Toată lumea se pricepe la fotbal, femei și mai nou la politică. De o vreme încoace toată lumea e cunoscătoare în ale războiului și strategiei, ale milităriei în general, de când întreaga lume e cuprinsă de febra mistuitoare a eventualei autodistrugeri. Aflat și eu în rând cu lumea, mă dedau la o succintă analiză. Recompunerea strategică a lumii a început odată cu recucerirea Crimeii de către Rusia în 2014, urmată de retragerea precipitată a trupelor SUA și occidentale din Afganistan în 2021. Au mai fost două mișcări strategice importante și anume părăsirea Siriei și Irakului de către majoritatea trupelor americane, respectiv întărirea substanțială a flancului estic al NATO în Europa, mai ales în Polonia, Țările Baltice, Slovacia și România ca un preludiu la războiul din Ucraina. Exportul masiv de arme occidentale spre Ucraina și transformarea armatei Kiev-ului într-o forță armată eficientă, modernă, compatibilă cu forțele NATO a început încă din 2014, fiind accelerată după încheierea acordurilor de la Minsk din 2015. Din declarațiile ulterioare ale fostei cancelare Angela Merkel și ale președintelui Macron reiese clar că aceste acorduri au fost pentru Occident doar un paravan diplomatic pentru înarmarea până-n dinți a Ucrainei pentru susținerea ofensivei acesteia în Donbas, regiune practic autonomă, locuită de populație rusofonă și sprijinită natural de Kremlin. Din comoditate, lipsă de mobilizare și voință politică unitară, SUA și aliații ei occidentali au amânat la nesfârșit intervenția directă împotriva Rusiei în Crimeea. Marea ocazie și practic unica reacție posibilă a survenit odată cu agresiunea deschisă a Rusiei împotriva Ucrainei în 24 februarie 2022. În mod clar, excedat de întărirea Ucrainei și mutarea ei strategică univocă spre Vest, Putin a considerat că atacul este cea mai bună apărare. Din punct de vedere al dreptului internațional, Rusia este agresoare și vinovată de declanșarea unui prăpăd umanitar, ecologic, economic și financiar.Read more…
Piatra tombală
Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…
Povestea unui tablou. O amintire despre Egon Marc Lövith
L-am cunoscut pe Egon Lövith când eram copil. L-am vizitat de multe ori cu mama în atelierul său de pe strada Universității. Dar ne întâlneam atât la vernisajele expozițiilor de arte plastice de la galeria revistei Korunk , cât și în compania lui Ervin Ditrói, istoric al artelor, fost director al Muzeului de Artă, tot profesor la Universitatea de Arte Vizuale Ion Andreescu, unde preda și Lövith. El le permitea întotdeauna vizitatorilor să-i interpreteze liber operele, după înțelegerea fiecăruia. Odată l-am vizitat împreună cu mama și cu mătușa ei de la Stockholm, ambele fiind supraviețuitoare ale lagărelor. Eu mă obișnuisem deja cu poveștile despre lagăr pe care le auzisem din generația bunicilor. Bunicul meu mi-a povestit multe. Cu ani mai târziu, în 2008, am imprimat o oră de amintiri cu această mătușă – era cu un an înainte de moarte ei, la vârsta de 92 de ani. Știam deja că acești oameni fac aluzii între ei despre cele trăite, aluzii pe care nimeni nu le putea înțelege integral, nici măcar adulții mai tineri din jurul meu. Aveau un limbaj aparte, plin de trimiteri la locuri, cuvinte, evenimente, pe care numai ei, foștii deportați, îl înțelegeau.Read more…
O prietenie adevărată
M-am născut și am crescut la Marghita, în județul Bihor, și am învățat medicina la Timișoara. După imigrarea mea în Israel, în 1978, la vârsta de 27 de ani, m-am specializat în anestezie și terapie intensivă. De atunci am fost de nenumărate ori în România, fie la rudele soției sau la un prieten din copilărie din Marghita, fie invitat la congresele și simpozioanele Societății Române de Anestezie-Terapie Intensivă (SRATI). De orașul meu natal, Marghita, sunt profund dezamăgit, fiindcă spre deosebire de multe alte orașe din România, conducerea lui nu a catadicsit să comemoreze existența unei largi populații evreiești (o treime din populația orașului), care în majoritatea lor au fost exterminați de naziștii nemți și unguri. Nu au fost în stare, sau nu vor să pună o simplă placă în memoria lor. n schimb experiența mea cu membrii SRATI s-a transformat de-a lungul anilor într-o adevărată prietenie. Am să încep cu o succintă istorie a anesteziei româneşti. Prima anestezie “oficială” cu eter, care a devenit faimoasă, a fost efectuată la 16 octombrie 1846 la Boston de către William Morton. Aceasta a pus bazele anesteziei ca o specialitate independentă a medicinei. Ca urmare, 16 octombrie este considerată ziua internațională a anesteziei și a anesteziștilor.Read more…
Despre strădanii
În ultimele zile mi-a tot revenit în minte pățania simpatică a unei foste colege de serviciu, pățanie de acum vreo zece ani. Noi două ne înțelegeam bine, dar nu eram chiar prietene apropiate, totuși o consideram una dintre cele mai bune și dragi colege. Era o femeie destul de înaltă, peste medie, destul de zdravănă, fără a fi cu adevărat grasă, dar depășea în sus standardele general acceptate. În fiecare zi de luni, Mariana începea o nouă cură de slăbire. Firea ei deschisă o făcea să fie o persoană foarte plăcută, cu care puteai vorbi oricând pe diverse subiecte și de la care aveai ce învăța. Unul dintre subiectele ei recurente era multitudinea de diete la care apela. La un moment dat a apărut moda vizitelor la nutriționist pentru a primi ajutor de specialitate care să-ți faciliteze îndeplinirea visului de a pierde în greutate. Ca orice lucru la început, o consultație la nutriționist era foarte scumpă și dura câteva ore. Bașca, specialistul îți cerea să te prezinți cu un set de analize recente, ceea ce era o cheltuială suplimentară. Read more…
Ibi néni salva sufletele cărţilor
Ibi néni era o prietenă apropiată a părinților mei. Băieții ei mi-au fost prieteni de joacă în copilărie. În anii cincizeci-șaizeci Ibi néni lucra la Centrala de distribuție a cărților din Cluj. Prin mâinile ei au trecut sute de mii de cărți. – Nu toate cărțile sosite la depozit puteau fi livrate librăriilor, povestea Ibi neni, chiar dacă fuseseră aprobate inițial de cenzură. Primeam zilnic lista cărților care ulterior au fost considerate necorespunzătoare eticii socialiste și care urmau să fie trimise înapoi tipografiilor. Încercam să salvăm câteva exemplare, pe care le împărțeam prietenilor noștri. Le salvam “sufletele”, obișnuiam să spunem. Aveam o ascunzătoare unde depozitam aceste cărți recenzurate, a continuat Ibi néni. Printre ele erau opere ale lui Konstantin Simonov, Vasili Grossman, Romain Gary, André Malraux și mulți alții. Le citeau studenți, scriitori și tot felul de oameni cărora le plăceau cărțile. Aranjasem o mică bibliotecă secretă. Dar cu timpul am ajuns să avem o publicitate prea mare, ceea ce s-a soldat cu închiderea bibliotecii și confiscarea cărților ascunse. O bună parte dintre ele au fost publicate abia după anii nouăzeci.Read more…
Egon Marc Lövith este printre noi
Duminică, 11 iunie 2023, la evenimentul inaugural al Sălii Margot şi Egon Lövith, profesorul Ladislau Gyémánt a exprimat în câteva cuvinte şi sentimentele mele şi cred că ale multora dintre cei prezenţi: Egon Marc Lövith – al cărui centenar îl marcăm în acest an – se află printre noi, chiar dacă de aproape 14 ani odihneşte în Cimitirul Evreiesc Neolog din Cluj. Pe pereţii sălii multifuncţionale, care tocmai îşi căpătase numele, regăsesc lucrările din ciclul Holocaust şi Iudaica. Ciclul Holocaust este chintesenţa grafică a unei tematici constante din creaţia artistului supravieţuitor al lagărului de la Dachau. A fost expus o singură dată integral, în anul 2001, la Muzeul de Artă din Cluj, când Egon Marc Lövith mi-a explicat semnificaţia mai multor lucrări, într-un interviu pe care aveam să-l întitulez Simboluri şi mărturii. Apoi majoritatea lucrărilor au fost expuse la Dachau, în 2005, şi au rămas în colecţia muzeului de acolo, iar altele au fost achiziţionate de colecţionari şi galerii, însă Exodul, Bucata de pâine şi Robul cărător de piatră fac parte din donaţia pe care artistul a făcut-o Comunităţii Evreilor Cluj.Read more…
Boxerii în lagărele naziste
Sistemul nazist de purificare etnică și rasială, deși își dorea să demonstreze ”științific” supremația rasei albe și îndeosebi a celei ariene, avea să eșueze, iar teoriile sale aveau să devină printre cele mai malefice din istoria umanității. Sportul a demonstrat cel dintâi că teoria rasială nazistă se valida în realitate. Întrecerile sportive din perioada interbelică, dar mai ales din perioada Holocaustului, aveau să scoată în evidență că performanța sportivă este legată în primul rând de munca, talentul și condițiile de pregătire ale sportivului. Dincolo de performanțele sportive realizate în această perioadă istorică, trebuie amintit că în lagărele de concentrare și în cele de exterminare se practica sportul, dar numai pentru divertismentul gardienilor și ofițerilor germani care administrau lagărul. În lagăre au existat două forme de practicare sportului:Read more…
Costa Blanca: descoperirea unui tezaur metaforic
Îmi amintesc foarte bine că în Oradea anilor ’60, mă lăsăm pradă romanticei idei de a găsi comorile ascunse de către pirați și de a fi recunoscut ca un căutător de comori de succes. Doream să descopăr ascunzătorile comorilor şi să mă delectez admirând prada jefuită de la cine ştie ce regi şi prinţese. Monedele de aur, diademele încrustate cu perle şi nestemate, tabacherele din argint frumos ornamentate urmau să stabilească faima mea ca un aventurier de succes și, mai presus de toate, să impresioneze pe colegele mele pretențioase de la grădiniță și școală primară. Primele exerciții de căutare le-am făcut noi, copiii din Strada Pavel[1], în nopțile calde de vară, când am spart câteva lăzi găsite în podul casei noastre, habar neavând că aparțineau profesorului de chimie din apartamentul de la etajul doi. Din păcate, înăuntru nu am găsit decât vase de sticlă destinate experimentelor chimice. Cu toate acestea, cel puțin, aceste acțiuni au servit ca un bun exercițiu pentru aventurile viitoare, precum și pentru o corecție serioasă din partea proprietarului lăzilor. Urmele neplăcute ale acțiunii noastre au adus după sine o scădere temporară a dorinței de a căuta comori și de a trăi aventuri similare. Nici după ce am intrat în binemeritata pensie nu-mi puteam imagina că aveam să revin la fanteziile din copilărie. Și totuși, în scurt timp, acest lucru s-a întâmplat: am căutat și am găsit o adevărată comoară, și anume forma de viață neașteptat de fericită de pe coasta mediteraneană spaniolă. Acest eveniment a fost precedat de o căutare scurtă și intensă a unei noi rezidențe într-un loc însorit, pe care ne-o doream atât eu, cât şi soţia mea.Read more…
Resuscitarea modernă. Oare vom deveni nemuritori?
În cartea Homo Deus – A short history of Tomorrow (Omul-Dumnezeu – O scurtă istorie a viitorului), scriitorul israelian Yuval Noah Harari argumentează logic faptul că în câteva decenii, unii oameni (cei bogați) nu vor muri de boli, ci numai în eventuale accidente sau războaie. Dacă la bătrânețe toate organele vor fi înlocuite cu organe bionice, ei vor deveni practic nemuritori. Dar dacă vor avea stop cardiac? Oare viitorul ne rezervă și aici soluții speciale pentru a-i menține în viață? În acest articol voi folosi termenul “resuscitare”, nu “reanimare”. Așa apare de obicei și în literatura de specialitate. Precizez că “sala de reanimare” nu este destinată reanimării (resuscitării) bolnavilor, ci îngrijirii lor imediat după operație, înainte de a fi transferați pe secție sau la terapia intensivă. Resuscitarea este totalitatea manevrelor și tratamentelor destinate salvării vieții pacientului care a suferit un stop cardio-respirator (în engleză cardio-pulmonary resuscitation sau CPR). Nu mă voi referi la resuscitarea lipsită de sens a bolnavilor cu boli terminale și nici la cei care refuză resuscitarea. Aceștia aparțin categoriei Do not resuscitate (DNR, a nu se resuscita). Scopul acestui articol nu este de a prezenta cititorilor tehnicile de resuscitare, ci de a analiza procesul resuscitării, pentru că în ultimii ani nu numai că șansele de succes ale resuscitării sunt în creștere…Read more…
Visul american al lui Andy Markovits
Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…
Scribul
Vorbind despre „cea mai veche profesiune” tindem să ne gândim la curtezane (ca să folosesc un termen „elegant”) dar există și altele. Profesiunea de scrib a apărut odată cu scrierea, în urmă cu peste 5000 de ani. În antichitate, când marea majoritate a oamenilor erau analfabeți, scribii erau intelectualitatea societății. Ei se ocupau de administrația statului, de corespondența regelui și de multe altele. De obicei meseria era transmisă din tată în fiu, împreună cu locul de onoare pe care îl ocupau la curte. Transmiterea din tată în fiu mai avea și avantajul că ucenicia, foarte lungă și anevoioasă, se putea face în familie. În zilele noastre pare ciudat că ucenicia era atât de grea, până la urmă datoria unui scrib nu era decât să știe să citească, să scrie și să socotească, ceea ce noi învățăm în clasele primare. Numai că înainte de inventarea alfabetului și a scrierii moderne a numerelor, totul era mult mai complicat, comparabil cu scrierea chineză sau cea japoneză de astăzi. Cine e curios cum „funcționa” scrierea cuneiformă, îl invit să urmărească o conferință a asiriologului Irving Finkel de la British Museum. În orice caz, pentru a învăța scrisul și cititul era nevoie de până la zece ani.Read more…
Geografia cinematografului văzută de la Cannes
Câteva zile la rând, după ce delegatul general anunțase selecția oficială a celei de 76-a ediții, la mijlocul lui aprilie, televiziunile noastre anunțau și prin viu grai, și prin scris, pe croll: “Niciun film românesc la Cannes” sau, în altăRead more…