian evreu care a donat un rinichi unui arab necunoscut. Dar în noi există și un diavol care se manifestă prin indiferența față de suferința altuia, certuri, bătăi, înșelăciuni și chiar războaie. Setea excesivă de bani, dorința de a-i domina pe alții, fanatismul de orice fel, rasismul și terorismul sunt manifestări ale răului uman. Atunci când răul va ajunge să predomine în lume, probabil că civilizația umană se va destramă. Despre acest lucru scriu în povestirea mea. Prin anii 1990 am văzut un scurtmetraj israelian care m-a frapat, din păcate i-am uitat titlul. Îmi amintesc o scenă în care un bolnav în stare gravă zăcea în camera de urgențe, dar medicii erau ocupați cu ședințe sau congrese și nimeni nu venea să-l vadă. Bolnavul și-a dat duhul. În altă scenă, un șofer oprește la un semafor roșu, îl îndeamnă pe pieton să treacă, dar când acesta ajunge în fața mașinii lui, șoferul îl calcă rânjind sardonic.Read more…
Turnul cu pantof
E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…
Cine a inventat automobilul?
De obicei invenția automobilului este atribuită celor doi ingineri germani, Karl Friedrich Benz și Gottlieb Daimler care, fără să se cunoască între ei, și-au înregistrat în aceeași zi brevetul pentru un vehicul pus în mișcare de un motor cu benzină. Era în 1886. (În imaginea de mai sus se vede primul model brevetat de Benz.) Dar au fost acestea într-adevăr primele automobile? Da și nu. Fără îndoială că au fost primele automobile brevetate și al lui Benz a fost primul produs în mai multe exemplare și comercializat. Dar ideea de a monta un motor pe un cărucior era mult mai veche. În 1769 inginerul militar francez Nicolas-Joseph Cugnot a construit un cărucior pus în mișcare de un motor cu abur, pentru a remorca tunuri pe câmpul de luptă. Vehiculul însă nu a intrat în uz curent, fiind foarte nepractic. Chiar dacă motorul cu abur este prea greoi pentru vehicule mici, fiind mai potrivit pentru locomotive, au mai fost încercări de a construi automobile bazate pe motoare cu abur, până când, prin 1930, motorul cu abur a fost înlocuit de motorul Diesel. În anii 1880 au apărut și primele mașini electrice, dar bateriile erau atât de primitive, încât nici aceasta nu a fost o opțiune viabilă. Read more…
Gânduri la revenirea din Georgia
De curând m-am întors din Georgia. Am fost la Tbilisi cu treburi, un sejur de nici trei zile. Odată întors acasă, într-un moment de pauză bine meritată, mi-am dat seama că rar am ocazia de să revăd locuri demult uitate. De obicei drumurile mele peste hotare se împart în două categorii. Una e turismul: mergi, vezi, ești impresionat și apoi te întrebi dacă să te mai întorci acolo (doar ți-a plăcut!) sau să cauți alte proiecte turistice, gândindu-te că nu ți-a prea rămas timp și energie pentru asemenea călătorii devenite, la o vârstă, adevărate escapade. A doua categorie este cea a călătoriilor cu scop precis: întâlniri profesionale sau conferințe la congrese (cât timp mai ești invitat). Manifestările științifice se desfășoară de obicei în același loc, deci anual revii în locurile unde ai mai fost. Recentul meu voiaj la Tbilisi nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ultima oară când am mâncat haciapuri la sursă a fost în deceniul trecut. Cum spațiul afectat memoriei în neuronii cerebrali e limitat și volumul său mai scade și cu vârsta (o știu din proprie experiență!), în avionul care mă purta într-acolo nu prea reușeam să-mi amintesc imagini, peisaje, clădiri, totul era dèjà vu, dar foarte vag. Faptul că am aterizat noaptea a accentuat problema, dar mi-am zis că totul se va elucida a doua zi, când urma să fim luați (eram doi) la un spital pentru prima ședință. Și surprizele n-au întârziat să apară.Read more…
Lulu – cel mai iubit nebun al Clujului
Clujul avea mai mulți bufoni ai străzii, cel mai vestit dintre ei fiind Lulu. Era ușor de reținut după chip – odată văzut, nu-l mai uitai. Era mic de statură, grăsuț, cu fața ovală, cu nasul, gura și ochii mari. Avea o voce groasă, inimitabilă. Era uşor retardat, „sărac cu duhul”, dar nu râdeai de el, ci alături de el. “Dă-mi un leu de tri” Astea erau vorbele pe care ți le spunea când te întâlnea. Uneori, când era prost dispus, putea să-ți ceară și “un leu de cinci” și dacă nu-i răspundeai, se lua după tine cu “Mă ceacănăule (prostălăule), ai auzit?” Avea ceva foarte blând și fragil și mult umor. În tinerețea mea, Lulu era unul dintre cei mai populari oameni ai Clujului, mai cunoscut decât multe personalități ale orașului. Toți se opreau să vorbească cu el și îl ajutau. Pe paltonul lui lung până la glezne erau cusute ecusoanele tuturor școlilor din Cluj. Cel mai mult îi plăcea să circule între strada Napoca și Piața Libertății. Avea buzunarele pline cu bomboane pe care le împărțea copiilor mici. La “Croco” venea des și era întâmpinat ca un rege,Read more…
China
Un client nou îmi prezintă o fațetă nouă a lumii afacerilor — amintindu-mi că afacerile, asemenea geometriei, găsesc mereu o modalitate de a adăuga un nou unghi la ceea ce părea deja o formă perfectă. Până să-mi dau seama, zbor la clasa Business spre Hong Kong, încercând să par că fac asta în fiecare săptămână. E anul 1993 și fiindcă nu există zboruri directe spre destinația mea în China, trebuie să zbor la Hong Kong și de acolo să continui trei ore cu trenul. Itinerariul meu are două faze: întâi aeroportul din Guangzhou (odinioară Canton), ca să repar un invertor care alimentează avioanele, când acestea sunt atașate la poarta de acces a pasagerilor; apoi Shenzhen, pentru o rundă de întâlniri menite să cultive parteneriate și să extindă o bază de clienți complet nouă. E epoca redeșteptării gigantului, iar eu am privilegiul de a fi martor la primele sale mișcări. Zborul devine mai plăcut datorită doamnei de alături: britanică, inteligentă, umblată prin lume, soția unui bancher stabilit la Hong Kong. Schimbăm preferințe literare și povești din experiențele noastre diferite, dar complementare, în Africa Subsahariană. Până la aterizare, între noi se creează familiaritatea ușoară a unor vechi cunoștințe. Hong Kong-ul îmi apare ca un uriaș mușuroi de termite umane: mișcare neîncetată, fără răgaz. Read more…
Mimi
Adesea simțim nevoia să ne evocăm părinții, bunicii, rudele mai apropiate, cele în ascendență sau descendență mai directă, cu al căror sânge, sângele nostru seamănă mai mult la ”culoare”. Acum aș dori să evoc memoria unei crenguțe mai îndepărtate de pe arborele genealogic, dar sufletește extrem de apropiată, pe Mimi, mătușa mea mult iubită și prețuită. De fapt, era mătușa mamei mele dar, prin filiație, a devenit și mătușa mea. Mi-o amintesc pe Mimi în ipostaze diferite. Întâi o văd cu ochi de copil. Atunci când ne vizita, mi se părea că pe ușa apartamentului nostru sărăcăcios intra o păpușă vie. Mimi era întruchiparea eleganței, cu o siluetă extrem de fină, cu părul blond deschis, întotdeauna perfect coafat, cu o figură armonioasă, mereu surâzătoare, plină de grație și cu o voce blândă și dulce. Nu mi-o amintesc niciodată supărată sau indispusă, ci doar senină, slobozind hohote vesele de râs, pline de muzicalitate, luminând parcă atmosfera încăperii cu fiecare pas pe care îl făcea. Vizitele ei însemnau și întâlnirea cu verii mei, cei doi copii ai ei, iar soțul ei era unchiul simpatic, întotdeauna amabil cu toți cei din jur, un pater familias ideal. Pentru mine, cu ochi de copil, prezența frumoasei Mimi, întotdeauna elegantă, îmbrăcată cu rochii fermecătoare, întotdeauna atât de luminoasă și binevoitoare, era minunată.Read more…
Periplul american II. Washington D.C.
În dimineaţa zilei de 13 decembrie am avut două zboruri cu o escală de numai 45 de minute la Chicago, așa că am solicitat din nou asistenţă. Am aterizat Washington D.C. după-amiază. Conferinţa urma să înceapă a doua zi. Am luat un taxi spre hotelul Marriott Marquis, unde urma să aibă loc conferinţa și unde am locuit. Pe drum m-am uitat tot timpul pe geam, ca să pot distinge ceva din spiritul orașului aflat sub vraja Crăciunului: lumini, culori, și zgârie nori, la al căror vârf nu puteam ajunge cu privirea prin geamul taxiului; o varietate urbană greu de distins în întunericul serii. Hotelul era uriaş și gălăgios, la intrare aşteptau nenumărate persoane, căutători de taxiuri, valeți ai hotelului dornici de un mic câştig sau, pur și simplu, gură-cască. De îndată ce am ieşit din taxi, bagajele mi-au fost puse pe un cărucior şi am fost condusă spre recepție. Intrarea în hotel părea uriaşă, chiar neobişnuită pentru un lobby de hotel. După ce mi-a fost repartizată camera, m-am grăbit către biroul conferinţei, unde se ofereau materialele pentru zilele următoare. Din păcate, în timp ce așteptam la recepție, mi-a căzut haina și a dispărut. Am observat abia cu două zile mai târziu, la plecare. A fost probabil furată. Deci se poate întâmpla și la un hotel super-luxos din Washington! Primele momente petrecute în lobby m-au zăpăcit cu decoraţiile care îți luau ochii și cu mulţimea de oameni eleganţi, mergând probabil la o serbare de Crăciun. Canadiana împrumutată de la o prietenă nu a mai fost găsită, deși camerele de supraveghere arătau că intrasem cu ea în hotel.Read more…
O mițva* pentru o fată iraniană
Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră. Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.Read more…
JOI. UN AN. FEBRUARIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 16 februarie. Weiberfastnacht (Carnavalul Femeilor). Joia asta am liber, căci astăzi începe al cincilea anotimp: carnavalul. La fel ca în fiecare an, timpul normal se oprește și la ora 11 și 11 minute, puterea e preluată de femei și de bufoni. Câșlegile încep cu gogoși, cu pupici și cu tobe. În ultimii ani, cu măsurile luate împotriva pandemiei, orașului i-a fost tare dor de toate acestea. Pe durata carnavalului, tot restul se estompează: războiul din Ucraina, întoarcerea la dictatură în atâtea locuri din lume, crimele împotriva femeilor în Iran, cutremurele din Turcia și din Siria, liniștea de moarte în Belarus.Read more…
Moartea deținutului X
În noaptea de 16 mai 2021, deținutul X s-a sinucis în celula sa din închisoarea militară Neve Țedek, în timp ce își aștepta procesul. Așa suna comunicatul laconic al armatei israeliene, difuzat în cerc restrâns la câteva zile după tragicul eveniment. Am fost mirat de acest comunicat. Era destul de neobișnuit ca cineva să fie numit „deținutul X” într-un comunicat oficial – de parcă ar fi făcut parte din enunțul unei probleme de algebră. Mă gândeam că în spatele acelui X se ascundea o taină. Am început să caut material. Am intrat și într-un grup pe Facebook care se ocupa de subiect. Așa am aflat că deținutul X avea nume și chip, dar ele nu puteau fi publicate nici atunci, nici cu câțiva ani mai târziu. Abia ieri, la cererea jurnalistului Omri Assenheim de la canalul de televiziune 11, interdicția a fost ridicată. Deținutul X se numea Tomer Eiges și era din Haifa. Fusese un elev cu o minte strălucită, un geniu al computerelor. La 16 ani a fost admis la Universitatea din Haifa, la știința calculatoarelor și într-un an a terminat ceea ce alții fac în trei. La 17 ani a fost angajat de o firmă de hi-tech. „La interviu i-am dat o problemă la care și ingineri cu experiență transpiră și a rezolvat-o cât ai bate din palme. Ca să mă conving, i-am dat încă una. A rezolvat-o și pe aceea. Am înțeles că am în fața mea un diamant”, spune patronul firmei care l-a angajat. Diamantul nu a lucrat acolo multă vreme, căci se apropia de vârsta încorporării. Fără dificultate a fost admis la celebra unitate 8200 (care analizează date și informații secrete), unde se concentrează tinerele genii ale Israelului, viitorii fondatori de start-up.Read more…
Inteligența artificială și prostia naturală
Săptămâna trecută s-a încheiat la Davos Forumul Economic Mondial, aflat deja la a 56-a ediție. și după ce am consultat buletinele de știri și am întrebat și inteligența artificială, am înțeles că, fără îndoială, ziua a doua a conferinței a fost cea mai interesantă. Ea a fost dedicată chiar acestui subiect arzător care ne înconjoară și poate că deja ne stăpânește – Inteligența Artificială. Cele mai interesante prelegeri din acea zi au fost ținute de două personalități care au strălucit și strălucesc încă prin viziune și care provin fiecare dintr-o țară mică din Asia: taiwanezul devenit american Jensen Huang, fondatorul și președintele companiei NVidia, cotată astăzi la 5 trilioane de dolari și israelianul rămas (sper) tot israelian, Yuval Noach Harari, autorul câtorva cărți despre evoluția omenirii, cărți care au fost traduse în 65 de limbi și s-au vândut în tiraj de peste 50 de milioane de exemplare. Fiecare a oferit viziunea sa despre viața alături de IA, viziuni care pleacă de la aceleași date, dar trag concluzii oarecum contradictorii. În vreme ce Huang vede IA ca pe o unealtă digitală, Harari o vede altfel. Un cuțit este o unealtă, spune el. Un cuțit poate fi folosit pentru a tăia pâine sau pentru a ucide un om – dar asta nu e decizia cuțitului. Cuțitul nu ia decizii. Spre deosebire de cuțit, IA poate lua decizii. IA nu este o unealtă pasivă, precum cuțitul, ci un agent autonom care poate lua hotărâri în locul nostru.Read more…
Un demers israelian ciudat în cadrul politicii de combatere a antisemitismului
Nu mai este cazul să atragem atenția asupra ceea ce se întâmplă în lume, mai ales după 7 octombrie 2023, deoarece constatăm concret: antisemitismul a reizbucnit cu o intensitate nemaivăzută, la vechile narative adăugându-se acum sprijinul acordat mișcărilor palestiniene, indiferent dacă ele sunt teroriste sau nu. Ar trebui să salutăm toate inițiativele, formele, intențiile venite din diferite direcții și medii care își propun combaterea antisemitismului. Dar oare această aserțiune este adevărată? Nu cred și această neîncredere izvorăște din parcurgerea unor liste cu numele unor persoane pe care cu greu le-aș considera iubitoare de evrei. M-a uluit sau, ca să folosesc o expresie la care am făcut apel când am scris ultimul articol în Baabel, am rămas perplexă, acum trei ani, când am aflat că guvernul israelian l-a însărcinat pe ambasadorul de atunci din România să încerce o apropiere de George Simion, șeful partidului AUR, care s-a situat în categoria celor care negau Holocaustul.Read more…
Statele Umilite ale Americii
Libertatea de a adresa petiții guvernului (right to petition), alături de libertatea religioasă, se află în chiar primul amendament al Constituției SUA. Adoptat în 1791, de o națiune care își câștigase independența doar cincisprezece ani în urmă, acest principiu rămâne și astăzi una dintre cele mai prețioase comori ale Americii. Și totuși, în prezent, un guvern american hipernaționalist întoarce spatele tocmai acestor moșteniri fundamentale, atunci când miliția sa, blindată și înarmată până în dinți, împușcă un protestatar. Mai exact, îl ciuruiește cu gloanțe, după ce a fost doborât la pământ și bătut. Nu este un caz izolat. Nu asistăm doar la încălcarea libertății de exprimare, ci și a libertăților ancestrale anglo-saxone ale persoanei și ale proprietății. Printre cei care reacţionează se regăsesc chiar republicani, susținători ai ordinii, disciplinei și ai armelor, de pildă NRA (National Rifle Association), greu de suspectat de simpatii de stânga. Și ei încep să perceapă că nu doar cei etichetați drept „imigranți ilegali” sunt vizați, ci întreaga societate liberă americană, pentru că despre niciun trecător nu mai poți ști exact cine este. Libertatea înseamnă tocmai acceptarea acestei necunoașteri. ICE (United States Immigration and Customs Enforcement) s-a transformat într-o structură coercitivă violentă.Read more…
Începuturile presei
Ca ziaristă amatoare și interesată de istorie, mi-am pus întrebarea când și cum a apărut presa și, începând să cercetez, am dat peste tot felul de lucruri interesante. (Mai nou a intrat în vogă mass media, dar eu detest acest neologism fără rost, presa exprimă perfect ceea ce vreau să spun: presa scrisă și cea electronică, adică radio, TV și internet.) Termenul presă a fost preluat din franceză, unde are mai multe semnificații, printre care: mijloc de informare, dar și tiparniță, care presează foaia de hârtie pe literele unse cu cerneală. Evident că între cele două există o strânsă legătură: presa s-a răspândit cu adevărat abia după folosirea pe scară largă a tiparului. Dar ce a fost înainte? Doar omul este prin natura lui o ființă curioasă, cum s-a informat până atunci? Evident că zvonurile și bârfa au existat dintotdeauna – și unele publicații, fie ele scrise sau electronice, continuă să ni le furnizeze până astăzi. Poate că omul primitiv încă nu știa că pe lume mai există și altceva decât pădurea în care vâna și culegea. Dar odată cu organizarea societății a apărut nevoia de informare. În multe părți din Europa precreștină, mai ales printre triburile germanice, exista obiceiul că mai multe triburi se adunau o dată pe an într-un loc dinainte stabilit. Read more…
Patru farfurii „cu japoneze”
Cele patru farfurii „cu japoneze” aşezate pe o tavă ”cu japoneze” şi păstrate în vitrina bufetului din sufragerie sunt singurul serviciu de porţelan fin pe care-l posed… Şi acela desperecheat, lipsind două dintre farfuriile de tort iniţiale. Întotdeauna mi-a plăcut să admir vesela de porţelan de lux, mai ales pe cea de pe timpuri, expusă în vitrina Consignaţiei din centrul Clujului. Serviciile complete de 12 persoane, cu farfurii adânci şi întinse de diferite mărimi, cu boluri pentru compot, supiere graţioase, tăvi pentru friptură şi peşte, chiar şi cu solniţe din aceeaşi garnitură decorată cu floricele mărunte în culori pastelate şi borduri aurii, aminteau de vremurile bune „de pace”, cum spunea Bunica Erzsi. Erau „moştenire de familie”, îmi explica Bunica Erzsi, iar eu mă gândeam că familia noastră restrânsă nu avea niciun fel de moştenire, pentru că părinţii mei, supravieţuitori orfani ai Holocaustului, şi-au găsit locuinţele complet devastate şi golite şi au luat-o „de la lingură”, cum se zice în popor, ceea ce în cazul lor era adevărul-adevărat, nu o figură de stil. Mama şi tata s-au descurcat foarte bine cu vasele cumpărate, „pe puncte”, din comerţul socialist. Nu aveau nostalgii „mic-burgheze”, iar bruma de bani pe care o economiseau o investeau în cărţi, nu în porţelanuri. Eu, în schimb, crescând în locuinţa bunicilor mei adoptaţi, m-am obişnuit de mică să am în preajmă piese de mobilier Biedermeier, tablouri ale unor maeştri de la Baia Mare, obiecte decorative confecţionate măiestrit din sticlă, porţelan sau faianţă fină. E drept că ele se împuţinau, pe măsură ce bunicii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile (doar bunicul avea pensie şi aceea era foarte mică). Rămăseseră, totuşi, câteva piese de mobilier de strictă necesitate (două paturi, două dulapuri, un scrin şi o masă ovală) şi câteva servicii pentru musafiri pentru care ori nu găsiseră cumpărători, ori Bunica Erzsi nu se îndura să se despartă de ele… Cel mai mult îmi plăceau farfuriile “cu japoneze”.Read more…
De ce scriem?
Ca răspuns la această întrebare banală pot fi înșirate foarte multe motive. Unii scriu fiind obligați de funcție, scribii din trecut sau secretarii, directorii, profesorii, ziariștii, poeții și scriitorii profesioniști de astăzi. Majoritatea oamenilor care scriu o fac la locul de muncă, scrisul fiind un instrument care face ca munca lor să fie mai eficientă. Cu ajutorul paginilor umplute de ei, alții pot să vândă sau să cumpere mai mult, să producă piese de calitate superioară, să scurteze timpul dedicat însușirii unei meserii, să evite repetarea greșelilor umane. Este necesar ca cineva să știe să scrie și altcineva să citească, să înțeleagă și să valorifice informația pe care a primit-o în materialul scris de o persoană necunoscută lui: scriitorul. Să scrii înseamnă muncă, energie investită pentru a obține produsul dorit. Acesta produs poate fi o scrisoare, un articol, o poezie, un reportaj, un raport, un tabel, chiar și o carte. Există scriitori care nu sunt obligați să scrie, dar ei cred că au ceva de spus, de transmis societății contemporane lor sau poate generațiilor viitoare. Interacțiunea verbală nu îi satisface, la câți ascultători poate spera cineva într-o sală sau folosind radioul sau alte mijloace de comunicare în masă? În plus, verba volant, scripta manent. Read more…
COVID-ul prelungit și vaccinarea anti-COVID
Chiar dacă Corona nu se mai află pe prima pagină a știrilor, ea nu a dispărut. În iulie 2025, în România s-au înregistrat 1.703 cazuri noi (o creștere de 232% față de iunie 2025) și șapte decese.(1) Toți pacienții care au decedat aveau peste 70 de ani. 442 de cazuri au fost reinfecții. Probabil că aceste date nu sunt decât vârful aisbergului, pentru că nu se mai fac decât testări sporadice și în foarte multe cazuri boala nu este diagnosticată și nu intră în statistici. Dar cazurile grave și chiar mortale nu pot fi trecute cu vederea. În Israel, în august 2025, Ministerul Sănătății a raportat apariția unei forme noi de COVID-19, supranumit Stratus la șase pacienți.(2) Evident că boala persistă și s-ar putea ca numărul de infecții să fie în creștere. Ideea acestui articol mi-a venit în urmă cu câteva luni, când un prieten, un bărbat de 66 de ani, sănătos până atunci, a primit o complicație cardiacă rară. M-am apucat să studiez literatura medicală, curios să aflu dacă e posibil ca ea să fi fost o manifestare a COVID-ului prelungit sau un efect nedorit al vaccinului anti-COVID. Medicii care îl tratau nu știau nici ei. În schimb, în literatura medicală am găsit unele lucruri despre care știam foarte puțin și aș dori să le împărtășesc cititorilor.Read more…
Vă invidiez (sau nu?)
Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48). Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”. De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film. Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit… Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.Read more…

















