Ştrandul care nu mai există – ştrandul copilăriei mele.

În 2021 Ştrandul Municipal din Cluj şi-ar fi putut sărbători centenarul… Dar nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Îndrăgitul loc de scaldă agoniza în văzul clujenilor trişti şi revoltaţi de neputinţa (sau lipsa de voinţă) a primăriei de a înfrunta dezvoltatorii imobiliari care au dejucat toate variantele posibile de păstrare a acestui loc de agrement tradiţional din Parcul Mare. Distrugerea ştrandului orăşenesc care odinioară ocupa o suprafaţă generoasă din Parcul Mare, a început în anii 1980 (sau poate chiar mai devreme), când pe anumite parcele din terenul care-i aparţinea (pe atunci fiind proprietate socialistă – deci publică) au fost construite blocuri şi, în final, un hotel. La începutul anilor 1990, în perioada privatizărilor sălbatice, terenul pe care se afla ştrandul a ajuns în proprietatea unor oameni de afaceri care aveau cu totul alte planuri decât păstrarea destinaţiei originale. Ştrandul a fost închis şi circulau zvonuri privind construirea unui cartier rezidenţial în mijlocul parcului, ceea ce a stârnit nemulţumirea opiniei publice, iar primăria dădea semne că ar fi pregătită să ţină piept acestei tendinţe. În 2018 a existat ultima tentativă de a moderniza ştrandul şi a-l reda clujenilor, dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec…Scriu acest articol acum, în miezul verii lui 2024, când a murit şi ultima speranţă de a salva ştrandul atât de îndrăgit pentru a-mi ostoi durerea cu amintirile care – sunt încredinţată – că se suprapun cu ale multor clujeni baabelieni (autori sau cititori).Read more…

Legende ale Cetății

Am scris, pe parcursul anilor, despre câteva repere de arhitectură ale orașului meu, Oradea – clădiri pe care le consider cele mai reprezentative și de importanța cea mai mare. Alegerea lor îmi aparține și nu puteam să nu includ și cetatea medievală, locul unde istoria veche își dă întâlnire cu prezentul, un loc emblematic pentru oraș. Amintirea mea cea mai concretă și cea mai îndepărtată din Cetate datează din 1996, atunci când am dat acolo examenul teoretic pentru obținerea permisului de conducere. Sediul Poliției Rutiere era acolo, în alt corp al Cetății (are 16 clădiri) se găsea sediul filialei Bihor a Arhivelor Naționale, iar ceva mai încolo era cea mai mare brutărie a orașului. M-am descurcat bine la testarea teoretică obținând punctajul maxim, dar examenul practic nu prea mi-a ieșit. Ceea ce am învățat atunci de la polițistul examinator a fost că șoferii sunt de două feluri: cei care și-au lovit mașina și cei își vor lovi mașina. Eu nu am lovit nicio mașină, pentru faptul simplu că nu am condus mai mult de o oră în total, după ce mi-am luat permisul. Au trecut acuși 30 de ani de atunci și condusul a fost mai mult o ambiție de moment, dar prin intermediul acestei întâmplări am cunoscut eu întâi și-ntâi Cetatea din Oradea. Mulți ani, zeci de ani din istoria recentă a Cetății, aceasta se degrada văzând cu ochii. La un moment dat a fost părăsită cu totul, instituțiile sau firmele se mutaseră în sedii mai potrivite activităților lor. În 2010 – în principal, pe fonduri europene, cu o contribuție a Primăriei Oradea – a început restaurarea temeinică a Cetății care continuă şi în prezent, când lucrările se concentrează pe zidurile externe de apărare. Proiectul inițial a costat peste 20 de milioane de euro și a durat 5 ani.Read more…

Păpușarul lăptar

Toni a terminat facultatea de teatru de la București. A fost repartizat la Teatrul Național din Craiova, dar a dorit să se întoarcă în Clujul natal și la familia lui. Teatrele din Cluj, nici cel maghiar şi nici cel român (vorbea bine și în limba maghiară) nu l-au primit, astfel încât nu a găsit altă soluție decât să se facă păpușar și să lucreze la Teatrul de Păpuși. S-a împăcat greu cu ideea, dar în cele din urmă a început să-i placă – oricum copiii erau spectatori generoşi. Salarul fiind mic, pe lângă actorie și-a luat încă un job: distribuia laptele la abonați. De aici i-a venit și numele de “Păpușarul Lăptar”. Era un om înalt, abia trecut de 30 de ani, jovial, un hâtru bun de glume. Abonații îl simpatizau și îi savurau glumele. Locuia în blocul de vizavi, chiar la același etaj, și ne puteam vedea pe geam. Așa se face că ne-am împrietenit. Ne vizitam des și ieșeam împreună în excursii. Îi plăcea vinul sec și când aveam un astfel de vin îl sunam. Venea cu plăcere și fumam amândoi.  Read more…

Cum să murim bătrâni și sănătoși

Un articol publicat recent în prestigiosul jurnal The New Yorker dezbate un subiect care, probabil, ne preocupă şi pe noi, cei aflaţi la “a treia tinerețe”: Cum putem îmbătrâni (şi chiar muri) sănătoși? A doua parte a întrebării pare ilogică, fiindcă poți muri sănătos numai într-o catastrofă naturală, o explozie, un accident grav, sau, foarte rar, în timpul unei operații care s-a complicat. Deci, practic, mai relevantă este prima întrebare. Autorul începe articolul afirmând că în medie, americanii trecuți de 65 de ani își mai sărbătoresc sănătoși o singură zi de naștere. Și totuși, spune el, în comparație cu speranța de viață din secolele trecute, generația noastră are noroc, chiar dacă murim singuratici, dependenți de ajutorul altora, sau debilitați mintal și / sau fizic. Motivele creșterii longevității de-a lungul secolelor sunt bine cunoscute.Read more…

Mama ei de viață!

Duminică, de la 7.30 până la 11 noaptea în sala de operații, un caz după altul, fără pauze, că doar suntem într-un spital particular. Luni și marți la fel. Marți noaptea. Ajunsă acasă pe la miezul nopții, timpul rămas până a doua zi se împarte între duș, o îmbucătură și încercarea de a adormi, o treabă foarte grea – oboseala, tensiunea, gândul la ziua de mâine, toate alungă somnul binefăcător. Dar omul trebuie să-și câștige pâinea, nu are încotro… Miercuri, ora 7.30. Două cazuri, doi copii, unul după altul. Inducția anesteziei generale, operația care ține cam trei sferturi de oră, transferul spre camera de trezire și fuga înapoi spre sala de operații. În sală e frig, cam 15o, ca să prevină transpirația operatorului. Ferească Cel de Sus să cadă picături de sudoare (nesterile!) de pe fruntea chirurgului în plaga operatorie. Dar ea măsoară 1.55 și cântărește 45 Kg și frigul o pătrunde peste tot-. Ora 10.00. Următorul pacient e o fetiță de 3 ani și jumătate, strabism bilateral, o intervenție de vreo oră. Totul se desfășoară normal, doar că e frig. Ea cere o pătură și din când în când moțăie, oboseala și frigul concurează, cine o s-o adoarmă mai repede. Răcnetul oftalmologului o trezește: sângele copilului e negru! Senzorul de pe degetul micuței paciente a căzut pe podea.Read more…

Caracatițe pentru bebeluși

Aoleu!  Caracatițe!?  De ce tocmai caracatițe??  Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie!  În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii.  Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri…  Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări.  În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră…  Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă.  Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani.  De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe.  Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013.  Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate.  O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur.  Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…

Ora albastră

Pasiunea mea pentru parfumuri a început în urmă cu 12 ani, iar relația pe care o am cu ele este una foarte personală. Rar cumpăr un parfum înainte de a-l purta pe piele câteva ore bune. În viziunea mea, parfumurile sunt asemenea oamenilor, am nevoie să-mi petrec timp cu ele pentru a le cunoaște, a le înțelege. După ce ne împrietenim, devin companionii mei de suflet zi de zi. Pentru mine, alegerea unui parfum ține foarte mult de starea psiho-emoțională și pentru că fiecare parfum din colecția mea este atent selecționat, cu excepția celor pe care nu le pot testa în magazinele de profil, fiecare are propria lui poveste, mă transpune într-o anumită stare, îmi trezește o emoție, o amintire din viață, o imagine care îmi declanșează în suflet anumite trăiri. Văd obiecte, culori, plante, peisaje, lumină și întuneric. Pentru mine parfumul este terapie, este evadarea din mundan, este proiecția unui viitor pe care doresc sa-l trăiesc. În mintea mea se nasc scenarii, povești, personaje. Am o memorie olfactivă foarte pronunțată și asociez aroma parfumului cu anumite perioade și oameni din viața mea. Ora Albastră. Eu i-aș spune Ora Violetă, violetă precum nuanța cerului la apus de soare…Read more…

Liberté, Égalité, Mbappé?

“Libertate, Egalitate, Fraternitate“ erau cuvintele emblematice ale revoluționarului Robespierre. Din 1789, lozinca a fost simbolul Revoluției Franceze, care a însemnat nu numai asaltul Bastiliei la 14 iulie, ci și abolirea absolutismului despotic al monarhiei. În 11 iulie 1789, generalul Lafayette, cel care a condus armata franceză de partea americanilor în Războiul de Independență, aduce în Adunarea Națională „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, după modelul american, care va sta mai târziu la baza constituției franceze. De-a lungul secolelor, celebrele cuvinte au cunoscut diverse “versiuni”. În 1793, în teroarea care a cuprins întreaga țară, parola a degenerat în Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort! Revoluția își ucidea eroii, Robespierre devenind victima ghilotinei, familia soției lui Lafayette a fost decapitată, doar soții reușind să se salveze în ultimul moment. Dată uitării în timpul Imperiului Francez, sintagma a reapărut odată cu revoluțiile din 1848 în Europa. În secolul al XXI-lea cuvintele celebre au fost adaptate ideologic de partidele politice, socialiștilor li s-a părut discriminatorie la adresa femeii și au înlocuit Fraternité cu Solidarité (fără conotația masculină a cuvântului “frate”). La alegerile pentru Parlamentul European, partidul ecologist francez aduce o variantă mai progresistă: Liberté, Égalité, Biodiversité. Așa că mi-am permis și eu să adaptez deviza democrației franceze doar pe durata Campionatului European de Fotbal, pentru că îmi doresc ca echipa Franței să devină campioană, în 14 iulie, chiar de Ziua Națională. La conferința de presă din Hamburg, starul echipei Les Bleus, Kylian Mbappé face un apel pentru participarea la vot în turul al doilea de scrutin, în speranța că s-ar mai putea schimba ceva din rezultatul final al alegerilor.Read more…

Notabilitate… wikipedică

M-am gândit mult la cadoul pe care să i-l ofer unei prietene dragi care împlinea 96 de ani. De-a lungul timpului mi-am dat seama că nu e uşor deloc să nimereşti cadoul potrivit, cel care poate produce o surpriză plăcută sărbătoritului, bucurând deopotrivă şi inima celui care dăruieşte. Având, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem năpădiţi de obiecte şi doream să-i ofer un altfel de dar. Şi pentru că prietena mea nonagenară este un medic bine-cunoscut în Cluj, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, m-am decis să-i creez o pagină Wikipedia, pe care – după opinia mea – o merită cu prisosinţă. Nu eram la prima încercare, dat fiind că în urmă cu doi ani, trecusem botezul focului (wikipedic) atunci când am creat pagina pentru tatăl meu – un cadou post-mortem, cu prilejul centenarului naşterii sale. Demersul s-a dovedit o experienţă pozitivă şi am scris şi un articol întitulat «Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia». Deci am pornit cu elan şi optimism la redactarea paginii Wikipedia, străduindu-mă să fiu cât mai concisă şi documentată. La scurt timp după postare au apărut şi observaţiile mentorilor, numai că, spre marea mea surpriză, pagina proapăt creată a fost de îndată stigmatizată cu un supra-text care menţiona public că: Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului. Dacă articolul nu va fi completat cu bibliografia necesară, el va fi redirecționat, combinat cu altul sau propus pentru ștergere. Atunci am făcut – cred eu – eroarea majoră, contestând îndoielile mentorilor Read more…

La Gran Final

Ceea ce a început ca Ziua Națională a Franței s-a încheiat aproape de miezul nopții în ritm de flamenco. A fost ziua Spaniei. Fiesta a început-o Carlos Alcaraz, câștigătorul de la Wimbledon. L-a înfrânt linear în trei seturi pe marele Nole Djokovic. Carlos e un spaniol într-o carcasă de suedez. Nu întâmplător mama lui a fost agent de vânzări la IKEA. La cei 21 de ani ai săi, Carlos are talentul lui Ilie Năstase și stăpânirea de sine a lui Björn Borg. Pasiunea pentru tenis a primit-o de la tatăl său. Alcaraz padre a fost și el jucător de tenis, dar nu a avut talentul fiului, căci Carlos îngroapă mingile lângă fileu, în terenul adversarului, cu aceeași precizie cu care Gaudi construia catedrale. L-a scos din ritm pe Nole, până când acesta nu a mai putut face nimic altceva decât să-l aplaude la final. Și, bineînțeles, au continuat gheparzii tineri ai lui señor Luis de la Fuente, care au jucat cel mai frumos fotbal din acest Euro.Read more…

Domnul Ionel mi-a povestit

Noaptea l-am visat pe „domnul Ionel”, un vecin care locuia puțin mai departe. Apoi am privit calendarul. Se comemorează 53 ani de la moartea sa. Într-o zi de vară l-am văzut pe balcon, Plângea. Când m-a văzut, m-a chemat la el şi a început să-mi povestească: Era în 1940. Tocmai terminasem anul universitar și am fost mobilizat. Eram ofițer în rezervă și am fost repartizat într-o unitate care trebuia să-i primească „cu pâine și sare” pe soldații români ce se retrăgeau din Basarabia cedată URSS. Să le ridicăm moralul. Nu știu exact ce s-a întâmplat în gara Galați. Era un loc împrejmuit, un lagăr unde se adunaseră câteva mii de persoane care doreau să se reîntoarcă la familiile lor din Basarabia, dar soldații români, frustrați de retragerea umilitoare și instigați de lozinci antisemite ca „evreii comuniști”, i-au separat pe evrei și i-au măcelărit cu focuri de armă, pe fundalul vagoanelor de tren. Speriat de masacru, am fugit până în port. Am intrat în prima cârciumă și am cerut o țuică. După vreo jumătate de oră, un soldat necunoscut mi-a spus: – Domnu’ sublocotenent, veniți să vedeți cum îi aruncă pe jidani în Dunăre.Read more…