Podurile de pe Neva

Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…

Magda

Cred că nu sunt singura care are nostalgii privind mâncăruri, gusturi, obiceiuri de familie, multe rămase definitiv doar în amintire, azi nemaiavând acces la ele, fie și doar pentru că nu mai există ingredientele din vremea aceea, fie pentru că nimeni nu mai are abilitățile de a le prepara. Bunica mea, Magda, nu mi-a pregătit nicio masă la wok, nu mi-a făcut budincă de chia sau guacamole. Dar mi-a pregătit zi de zi, ani la rând, mâncărurile cele mai savuroase, așteptându-mă cu masa delicat aranjată, întotdeauna cu șervețel lângă farfurie și având pe masă o vază cu flori sau măcar o floare într-un pahar. La micul dejun primeam porția zilnică de miere pe o farfurioară iar oul fiert moale mă aștepta în suportul lui special, lângă care bunica mea Magda tăia felia de pâine în fâșii pe care le înmuiam în gălbenușul auriu. Acestea erau însoțite de obicei de cacao cu lapte sau, și mai grozav, de ceaiul cu esență de rom. Mai bea oare cineva azi ceai cu esență de rom?Read more…

Ziduri și destine

Imre Darvas a construit o casă la Oradea, acum mai bine de un veac. La fel au făcut mulți alții în orașul aflat în plină expansiune. Aruncând o simplă privire casei lui, încă înainte de a intra îți dai seama că ea este materializarea unui vis. Casa lui este absolut unică, spunându-ți parcă, ”eu am personalitate, tratează-mă cu respect, îți dau voie să intri și ai să-mi cunoști frumusețea”. Acum, această casă este un muzeu de o factură unică în România – Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas-La Roche”. A trecut un veac peste visul antreprenorului orădean Imre Darvas, un veac frământat de războaie, dureri și nedreptăți pe care omul care își dorea, în 1909, o casă superbă, nu le putea prefigura. Vreau să vă spun aici povestea acestei case și a oamenilor datorită cărora a apărut, mai ales pentru că, scriind despre ei, voi putea reda, sper, un moment dintr-un timp al belșugului, al inovării, al bunului-gust desăvârșit.Read more…

Am pus o piatră

Niciunul dintre noi, oricât ne-am dori, nu putem îndrepta răul absolut care s-a făcut unor oameni, unor milioane de oameni, cu nimic diferiți de toți oamenii de pe Pământ, în deceniul al patrulea al frământatului și tragicului secol XX. Nu se mai poate schimba nimic, nu se mai poate alina și nici reface ceea ce s-a distrus definitiv. Se poate însă rememora, se poate onora și prețui existența unei comunități valoroase în orașul Oradea, o comunitate care a contribuit major la istoria și dezvoltarea lui -comunitatea evreiască. În anul 1722 este atestată istoric existența a 22 familii de iudei în Oradea, deși nu ar fi greșit să se ia în considerare prezența lor în cetatea Oradea încă de la atestarea ei documentară, din anul 1113, aceasta fiind reședință episcopală catolică. Legile vremii permiteau evreilor să locuiască doar în orașe episcopale. Totuși, probabil numărul lor era atunci foarte mic. În zilele noastre este acceptată așadar prima menționare a evreilor în oraș în anul 1722. În 1731 s-a creat Hevra Kadișa (Confreria Sacră), ceea ce presupunea prezența unei comunități numeroase și distinct conturate.Read more…