Odiseea penicilinei

Mar 5, 2020By

Dacă aș face un sondaj printre cititori, probabil că cea mai mare parte dintre ei vor ști că penicilina a intrat în uz în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Poate unii își vor aminti că Fleming a primit Preminul Nobel pentru descoperirea ei. Dar descoperirea și mai ales folosirea penicilinei pentru binele umanității a fost un proces mult mai complicat, o adevărată odisee. rimul care a stabilit că bolile molipsitoare sunt provocate de microbi (sau virusuri) a fost Robert Koch în 1884. Pentru a găsi o modalitate de a lupta împotriva lor, microbii trebuiau întâi identificați, cultivați și studiați. Culturile se făceau la început în sticle cu mediu nutritiv – lichidul transparent din sticlă se tulbura, semn că înăuntru s-au înmulțit microbi. Mai târziu au intrat în uz niște farfurioare acoperite cu capac, farfuriile Petri, umplute cu agar (un fel de gelatină) – fiecare microb care se înmulțește pe suprafața gelului formează o colonie vizibilă cu ochiul liber. Încă din anii 1870(!) au început să apară observații că mucegaiul împiedică înmulțirea unor microbi. Poate cea mai interesantă a fost teza de doctorat a medicului militar francez Ernest Duchesne, din 1897.Read more…

Mar 5, 2020 6 comments

Epidemie!

Feb 20, 2020By

De-a lungul secolelor omenirea a suferit nenumărate epidemii. Cine nu a auzit de Moartea Neagră, epidemia de ciumă care s-a dezlănțuit în Europa pe la 1350, distrugând peste o treime din populația continentului? Nici măcar nu ne putem consola că acestea sunt doar de domeniul trecutului – pe măsură ce oamenii au biruit epidemiile, au apărut altele noi: gripa spaniolă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, apoi SIDA, coronavirusul care a produs SARS și care și-a făcut din nou apariția… Și toate au lăsat urme în istorie, în cultură, în memoria colectivă. Cele mai multe au fost infecții produse de microbi sau viruși transmiși de la animale la om sau de la un om la altul. Dar au fost și cazuri de intoxicații în masă prin intermediul „pâinii de toate zilele”. Cauza a fost cornul secarei sau ergotul, care se află la originea bolii numite ergotism. Boala exista sub două forme. În ergotismul convulsiv, victima suferea de contracții musculare spastice, înțepenea în poziții ciudate și apoi murea ca urmare a paraliziei mușchilor respiratorii. Mulți aveau halucinații. În ergotismul gangrenos (numit și Focul Sacru sau Focul Sfântului Anton). Primele epidemii de Foc Sacru (sacru pentru că era considerat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor) au fost consemnate încă înaintea anului 1000 în Franța și în Germania…Read more…

Feb 20, 2020 8 comments

Documente în limba idiș găsite în gniza din Cairo

Feb 6, 2020By

Printre nenumăratele documente descoperite în gniza din Cairo au fost multe surprize. Una din ele era faptul că s-au găsit documente în limba idiș. Doar evreii locali vorbeau iudeo-araba, nu idiș! Cum se explică prezența acestor texte tocmai în Egipt? Cercetătorii încă nu au căzut de acord. Unii cred că textele, puține la număr, ar fi fost lăsate în urmă de călători sau negustori veniți din Germania sau din Europa de Răsărit. Alții presupun că în sec. al XIV-lea ar fi existat deja o mică comunitate de evrei așkenazi, vorbitori de idiș, atât la Cairo cât și în Palestina. Cine știe? Cel mai vechi text în limba idiș găsit în gniza este un codex, adică o carte datată 9 noiembrie 1382. În zilele noastre ea se află la Cambridge, unde a fost adusă de Solomon Schechter. Cartea are 84 de pagini și conține mai multe poeme epice. Unele au subiecte biblice: Moșe Rabeinu (Moise, marele nostru învățător), Gan Eden (Grădina Edenului), Yosef Hatzadik (Iosif cel drept) și Avraham Avinu (Strămoșul nostru Avraam). În continuare este o fabulă și în sfârșit două fragmente inspirate din poemul epic Kudrun bazat pe o legendă germană.Read more…

Feb 6, 2020 1 comment

O scrisoare din timpul Cruciadelor, găsită în gniza din Cairo

Jan 23, 2020By

Ne aflăm în vara anului 1099. Armata Primei Cruciade a împresurat zidurile Ierusalimului. A fost un asediu greu, cruciații au suferit de foame și de sete nu mai puțin ca cei din cetate, pentru că în jurul Ierusalimului nu se găseau provizii. Nu erau nici păduri, iar cruciații aveau nevoie de lemn pentru a construi turnuri de asediu, scări pentru a urca pe ziduri. A fost nevoie să aducă lemne din Samaria și să distrugă o întreagă flotă genoveză aflată în portul Iafo pentru a folosi lemnul. Nici Ierusalimul nu era în condiții prea bune, abia cu un an în urmă trecuse prin încă un război, stăpânirea selgiucidă fiind înlocuită cu cea fatimidă. După un asediu care a durat peste o lună, Ierusalimul a fost cucerit de forțele cruciate. A urmat un masacru îngrozitor, martori ai vremii povestesc că războinicii umblau prin băltoace de sânge până la glezne. După unele păreri, masacrul a avut loc nu numai din cruzime, ci din dorința cruciaților de a „curăța” locurile sfinte de prezența „necredincioșilor”. Evreii au luptat pe ziduri cot la cot cu musulmanii. O cronică musulmană povestește că atunci când cruciații au năvălit în cetate, evreii s-au refugiat în sinagoga lor. Cruciații i-au dat foc și ei au pierit cu toții. Dar ceea ce scrie în cronici nu este neapărat adevărul…Read more…

Jan 23, 2020 2 comments

Gniza din Cairo

Jan 9, 2020By

Mă veți întreba, pe bună dreptate, ce este gniza. Este un termen ebraic, care nu există în nicio altă limbă, pentru că denotă un obicei pur evreiesc – s-ar putea traduce ca depozit, ascunzătoare, tezaur, arhivă… Ideea este că un text sacru, din moment ce este uzat, rupt, deteriorat, nu este aruncat la gunoi – ar fi o lipsă de respect! – ci este scos din circulație și depozitat de obicei în clădirea sinagogii, în pivniță, în pod sau în alt loc ales special în acest scop. Cerința ca textele sfinte să nu fie aruncate apare în Talmud (sec. IV – V e.n.), dar fiindcă Talmudul este codificarea unor legi transmise de secole pe cale orală, probabil că acesta este un obicei mult mai vechi. De fapt el se păstrează până în zilele noastre. În cartierele religioase ale Ierusalimului, de obicei în apropierea sinagogilor se văd un fel de „lăzi” vopsite în albastru, unde se colectează texte sfinte (și obiecte de cult) uzate. Ce este depus la gniza? După datină nu numai texte sfinte, ci orice text scris în ebraică sau în limbile folosite de evrei (idiș, ladino, aramaică…), pe care ar putea apărea numele Domnului. Iar unii consideră că orice text scris cu caractere ebraice, indiferent de conținut, are în el ceva sacru, deci în unele comunități toate aceste texte sunt depuse la gniza.Read more…

Jan 9, 2020 7 comments

Povestea unei cărți

Dec 19, 2019By

De mulți ani în biblioteca noastră se află o carte foarte neobișnuită care are o poveste extrem de interesantă. Este vorba de o culegere a lucrărilor marelui istoric evreu Iosephus Flavius (37 – cca. 100 e.n.), în traducere olandeză. Cartea a fost tipărită la Amsterdam în anul 1665. S-ar putea crede că este o raritate și ca atare e foarte valoroasă, dar nu este așa. Cărți asemănătoare pot fi găsite fără mare dificultate în anticariatele din Olanda, la un preț acceptabil. Motivul e simplu: în Olanda protestantă oamenii erau încurajați să nu se bazeze numai pe cuvintele predicatorilor, ci să citească ei înșiși Biblia. În fiecare casă se găsea câte o Biblie. Și cum între sfârșitul Vechiului Testament și începutul Noului Testament este un decalaj de vreo șase secole, cei interesați să afle care a fost „istoria lumii” în acea perioadă, îl citeau pe Iosephus Flavius. Lucrările lui s-au bucurat de o foarte mare popularitate în țările protestante. De pe pagina de frontispiciu aflăm că volumul este dedicat preaonoratului domn Schout (primarul orașului Dordrecht) și preaînțeleptului domn Nicolaus Tulp (membru în parlament și fost primar al orașului Amsterdam). Da, este același dr. Tulp care predă „Lecția de anatomie” a lui Rembrandt! Read more…

Dec 19, 2019 8 comments

Istoria scrisului pe teritoriul României

Nov 21, 2019By

„Istoria începe la Sumer” – aceasta era până nu demult ideea general acceptată. Și totuși pe teritoriul României s-au găsit urme de scriere poate și mai vechi, încă din neolitic: tăblițele de la Tărtăria. Sunt trei tăblițe de lut înscrise cu diferite simboluri, găsite în județul Alba. Inscripții asemănătoare, aparținând unei civilizații neolitice comune, au mai fost găsite și în Ungaria, Serbia și Bulgaria, dar cele de la Tărtăria par să fie cele mai vechi, datând de prin 5300 î.e.n., deci ar fi cea mai veche scriere a omenirii, cu 1000 de ani înaintea celei sumeriene! Toate aceste inscripții sunt foarte scurte și datorită numărului redus de semne, ele încă nu au putut fi descifrate. Nici măcar nu se știe dacă este scriere propriu-zisă sau proto-scriere. Din păcate atât autenticitatea cât și datarea tăblițelor de la Tărtăria au fost contestate. Nefiind specialistă în domeniu, nu pot să-mi dau cu părerea. În orice caz dacă primele tăblițe sumeriene au marcat începutul unei civilizații care s-a dezvoltat timp de milenii, lăsând nenumărate mărturii scrise, aici este vorba doar de câteva inscripții izolate. Societatea locală a cunoscut cu adevărat scrisul abia în epoca romană.Read more…

Nov 21, 2019 1 comment

Alfabetul

Oct 31, 2019By

Vă veți mira poate de ce am ales un subiect atât de prozaic. Doar fiecare copil care a terminat clasa întâi știe să recite alfabetul. Ba îmi amintesc că prin clasa a II-a eu chiar l-am cântat, în versiunea lui Mozart, la corul Școlii de Muzică din Arad. i totuși invenția scrierii a fost un pas uriaș al omenirii pe calea progresului și a civilizației. Prin ea informația putea fi păstrată nu numai în memorie ci putea fi redată mai mult sau mai puțin fidel la distanțe mari, atât în spațiu cât și în timp. Prima relatare despre invenția scrisului apare într-un poem sumerian: „Limba mesagerului s-a împleticit și el nu a putut repeta solia. Atunci regele din Kulaba a făcut o tăbliță de lut și a pus cuvintele pe ea. Nimeni nu mai pusese vreodată cuvinte pe o tăbliță de lut.” Scrisul a fost inventat în mod independent de diferite culturi, în perioade și în zone geografice diferite. Cele mai vechi și mai cunoscute au fost cea sumeriană, cea egipteană, cea chineză, scrierea Maya din America Centrală… Alte civlizații au preluat ideea scrierii și au adaptat-o limbii lor. Așa se face că în zilele noastre există o mare diversitate de sisteme de scriere, din care unele ne apar chiar foarte ciudate. Oare cum poate fi citită scrierea arabă? Dar cea armeană? Și ce ne facem cu japoneza, care folosește concomitent mai multe sisteme de scriere? Totuși japonezii se descurcă…Read more…

Oct 31, 2019 4 comments

Olga Bancic

Oct 17, 2019By

Îmi închipui fețele mirate ale cititorilor: asta cine o mai fi? Vreo „eroină a clasei muncitoare”, pe care comuniștii înșiși au uitat-o? Trebuie întâi să-i mulțumesc lui Jack Chivo pentru că mi-a dat ideea. Iar apoi voi încerca să vă conving că subiectul este chiar foarte interesant. Cititorii mai vârstnici își vor mai aminti numele Olga Bancic – dar cei mai tineri probabil nu l-au auzit niciodată. Mie îmi amintește de Liceul Nr. 2 din Arad. Poate altora le va aminti de o stradă din București, de ștrandul din Câmpulung Muscel, orfelinatul din Buzău, sau băile termale de la Geoagiu. Toate acestea ori nu mai există, ori au primit demult un alt nume. Dar prea puțini știu cine a fost ea cu adevărat Olga Bancic (1912 – 1944) s-a născut la Chișinău cu câțiva ani înainte de Marea Unire. De fapt o chema Golda și era fiica unui mic funcționar evreu. Familia trebuie să fi fost foarte săracă dacă la vârsta de 12 ani fetița era deja ucenică într-o fabrică de saltele. Participând la grevele muncitorilor din fabrica unde lucra, a fost în repetate rânduri arestată și maltratată. La șaisprezece ani și jumătate s-a căsătorit cu Jacob Salomon. Originar din Iași, el a supraviețuit Holocaustului și a devenit scriitor, fiind cunoscut sub pseudonimul Alexandru Jar. Tânăra pereche s-a stabilit la București și a activat în partidul comunist în ilegalitate. La o manifestație ea a fost arestată și condamnată la doi ani de închisoare. În 1937 soțul ei a plecat în Franța, iar ea l-a urmat cu un an mai târziu, după ce a fost eliberată. Read more…

Oct 17, 2019 25 comments

Fotograful din Orașul Vechi

Oct 3, 2019By

Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…

Oct 3, 2019 5 comments

O prietenie care dăinuie peste generații

Sep 19, 2019By

Pe Shoshana Palmor o cunosc de când lumea. Când eram încă la grădiniță și locuiam la Arad, ea era studentă. În 1958 părinții mei au organizat un bal mascat de Purim și au invitat-o în mod special din Cluj. (Shoshana este în rândul din spate, în centru – iar eu sunt pe genunchii mamei.) Mi-o amintesc încă de atunci. Se cheamă că suntem rude, tata o numea verișoara lui, dar cum anume ne înrudim este un mister care nu a fost elucidat nici până azi. Cert este doar atât: că amândouă aveam numele de fată Schaffer și familiile noastre sunt originare din Bistrița. Shoshana mi-a povestit unele lucruri despre familia ei, pe care le dorea publicate în Baabel. Iată-le.Părinții Shoshanei erau amândoi farmaciști, tatăl studiase la Cluj, iar mama la Iași. La început au locuit la Cluj. Tatăl Shoshanei era foarte bun în meseria lui și pe deasupra un om simpatic. Își servea clienții nu numai cu medicamente, dar și cu sfaturi. Crema de față pe care o prepara pentru primadonna operei, Ana Roja Vasiliu, a devenit vestită și clientele „săteau la coadă” pentru ea. Așa se face că în scurt timp farmacistul Yoel Schaffer a devenit cunoscut la Cluj și și-a făcut o sumedenie de prieteni, mai ales printre profesorii de la Universitatea Ferdinand: prof. Virgil Galea de la toxicologie, prof. Angheluță de la matematică, dr. Goina și alții. Soții au economisit și în 1937 și-au deschis propria farmacie la Vatra Dornei, la distanță egală de părinții lui din Bistrița și de părinții ei de la Câmpulung Moldovenesc. Farmacia lor a avut mult succes. După cum spune Shoshana: „Tata era și farmacist, și doctor, și asistent social…” Read more…

Sep 19, 2019 3 comments

Bucovina revizitată

Aug 22, 2019By

Familia mamei este originară din Bucovina din ambele părţi, atât maternă, cât şi paternă. Despre familia tatei din păcate știu foarte puțin, dar despre familia mamei există destule informații. Atât amintirile bunicului meu, Moses Zwecker, cât și cele ale mamei mele, Erika Shaffer, pot fi găsite în arhiva revistei Baabel (mai 2016, respectiv septembrie 2016). Părinții mei s-au cunoscut după război, ca studenți la Timișoara. Eu m-am născut la Timișoara, am crescut la Arad, iar Bucovina mi s-a părut întotdeauna un loc îndepărtat, misterios, aproape legendar. Cu timpul am avut posibilitatea să o vizitez, întâi cu o excursie condusă de profesorul nostru de geografie și mai apoi cu familia. Dar au trecut de atunci peste cincizeci de ani. Chiar dacă am mai fost în România, aterizam la București și de acolo o luam bineînțeles spre apus, spre locurile natale. Abia în vara aceasta, cu ocazia unei călătorii făcute împreună cu soțul meu la Cluj, am închiriat o mașină și am revizitat locurile legate de istoria familiei mele. Țineam neapărat să revăd întâi de toate Cheile Bicazului. Îmi amintesc din excursia cu școala că peisajul mi s-a părut extraordinar; acum, după ce am mai văzut lumea, m-a impresionat în egală măsură. Fiind un drum periculos, șoferul autobuzului de elevi ne-a cerut să facem o parte din drum pe jos și îmi amintesc că, fiind încă de atunci interesată de botanică, am văzut acolo pentru prima dată în viață orhidee sălbatice. L-am avertizat pe soțul meu că drumul va fi greu, dar cred că în copilărie totul pare mai mare, mai deosebit, mai periculos – el a parcurs drumul cu ușurință. Ne-am oprit totuși și am făcut câțiva pași pe jos, pentru a admira în tihnă peisajul – am regăsit chiar și orhideele… unde s-a născut mama, nici în satele părinților eiRead more…

Aug 22, 2019 2 comments

Povestea porumbului

Jul 28, 2019By

Porumbul (la fel ca roșiile, cartofii, etc.) este originar din America – asta știe fiecare copil, presupun. Dar știe cineva mai mult? O scurtă documentare pe internet m-a făcut să mă îndoiesc. Eu cred că în țara unde mămăliga este considerată mâncarea națională, povestea porumbului merită să fie cunoscută mai îndeaproape. Elucidarea istoriei grâului a fost relativ simplă după ce s-a identificat strămoșul lui sălbatic. Dar porumbul a dat multă bătaie de cap cercetătorilor. Nimeni nu a găsit vreodată o plantă sălbatică asemănătoare cu porumbul, de aceea multă vreme s-a presupus că strămoșul sălbatic al porumbului ar fi dispărut. Totuși cercetări genetice au arătat că strămoșul porumbului este o plantă sălbatică foarte răspândită în Mexic, numai că… ea nu prea seamănă cu porumbul! Localnicii o numesc teosinte sau „grăunțele zeilor”. Poate că nu e o coincidență… Teosinte arată ca o tufă, cu multe ramuri laterale. Mai important e faptul că nu are știuleți. Cele 5-12 semințe (față de vreo 500 pe un știulete de porumb) sunt înșirate pe un fel de „spiculeț”. Când e copt, acesta se dezintegrează, iar semințele se împrăștie, ceea ce face culesul foarte anevoios. Mai rău, fiecare sămânță e învelită într-o coajă lemnoasă. E posibil ca oamenii preistorici să fi ales o plantă atât de puțin promițătoare pentru a o domestici?Read more…

Jul 28, 2019 3 comments

Domesticirea grâului și începuturile agriculturii

Jul 18, 2019By

Înțelegerea procesului de domesticire a grâului a început în 1906, când Aaron Aaronsohn a descoperit grâu sălbatic in Galileea, în apropierea așezării Roș Pina. De fapt grâul sălbatic este foarte asemănător cu cel cultivat. Principala diferență constă într-o singură genă, care are ca rezultat o singură caracteristică: atunci când e copt, spicul de grâu sălbatic se descompune, grăunțele se împrăștie pentru a încolți apoi în sezonul următor, pe când spicul grâului cultivat rămâne întreg. Această diferență aparent minoră are consecințe neașteptate. Dar s-o luăm de la început. M-aș fi bucurat să pot afirma că începutul a avut loc „la noi”, dar nu este chiar așa. Se pare că agricultura a început la sfârșitul ultimei glaciațiuni, acum vreo 11.000 de ani, pe cursul superior al Tigrului și al Eufratului, iar de acolo s-a răspândit repede în întreaga Semilună Fertilă. Read more…

Jul 18, 2019 5 comments

Cetatea Haluța sau Arheologie într-o grămadă de gunoi

Jul 4, 2019By

Deșertul Negev, despre care am mai scris, avea în antichitate o populație destul de numeroasă. Locuit încă din Epoca Bronzului și din timpul Regatului Iudeii, el cunoaște o mare înflorire în perioada regatului nabatean, când se dezvoltă agricultura bazată pe irigații, iar comerțul cu articole de lux din orient are ca urmare apariția mai multor cetăți, Avdat, Șivta, Nițana și Haluța, care apărau „Drumul Tămâii”. Ele au fost locuite în continuare de romani și de bizantini până în timpul expansiunii islamului. Dacă ruinele cetății Avdat mai sunt și astăzi foarte impozante, cetatea Haluța nu este recunoscută ca un obiectiv turistic. Pur și simplu nu este nimic de văzut – de când a fost părăsită, cetatea a servit drept „carieră de piatră”, oamenii au folosit piatra de construcție în alte scopuri. Ea se află nu departe de Combinatul Chimic de la Ramat Hovav, lângă Beer Șeva. Înainte de 1948 se afla acolo o tabără de beduini cu numele de Al-Khalasa. Și totuși, pe Google Earth se mai vede clar conturul cetății. În afara zidurilor au rămas grămezile de gunoi lăsate în urmă de locuitorii cetății timp de secole. Spre deosebire de piatra de construcție, acestea nu interesau pe nimeni, astfel încât au rămas neatinse timp de vreo 1500 de ani, ceea ce a atras echipa de arheologi condusă de Guy Bar-Oz de la Universitatea din Haifa. Bineînțeles că nimeni nu se aștepta să descopere acolo comori, aur și argint sau obiecte meșteșugite. Arheologii au găsit… gunoi, adică cioburi de vase și resturi de mâncare: oase, sâmburi…Read more…

Jul 4, 2019 2 comments

„Sinaia” e un nume de fată…

Jun 20, 2019By

Povestea datează din 1956, din timpul războiului din Sinai – dar întregul adevăr a ieșit la lumină abia recent, când unul din participanți, generalul de brigadă în rezervă Aharon Lavran și-a publicat amintirile: “În a doua zi a războiului am primit ordin să plec cu vreo zece soldați în două jeep-uri pentru a „curăța” drumul de la Eilat spre așezarea Temed din Sinai. Drumul era practicabil, nu au fost ambuscade, a avut loc un singur incident. La un moment dat am văzut la distanță un camion militar oprit, înconjurat de un grup de oameni. Eram convinși că sunt soldați egipteni și am tras asupra lor. Unii s-au adăpostit sub camion, alții s-au împrăștiat care încotro. Când ne-am apropiat am descoperit că era un camion de-al nostru, abandonat, probabil avariat, iar oamenii din jur erau beduini. Unul singur părea să fie soldat egiptean, așa că l-am luat prizonier. Înainte de a pleca am auzit de sub camion un plânset de copil. M-am aplecat și din grămada de morți am scos un bebeluș, o fetiță beduină. Mama ei era moartă, fetița era și ea rănită. Doar nu era s-o lăsăm pradă fiarelor sălbatice! Am luat-o cu noi în mașină..”Read more…

Jun 20, 2019 4 comments

Agricultura în deșertul Negev

May 30, 2019By

Deșertul Negev, „triunghiul” care ocupă partea de sud a Israelului, este de fapt prelungirea peninsulei Sinai, cea care face legătura între Sahara pe de o parte și Peninsula Arabică de cealaltă, deci face parte din sistemul celor mai mari deșerturi ale planetei. Chiar dacă are un cert potențial turistic, nu este chiar locul cel mai potrivit pentru a susține așezări omenești. Dar cum deșertul Negev ocupă peste 60% din suprafața țării, iar dacă adăugăm deșertul din jurul Mării Moarte ajungem la un procentaj și mai ridicat, e clar că aceste suprafețe reprezintă „rezerva” țării, mai ales în condițiile în care populația crește rapid, atât din sporul natural, cât și ca urmare a imigrației. Încă înainte de proclamarea independenței, conducerea Agenției Evreiești din Palestina a înțeles importanța acestei zone și a stabilit acolo 11 așezări de tip kibbutz. Ca urmare a prezenței evreiești în Negev, în 1948, când teritoriul Palestinei a fost divizat într-un stat evreiesc și unul arab, deșertul Negev a fost alocat statului evreiesc.Read more…

May 30, 2019 1 comment

Beit Hakerem

May 16, 2019By

Cititorii mă vor înțelege când spun că eu am două patrii: cea în care m-am născut și cea în care trăiesc. (Până nu demult aceasta a fost prerogativa evreilor, dar în ultimii ani românii au și ei diaspora lor, deci mă vor înțelege și ei.) În acest articol, ca de altfel și în multe altele, scopul meu este să fac o punte între ele. Iar modul cel mai bun de a o face este să-i invit pe cititori „la mine acasă”, în cartierul Beit Hakerem din Ierusalim. Nu este o atracție turistică de prim rang, totuși cartierul meu ascunde multe perle. Centrul cartierului este Kikar Denia (Piața Danemarca). De ce tocmai Danemarca? Mai ales că după Danemarca mai e numit și un alt cartier, o școală… Nu este întâmplător. Danemarca și-a câștigat respectul și recunoștința poporului evreu pentru că a salvat aproape întreaga populație evreiască în timpul Holocaustului. În toamna anului 1943, când s-a aflat că nemții se pregătesc să-i deporteze pe evrei, mișcarea de rezistență i-a prevenit imediat ca să se ascundă. Apoi a pus mâna pe orice ambarcațiune disponibilă, mai ales bărci pescărești și a organizat transportul evreilor în Suedia neutră. Acțiunea a fost făcută pe furiș, la adăpostul întunericului și până în zece zile aproape toți evreii au fost salvați. Această faptă de eroism este amintită de plăci comemorative în mai multe limbi și de un monument, o sculptură care prin forma ei amintește un vapor. Read more…

May 16, 2019 5 comments