Când am scris despre evreul maghiar Ferdinand Huszti Horvath, am fost surprinsă, dacă nu chiar șocată cât de greu a fost să găsesc material de referință în limba maghiară despre cel care nu doar că s-a născut în Ungaria și luptat pentru țara sa în război, da care a fost un artist atât de desăvârșit, încât ajuns în SUA (după ce și-a dat seama că în patria sa nimeni nu-i acordă importanță și nu poate supraviețui acolo), însuși marele Walt Disney l-a contactat cerându-i să lucreze în studiourile Disney. Repet: nu Ferdinand Horvath a bătut la ușa lui Walt Disney cu umila rugăminte să i se dea o șansă. Nu. A fost contactat cu oferta gata pregătită! Și despre o astfel de personalitate, un astfel de talent cu care Ungaria s-ar fi putut mândri pe bună dreptate, nici azi nu se prea poate citi în limba maghiară. Nu are nici măcar un articol Wikipedia, decât în franceză! Și celelalte informații provin mai toate din arhivele Disney, din studii referitoare la arta desenului animat, în special în engleză. Deși acest fapt m-a cam tulburat, mi-am spus: da, probabil cei rămași acasă îi ignoră pe cei care au plecat în lume și s-au făcut remarcați acolo, pe baza calităților care nu au fost apreciate pe meleagurile natale. E un fel de consolare ciudată, un mijloc de a se împăca cu situația, de a-și justifica ignoranța și nepăsarea față de cel care s-a dovedit o valoare inestimabilă pentru omenire – altundeva. Este un mod de a-și spune: simțeam eu că ne va trăda, că ne va părăsi în cele din urmă! De aceea nu i-am acordat importanță! Dar acum nu-mi mai pot ascunde tristețea. Noi, cei din Bazinul Carpaților (și nu doar maghiarii, după cum veți vedea din exemplele aduse) chiar nu știm să-i prețuim pe cei care ne îmbogățesc viața, indiferent dacă aceștia pleacă sau nu în lume. Și mai surprinzător este că cei din alte țări știu uneori mai mult despre talentele de la noi, inclusiv despre cei care NU au emigrat, decât conaționalii lor…Read more…

„Cine știe, face, iar cine nu știe, învață pe alții să facă“ – am auzit acum câteva zile în stația de autobuz vechea banalitate îmbrăcată în straie de aforism și m-a întristat și de această dată, cum se întâmpla și în anii când intram în săli de clasă cu catalogul sub braț. Nu, nu eram eu jignită de presupusa „înțelepciune“, ci mă gândeam la cei care ar fi putut să ajungă adevărați giganți ai culturii sau ai științelor – dacă s-ar fi închis în „turnul lor de fildeș“ pentru a exersa zi și noapte, sau în laboratoare pentru a descoperi ce nu s-a mai văzut vreodată… doar că ei au optat să-și investească tot timpul disponibil, toată energia creatoare sau spirituală în procesul didactic, mânați de dragostea pentru copii, de pasiunea de a transmite mai departe acele scântei de minune care li se păreau importante în viață. Acum însă mă gândesc la cei care au reușit și una, și alta. Și vă voi reaminti doar numele lor, cu unele detalii care, poate, vor fi noutăți interesante. De exemplu Piotr Ilici Ceaikovski și-a dedicat concertul pentru vioară în Re major, una dintre cele mai cunoscute piese ale muzicii clasice, tocmai unui profesor de vioară, unui evreu maghiar, un virtuoz despre care în 2021 Vadim Gluzman a spus unui jurnalist maghiar: „Be proud of Lipót Auer!“ (Fiți mândri de Lipót Auer!) De altfel Gluzman cântă de aproape 25 de ani la vioara cunoscută drept Auer-Stradivari. Da. Numele profesorului evreu maghiar apare legat de cel al lutierului care nu mai are nevoie de nicio prezentare, au auzit de el chiar și cei care nu ar asculta în veci muzică clasică din proprie inițiativă.Read more…

Când ies de la locul de muncă, la ora cinci după-amiază, e deja întuneric Un întuneric rece care mă face să scotocesc grăbită în geantă, căutând eșarfa pe care am uitat să mi-o pun în birou. Dar tocmai când m-aș înfăşura cu ea, tristă şi abătută, se aprind luminile. Mii și mii de steluțe colorate, pe stradă, în grădini, pe fiecare stâlp și trunchi de copac, șiraguri de LED-uri vesele, fulgi uriași de nea, siluete de panglici și clopoței, cabluri cu beculețe care întind deasupra carosabilului curcubeie de lumină. Și ochii veselia îmi cuprinde privirea. Magia tehnologiei create de oameni pe care nici nu-i cunosc mă ajută să trec prin frigul și întunericului iernii din jur. Uneori se face ger amar și în sufletele oamenilor. Nu numai vremea poate aduce ierni crunte, ci și istoria vine câteodată cu perioade cumplit de întunecate. Istoria despre care citim în cărți, auzim de la bătrâni – sau prin care trec mulți dintre noi și acum. Și în astfel de momente, când lumea riscă să se scufunde în tristețe, spaimă, beznă, ne putem gândi din nou la magicienii care și-au propus să reaprindă luminile în jur – luminile artei create de evrei maghiari care au reuşit să aducă zâmbetul pe fața oamenilor din lumea întreagă. Primul pe care l-aș menționa în acest context era un magician în sensul cel mai frecvent folosit al cuvântului. Mă refer aici la cel ajuns la faimă internațională sub pseudonimul Houdini. S-a născut la Budapesta, în 24 martie 1874, sub numele Erik Weisz şi avea doar patru ani când famlia sa a trebuit să părăsească Ungaria.Read more…