– Vă cunosc de undeva, mi s-a adresat un om între două vârste, privindu-mă peste ochelarii groși de vedere. Eram în vestiarul piscinei YMCA din New Bedford MA, în costum de baie și cască de înot. Eu nu-mi aminteam să ne fi cunoscut, dar nu are importanță. Andrei, m-am prezentat. Richard, s-a prezentat și proaspătul meu cunoscut. După ce fiecare dintre noi s-a lămurit de unde este și cu ce se ocupă celălalt, ne-am dat întâlnire la un restaurant. Am ales un restaurant portughez, New Bedford are o populație numeroasă de origine portugheză. Richard era profesor de biologie și sociologie la Massachusetts University. Era tocmai înaintea alegerilor pentru președinția Statelor Unite. Nu îndrăzneam să-l întreb pentru cine votează, dar, parcă ghicindu-mi gândurile, el mi-a spus: Eu votez întotdeauna pentru democrați, însă anul acesta mă tem că Harris o să piardă alegerile. Pare de necrezut, dar Trump va fi încă o dată președinte și urmarea va fi sfârșitul democrației americane.Read more…
De ce nu s-ar pieptăna baba când arde ţara?
Săptămâna trecută – când o cititoare, nemulţumită de subiectul nu îndeajuns de actual al unui articol din Baabel – a comentat: „Ţara arde şi baba se piaptănă”, m-am întrebat dacă arhicunoscutul proverb are doar o singură interpretare (cea clasică) sau poate fi citit şi în altă cheie. Navigând pe Internet am observat că nu sunt prima care s-a preocupat de acest subiect, ceea ce m-a încurajat să-mi aştern pe foaia virtuală gândurile privitoare la incendiu, babă şi pieptănat. Am găsit mai multe tâlcuiri ale acestui proverb care – în esenţă – exprimă acelaşi lucru: indiferența sau preocuparea unei persoane pentru aspecte neimportante sau superficiale, în timp ce în jur se petrec lucruri arzătoare care necesită atenție. Înainte de a pune la îndoială cele de mai sus am să încerc să clarific termenii implicaţi în proiect: ţara, baba, incendiul şi pieptănatul.Read more…
Comorile literare ale lui Raymond Queneau
Francezilor le place să-și spună, sau să se lase numiți de alții, La Grande Nation și după modesta mea părere, acest lucru are o anumită justificare. Eu le acord cu mărinimie acest titlu de noblețe, pentru că francezii au dat omenirii un număr impresionant de genii, atât în termeni absoluți, cât și per capita. Printre aceștia se numără nu doar Jean-François Champollion, descifratorul hieroglifelor, sau Louis Pasteur, cel care a prelungit considerabil durabilitatea laptelui, dar și numeroșii scriitori, filosofi și enciclopediști care au făcut posibil iluminismul occidental… Nu mi-ar ajunge o seară întreagă ca să-i enumăr. Și totuși, în Olimpul suprapopulat al corifeilor francezi există și câteva personalități mai puțin cunoscute, care, datorită meritelor lor speciale, merită cu prisosință să fie descoperite. Unul dintre geniile mai puțin cunoscute ale secolului XX a fost poetul și scriitorul extraordinar de talentat Raymond Queneau. Acest mic eseu este o privire de ansamblu asupra omului și a operei sale, pe care doresc să le aduc pentru o clipă în centrul atenției.Read more…
Mozaicul
Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose”: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice. Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic. Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Read more…
Instinctul, trecut și prezent
E 5 octombrie 2024. Soțul meu și cu mine suntem la poarta de îmbarcare a avionului care ne va duce de la București la Viena. Acolo ne așteaptă fiul nostru cel mare. Vom sărbători împlinirea unei jumătăți de secol de la nașterea lui. Suntem anunțați că începe îmbarcarea și pasagerii cu copii au prioritate. Deodată, o fetiță de 3-4 ani pleacă de lângă părinți și se îndreaptă zâmbitoare către un cărucior din apropierea mea, în care se află un bebeluș. Când ajunge lângă cărucior întinde o mânuță spre capul copilului. Mama bebelușului observă intenția și, înainte ca fetița să atingă copilul, cu o intervenție bruscă blochează mișcarea fetiței, oprindu-i gestul inocent. Fetița pare surprinsă de reacția celei care i-a îndepărtat mânuța și, supărată de ce i se întâmplase, se retrage către propriii părinți, cu aceeași viteză cu care venise spre bebeluș. Îi citesc pe față uimirea.Read more…
Căutări spirituale, deschideri noi. Experiența nepaleză în contextul tragediei israeliene
M-au preocupat toate religiile. Am studiat iudaismul și creștinismul, fără însă să doresc o aprofundare fanatică, pentru a evita o unilateralitate Cu prima ocazie mi-am cumpărat Coranul tradus în românește. Din tot ce am citit până acum, nu am găsit nimic care să justifice infernul și otrava pe care unii susținători ai lui le răspândesc. Niciodată nu am crezut în fanatism și negare, pe care le văd foarte periculoase, cel puțin din modul meu de a privi umanitatea și de a mă strădui s-o înțeleg în ciuda agresivității și a tragicului. Îmi plăcea foarte mult istoria, mă interesau culturile vechi, mai ales cele de pe meleaguri îndepărtate. Așa se face că citeam cărți de călătorii, urmăream filme documentare și pe măsură ce înmagazinam mai multă informație, constatam că în profunzime totul este la fel, se repetă ca într-o spirală, că omul în adâncul său are aceleași dimensiuni spirituale, dar ele se manifestă diferit datorită educației și contextului în care evoluează. evoluează.
După ce am citit o carte extraordinară despre civilizația incașilor, mi-am dorit să ajung acolo într-o zi, să simt energia și vibrația acelui unic Machu Picchu. Acum câțiva ani mi-am văzut visul împlinit. Iată că acum mi s-a împlinit încă un vis. Am făcut o călătorie spirituală în Nepal și încerc să transmit câteva din experiențele mele de la poalele munților Himalaya.Read more…
Fă-mă, mamă, cu noroc și… ține-mă la tine!
De mult mă bate gândul să scriu ceva despre acest subiect. Până acum m-a oprit senzația că nu am dreptul să intru în viața unor necunoscuți și să-mi dau cu părerea în ceea ce privește deciziile legate de viața lor familială. Însă un articol publicat recent de o studentă în medicină, (azi) americancă, într-un cunoscut jurnal medical, mi-a schimbat hotărârea. Eseul ei începe cu următoarea frază: ”Născută în primele ore ale zilei de 31 martie 1998, mama ei decedând din cauza unei cumplite hemoragii la naștere… Dumnezeu s-o ocrotească pe fiica mea, eu plec și nu mă mai întorc.” Acțiunea se petrecea undeva în China, într-un mic orășel neștiut de nimeni. Cum a ajuns fetița în Statele Unite, nu are nicio importanță. Important e subiectul, de fapt doar parțial ”atacat” de semnatara eseului: copiii care cresc și se dezvoltă într-un mediu din care lipsesc părinții biologici. Studenta se referea la faptul că un asemenea individ nu poate ști în ce măsură genetica i-a influențat starea de sănătate și în articol ea prezintă câteva exemple despre importanța cunoașterii a ceea ce noi medicii numim antecedente heredo-colaterale.Read more…
Pe urmele împăratului Wilhelm al II-lea și ale lui Herzl
Am văzut în articolul trecut că împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, însoțit de soția sa, împărăteasa Augusta Victoria, a făcut o vizită oficială la Ierusalim în toamna anului 1898, iar Herzl a profitat de ocazie pentru a-i cere sprijinul în proiectul de a crea un stat evreiesc modern în Palestina otomană. Au trecut de atunci 126 de ani, o perioadă foarte lungă, dacă ne gândim că Ierusalimul nou, cel din afara zidurilor cetății, abia dacă are ceva mai mult de un secol și jumătate. În aceste condiții m-am întrebat în ce măsură mai există locuri care amintesc de evenimentele din 1898. Și în mod surprinzător mai există chiar foarte multe. Breșa din zid făcută cu ocazia intrării triumfale a cuplului imperial în Orașul Vechi există și astăzi. Unii disprețuiesc trufia împărătesei care a dispus să se dărâme zidul pentru ca ea să poată intra cu trăsura. Dar nu e chiar așa. Poarta Jaffa, ca toate porțile medievale, nu a fost făcută pentru comoditatea trecătorilor, ci pentru apărare. Trecerea este îngustă și cotită, ca un tunel în formă de L, astfel ca dușmanul care încearcă să o ia cu asalt să se lovească de un perete. Chiar dacă împărăteasa ar fi coborât din trăsură, breșa în zid tot trebuia făcută, pentru că un alai de sute de persoane nu ar fi încăput pe poartă. Ea folosește până astăzi ca intrare pentru mașini.Read more…
Que sera, sera
Încheierea alegerilor americane este evenimentul important al săptămânii precedente. Victoria lui Trump este văzută în mod diferit de comentatori, depinzând de modul cum pot sau cum vor să înțeleagă. În mod normal, la anunțarea rezultatului, candidatul înfrânt acceptă verdictul alegătorilor și iese în fața masei de susținători să le mulțumească pentru participare în campania electorală. N-a făcut-o la vremea ei nici Hillary Clinton și n-a făcut-o nici Kamala Harris. Amândouă și-au lăsat simpatizanții să aştepte și să aștepte apariția candidatei cu o vorbă de mulțumire. Kamala a făcut-o chiar mai rău. Colaboratorii, simpatizanții Kamalei au așteptat și au tot așteptat, în zadar, ca și favorita lor să le adreseze o vorbă de mulțumire, după ce rezultatul alegerilor a fost clar și Trump își încheiase deja discursul victoriei. După multă așteptare au fost expediați acasă cu informația că în ziua următoare Kamala le va vorbi; fidelii s-au readunat a doua oară, la ora unu la prânz, apoi la patru după amiază – oră anunțată şi re-anunțată de media. Îmi permit să prezint bănuiala mea că motivul schimbării orei a fost neînțelegerile în echipa care s-a ocupat cu compunerea discursurilor Kamalei. Pe la ora patru și jumătate Kamala Harris a vorbit sau, mai corect spus, și-a citit discursul în fața mulțimii care a așteptat-o, toți emoționați, mulți cu lacrimi în ochi sau chiar plângând.Read more…
Bula mediatic-propagandistică a progresismului neoliberal s-a spart definitiv
În mod cert, odată cu victoria zdrobitoare în alegerile prezidențiale din SUA a lui Donald Trump, hegemonia narativei progresist neoliberale s-a făcut țăndări. Eșecul ei este devastator, impactul ei real va scade vertiginos în următorii ani. Bula dominantă n-a ținut din cauza următoarelor motive pe care încerc să le schițez în cele ce urmează: 1. Imaginea unui lider decrepit și inadecvat este contraproductivă. Oricâte merite și experiență politică a avut președintele Biden, oricât a reprezentat un factor de echilibru în interiorul Partidului Democrat, prestația sa jalnică în multe momente publice a contribuit la dezastrul din alegerile prezidențiale. Pe termen lung, starea precară a sănătății mentale și fizice a unui conducător de stat nu poate fi camuflată de media. Aduceți-vă aminte în acest context de fostul conducător al URSS, Leonid Brejnev. 2. Schimbarea bruscă și nedemocratică a liderului, în ultimul moment nu aduce rezultate pozitive, dimpotrivă. Debarcarea bruscă a președintelui Biden din cursa prezidențială, doar cu trei luni înaintea de startul acesteia a fost o greșală flagrantă, practic un puci în interiorul Partidului Democrat. După susținerea hilară a narativei potrivit căreia Biden este absolut apt de a fi președinte împotriva tuturor evidențelor de bun simț, s-a recurs la alegerea vicepreședintei Harris, o figură ștearsă, fără anvergură politică…Read more…
Everestul, de trei ori!
În 1976, la 34 de ani, Béla Károlyi a urcat pentru prima oară Everestul olimpic și nu singur, ci împreună cu soția sa, Márta, și având în expediție două fete al căror nume aveau să rămână definitiv înscrise în Panteonul sportului: Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu. A făcut-o, e drept, într-un mod destul de controversat. Károlyi nu a fost un antrenor blând, nu a fost nici un om comod. „Ca să strici un copil nu trebuie să fii neapărat mamița domnului Goe” – i se confesa el lui Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv care a scris cartea Nadia. „E destul să glumești când nu e cazul.” Károlyi nu era omul care să se țină de glume. Dar era mai mult decât atât. Nu era doar privațiunea de glume, era privațiunea de orice atribut al copilăriei, în special privațiunile alimentare. Dar aceste metode au fost tocmai potrivite pentru fetele din echipa de la Onești, pentru că și ele își doreau foarte mult să câștige.
„Nadia e un copil cu sentimente profunde. Își iubește părinţii, îşi adoră mama. E prietenă cu Teodora. Dacă vreţi, aceste două fetiţe se completează. Nadia e gravă. Teodora e veselă. Am spus odată că Nadia e pisica sălbatică a grupului nostru. Teodora e pisicuţa de casă, cu fundiţă roşie.”. Iar cu metoda Károlyi pisica sălbatică, cea mai pregătită sacrificiului, a reușit mai bine decât cea domestică.Read more…