Nu va fi în curând pace în Ucraina și nici în Orientul Mijlociu

Mar 20, 2025By

Președintele Donald Trump visează. Nu e un lucru rău, de multe ori visele te înarmează cu calități extraordinare, nemaipomenite, crezi că poți muta până și munții din loc, te transportă în locuri minunate sau te ajută să-ți îndeplinești cele mai curajoase idei. Sunt dorințele tale, ascunse în subconștient, așa-numitul wunschtraum. Problema este că atunci când te trezești, trebuie să-ți dai seama că sunt vise și că foarte puține dintre ele pot fi realizate, poate chiar niciunul, cel puțin nu așa cum le-ai visat. E bine să-ți păstrezi ideea care te-a preocupat înainte de a adormi și să cauți o cale realistă de a o pune în practică. Multe invenții, lucrări, teorii, opere de artă s-au născut în acest fel. Numai că președintele american nu procedează așa. Ceea ce visează trebuie aplicat tel quel, așa cum era în vis. Nu există „nu se poate”. Dezmeticirea vine mai târziu și atunci încerci să faci ceva, să impui, de cele mai multe ori să ameninți. Uneori reușești, dar de cele mai multe ori nu. Atunci nu ai încotro, trebuie să renunți la vis și să vezi ce se poate face în lumea reală. Pe președintele Trump l-au copleșit două vise care, trebuie să recunoaștem, au pornit de la o idee frumoasă – pacea, pacea în Orientul Mijlociu, pacea în Ucraina, și, dacă se poate, în timp record, în 24 de ore. Acesta a fost promisiunea făcută la inaugurarea mandatului său și chiar mai înainte. Au trecut trei luni și, din păcate, nu se întrezărește nimic în această direcție, pe termen scurt sau mediu. Oricum, cele 24 de ore au trecut demult.Read more…

Mar 20, 2025 26 comments

Aforisme periferice 9

Apr 3, 2025By

1. Cel mai dulce chin pe care mi l-a hărăzit destinul este scrisul, facerea cuvântului, elanul frazei, zborul gândurilor, explozia ideilor. 2. Admir nespus actorii care își sublimează rolul cu minim de mijloace expresive, cu gesturi, mimică și cuvinte esențiale, devenind astfel monumentali, gigantici. O elementaritate supremă menită să dăinuie în memoria noastră. 3. Cititul, lectura constituie o șansă binecuvântată a luptei purtate cu tine însuți, o posibilitate unică a transcendenței prin cunoaștere, imaginație și simțire. 4. Europa nu e capabilă nici măcar de pace. Bătrâna fostă doamnă se autodegradează în mod continuu și aplicat. Isteria ei războinică actuală este un spectacol lamentabil, ceva între penibil și grotesc. Retorica belicoasă și zăngănitul de arme s-ar putea să aducă după sine o catastrofă de proporții.Read more…

Apr 3, 2025 3 comments

Hipnoza și anestezia

Mar 20, 2025By

Încep cu câteva “incidente” legate de hipnoză, la care am asistat. Un anestezist din departamentul pe care l-am condus a făcut un curs scurt de hipnoză, după care a primit aprobarea comitetului de etică medicală a spitalului ca să încerce hipnoza la gravide aflate în proces de naștere. Am asistat și eu la câteva din tentativele lui și nu pot spune că au fost reușite. Femeile au preferat să fie stăpâne pe procesul de naștere și să primească injecția epidurală pentru ameliorarea durerilor. Celelalte două cazuri au fost comice. Acum câteva decenii, la un congres al anesteziștilor, un cunoscut profesor a încercat să demonstreze o ședință de hipnoză în public. Pacientul era pe podium, dar profesorul a trebuit să-l părăsească pentru scurt timp. După vreo zece minute, pacientul a strigat “Ce vrea nebunul ăsta cu mine” și a fugit din sală. Un al treilea caz a fost la spitalul unde lucram. Noul șef al clinicii de hipnoză voia să ne demonstreze o hipnoză publică. A chemat pe podium vreo zece persoane. Pe mine însă m-a “diagnosticat” de la distanță și mi-a spus că eu nu sunt un subiect potrivit pentru hipnoză. Cum o fi ghicit? Poate pentru că aveam pe buze un zâmbet de neîncredere…Read more…

Mar 20, 2025 28 comments

Încă o poveste cu tâlc

Mar 20, 2025By

De la bun început îmi cer scuze că încep cu o glumă (de obicei pun gluma la sfârșit), dar cred că e mai bine așa… Un țăran a vândut o iapă unui consătean, după o prelungită tocmeală, După ce și-a preluat animalul, noul proprietar i-a adresat o întrebare vânzătorului: “Ce crezi că ar trebui să știu despre iapa asta, e deosebită, are nevoi speciale?” Acesta i-a răspuns: “Fără discuție, deși până la urmă e doar o iapă ca toate iepele. Și totuși… De pildă, îi place numai fânul proaspăt cosit, nu paiele ținute mult timp în grajd… Și asta e o problemă pe timp de iarnă. În plus, trebuie țesălată cel puțin o dată la două zile, pielea ei e foarte sensibilă, prinde cu ușurință paraziți. Iar copitele trebuie curățate zilnic, pentru că orice murdărie de pe partea neacoperită de potcoaveipoate provoca răni deschise… Și la urmă, încă un sfat extrem de important: dacă vrei să fie liniștită și să te slujească, să nu te arunce din șa, are nevoie un armăsar bun”… Au trecut câțiva ani. Între timp vânzătorul s-a despărţit de nevastă și s-a mutat în alt sat. După câteva luni i-a ajuns la ureche un zvon: fosta lui soție s-a recăsătorit cu cumpărătorul iepei, care rămăsese între timp văduv. Amuzat, dar și oarecum enervat că fosta consoartă își găsise atât de repede un partener, individul a trimis actualului soț o mică scrisoare. Iată textul:Read more…

Mar 20, 2025 8 comments

Lumea cristalelor (1)

Mar 6, 2025By

Într-unul din primele articole pe care le-am pregătit pentru revista Baabel am scris pe larg despre ouăle Fabergé, incredibilele obiecte de artă imaginate și realizate, acum peste un veac, de bijutierul magician din Sankt Petersburg pentru împăratul Rusiei. Vorbeam în acel articol despre nevoia omului de frumusețe alăturată nevoii lui de poveste. Ouăle-bijuterii întruchipează perfect aceste două nevoi, de aceea le-am și denumit fermecate, pentru că în poveștile copilăriei, obiectele pot primi puteri vrăjite asigurându-se de farmec etern. Reiau acum ideea nevoii organice a omului pentru frumusețe, împletită cu nevoia de poveste. Le-am regăsit pe amândouă în locul despre care vreau să vorbesc aici. Acum două toamne am ajuns în alt loc fermecat, la Wattens, un orășel de vreo 7000 de locuitori din Alpii Austriei, unde există din anul 1895 fabrica de cristale Swarovski. Când ne-am plănuit călătoria, fiul meu și cu mine am verificat pe hărți trasee alternative în funcție de ceea ce ne doream să vedem. În Austria eu voiam neapărat să ajung la Salzburg, măcar pentru câteva ore, ca să văd unde s-a născut și unde s-a preumblat prin grădini idolul meu Mozart – amintirea mea s-a și materializat într-un articol găzduit tot de Baabel. Am fost de multe ori la Viena și adesea am intrat în superbul magazin Swarovski, de unde mi-am cumpărat diverse mici zorzoane. Magazinul te făcea să crezi că intri tu însuți într-un cristal. Vizitele mele se legau de povestea unor strasuri (nume inițial al cristalelor) ale bunicii mele Magda, un șirag care îi fusese foarte drag și care îi punea perfect în valoare rochia de mătase verde pe care o purta de obicei în Ajun de Crăciun. Războiul a risipit șiragul strălucitor, la fel cum a risipit vieți și destine, dar Magda îl evoca adesea pe vremea când devenisem adolescentă și ea îmi povestea despre timpuri trecute. În memoria ei mi-am dorit să văd locul de producție al cristalelor fermecate.Read more…

Mar 6, 2025 13 comments

Legenda celor zece triburi pierdute II

Mar 20, 2025By

În articolul trecut am încercat să demonstrez că legenda celor zece triburi pierdute chiar asta și este: o simplă legendă căreia i s-a atribuit o importanță exagerată, uneori chiar până la absurd.  Cred că suntem cu toții de acord că probabilitatea de a-i mai găsi pe urmașii triburilor deportate acum 2700 de ani este practic nulă.  Deja Rabi Akiva, prin anul 100 e.n., era convins că cele zece triburi sunt pierdute pe vecie.  Și totuși…Au fost cazuri în istorie când grupuri de evrei au ajuns să fie izolați, până și existența lor a fost uitată.  Un exemplu este comunitatea din Kaifeng, China, despre care am mai scris. Sunt și alte grupuri etnice, nu puține, care susțin că ar fi descendenți ai triburilor pierdute.  Poate că unii sunt cu adevărat urmașii unor grupuri izolate de evrei, cine știe?  De fapt, în această categorie intră și evreii care au fost convertiți cu forța, de exemplu cei din Peninsula Iberică sau din Iran și ei declară că au practicat iudaismul în taină. Se pune întrebarea cum trebuie să înțelegem aceste afirmații. Unele sunt la fel de absurde ca teoriile propuse de europeni.  De exemplu, băștinașii maori din Noua Zeelandă spun că ei sunt urmași ai unora dintre cele zece triburi pierdute.  De ce?  Pentru că așa le-au spus misionarii.  Nu zău! Read more…

Mar 20, 2025 6 comments

Când se împarte norocul

Mar 6, 2025By

Chiar dacă nu suntem deloc superstiţioşi (ceea ce e o raritate, cred eu) şi considerăm că, potrivit proverbului „norocul şi-l face omul cu mâna lui”, nu putem tăgădui existenţa lui (şi, inevitabil, a ghinionului) care, la prima vedere, (dar nici la o cercetare mai profundă) nu pare a fi rezultatul unor acţiuni şi fapte pe deplin raţionale, călăuzite de mintea şi voinţa umană. De aici şi zicerile „A dat norocul peste el.” sau „Prost să fii, noroc să ai”. Ce este norocul? Potrivit DEX: „Întâmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe” sau „soartă, ursită, destin favorabil”. În cea de a doua ipostază, norocul figurează în majoritatea covârşitoare a urărilor şi dorinţele noastre, una dintre cele mai cunoscute fiind mazel tov-ul evreiesc care coincide cu urarea tradiţională a minerilor „noroc bun!”. De unde vine norocul, cine îl împarte (din păcate în mod inegal) nu ştim, dar cu toţii tânjim după el, aşa cum spune un vechi cântec ardelenesc: Când s-o-mpărțit norocu’,
Fost-am eu dus la lucru
Şi la tăți le-o dat cu caru’,
Numa’ mie cu paharu’
Nici acela n-o fost plin,
Jumătate-o fost venin
În prag de 1 Martie m-am plimbat prin Clujul ticsit cu vânzători de mărţişoare. Oferta foarte bogată, pe toate gusturile, abunda în elementele tradiţionale purtătoare de noroc: coşarul, trifoiul cu patru foi, potcoava şi buburuza, în cele mai clasice sau insolite reprezentări. De-a lungul anilor primisem şi eu astfel de mărţişoare, dar nu mi-am pus întrebarea de ce tocmai ele sunt (sau se spune că ar fi) aducătoare de noroc.Read more…

Mar 6, 2025 16 comments

Consilier

Mar 20, 2025By

Se apropie pensia și a venit vremea să-mi găsesc o ocupație. M-am înscris la un curs de consilieri de alăptare. La început n-au vrut să mă primească. Mi-au spus că e un curs pentru femei, dar le-am răspuns că asta e discriminare de gen. Dacă există femei macaragiu, de ce n-ar exista și bărbați consilieri de alăptare? Dar tot n-au vrut să mă primească. Cică n-am experiență maternală. Nu am alăptat până acum și există dubii serioase că voi alăpta în viitor. Dar ce, consiliera de fericire e fericită? Și consiliera matrimonială e măritată? E chiar divorțată de două ori, o cunosc. Așa că, vă asigur, pot fi și eu un excelent consilier de alăptare. Cursul s-a ținut de două ori pe săptămână. A fost foarte fain, am învățat multe poziții noi. Poziții de alăptare, nu vă gândiți la prostii. În timpul orei ascultam cântece de leagăn și ne priveam țâțele. Ce poate să fie mai bun?Read more…

Mar 20, 2025 8 comments

Genealogie și genetică: legătura dintre strămoși și trăsăturile ereditare

Mar 6, 2025By

Acest articol își propune să discute despre sensul și nonsensul cercetării genealogice private. În zilele noastre mulți se implică în astfel de investigații sperând să descopere că sunt urmașii unei personalități de seamă, relevante din punct de vedere istoric sau artistic. Această restricție nu se aplică studiilor de genetică a populațiilor; acestea sunt, într-adevăr, interesante și semnificative în multe privințe, mai ales pentru reconstruirea unor mari migrații. Celor care își caută cu ardoare strămoși celebri le pot oferi o mică consolare: cu toții suntem descendenți ai unor personaje importante din Antichitate și din Evul Mediu (evident, cu condiția ca aceste personalități să fi avut copii) indiferent dacă știm specific sau nu acest detaliu. O altă condiție este ca urmașii lor să nu fi trăit mult timp într-o comunitate izolată. Cu alte cuvinte, putem afirma că evreii de astăzi sunt descendenți direcți ai lui Iosua, Debora, regele David și rabinul Hillel, poate chiar ai faraonului Ramses al II-lea sau ai lui Iulius Cezar și ai altor conducători prolifici de origine mai îndepărtată de Levant. Acest lucru este valabil mai ales dacă, după obiceiurile străvechi ale conducătorilor, aceștia aveau, pe lângă soția principală, și diverse concubine. Se știe că descendenții actuali lui Ginghis Han se numără în milioane, deși majoritatea sunt probabil de origine asiatică. Desigur, ar fi fost suficient un singur „pas greșit” al unuia dintre urmașii lui cu o parteneră occidentală prolifică pentru ca și noi să avem onoarea de a ne număra printre urmașii marelui han.Read more…

Mar 6, 2025 10 comments

150 de ani de la naşterea lui Albert Schweitzer

Mar 20, 2025By

Într-o zi urmăream o emisiune la unul din canalele TV occidentale. Era un concurs de cultură generală. Concurentul a fost întrebat ce personalitate enciclopedică a secolului XX cunoaşte, iar el a rspuns: Albert Schweitzer. Atunci am hotărât să scriu acest articol. Schtweitzer se înscrie pe linia “Marilor” din secolele trecute: Confucius, Platon, Aristotel, Newton, Mahatma Gandhi, Einstein și mulţi alții. Albert Schweitzer (1875-1965) s-a născut în Alsacia, într-o familie de preoţi evanghelişti liberali şi acest lucru i-a pecetluit viaţa. El a fost teolog, filozof, muzician, medic, misionar, luptător pentru pacea şi binele omenirii. A rămas celebru în istorie datorită conceptului său “respect pentru viaţă”, care susţine protejarea și respectarea tuturor formelor de viaţă: plante, animale şi oameni. Această filozofie a fost un pilon în activitatea sa, influienţând gândirea etică modernă. S-a născut într-un orăşel unde biserica era folosită de protestanţi şi catolici deopotrivă, ceea ce l-a dus la concluzia că toleranţa religioasă duce la unitate între oameni și nu la dezbinare. A studiat teologia la Universitatea din Strasbourg, deveninind preot și apoi profesor de teologie la aceeaşi universitate. A făcut studii legate de viaţa lui Isus şi cercetări privind Vechiul și Noul Testament.Read more…

Mar 20, 2025 8 comments

Europa încotro?

Mar 6, 2025By

Cred că mii de oameni cărora le pasă ce se va întâmpla cu continentul nostru își pun această întrebare și nu primesc răspuns. Oare este vina noastră că nu am prevăzut această despărțire brutală de partenerul nostru, America, respectiv Statele Unite, pe care, de secole, o vedeam ca un exemplu de urmat. Aveam în față democrația, libertatea, țara tuturor posibilităților și nu vedeam sau nu voiam să vedem alături și egoismul pronunțat, izolaționismul, parvenitismul, aprecierea persoanei în funcție de succesul material obținut, ridicarea pe culmi a celor care s-au îmbogățit excesiv, fără să cercetăm mijloacele folosite. Despre bogătașii americani se spunea că numai primul milion câștigat e greu și că nu trebuie cercetat cum au reușit să-l câștige. Și avem nenumărate exemple ale primei generații de milionari americani din secolul al XIX-lea mai ales, din perioada goanei după aur, care au trăit și au acționat în sălbăticie, dormind cu pistolul sub pernă și folosindu-l cu prima ocazie. Nu vreau să spun că așa a acționat întreaga societate americană; milioane de oameni cinstiți au muncit din greu, au desțelenit pământul, au construit căi ferate, numai că aceștia nu prea s-au îmbogățit. În societatea americană s-a impus o dublă morală: cea a muncii cinstite și cea a succesului în afaceri pe căi neortodoxe și adesea oamenii erau calificați, apreciați după aceste succese.
Desigur, nu trebuie să generalizăm. Să nu uităm nici sacrificiile pe care poporul american le-a adus, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa. Este adevărat că Statele Unite s-au implicat în război la provocarea Japoniei, dar în pofida izolaționismului declarat până atunci, a existat un imens ajutor material, acel Lend-Lease oferit Marii Britanii și mai târziu și Uniunii Sovietice, după intrarea acesteia în război. Iar povara celui de-al doilea front a fost suportată mai ales de americani, cu mari sacrificii de vieți omenești. război la provocarea Japoniei, dar în pofida izolaționismului declarat până atunci, a existat un imens ajutor material, acel Lend-Lease oferit Marii Britanii și mai târziu și Uniunii Sovietice, după intrarea acesteia în război. Iar povara celui de-al doilea front a fost suportată mai ales de americani, cu mari sacrificii de vieți omenești.
Nu vreau să fac o istorie a prezenței americane în Europa după terminarea războiului, a acelui plan Marshall care a ajutat refacerea rapidă a Europei de Vest. Că a fost teama de comunism, de avansul forțelor rusești până la Atlantic, nu are importanță. Important este că au fost prezenți, că au ajutat Europa, că s-a putut conta pe America, Statele Unite reprezentând și esența NATO.
Poate aici am greșit noi, europenii.Read more…

Mar 6, 2025 12 comments

O prietenie neobișnuită, intuită din două tablouri de Rembrandt

Mar 20, 2025By

Dacă Purim este o sărbătoare evreiască, unde este citită Cartea Esterei, care face parte din Biblia Ebraică, din secțiunea Ktuvim, ea i-a fascinat și pe ne-evrei, dovadă fiind numărul destul de mare de tablouri pe care le-a inspirat, mai ales în Țările de Jos. Aici i-aș aminti pe Rembrandt van Rjin, Jan Victors, Johannes Spilberg cel Tânăr, Jan Lievens și lista ar putea continua. Eu mă voi opri la lucrarea lui Rembrandt și nu doar pentru că poate fi văzută în secția de Arta Europeană a Muzeului Național de Artă al României. Acest tablou, aflat de mult timp în muzeu, a devenit mai cunoscut publicului în timpul Revoluției din Decembrie 1989, fiind deteriorat de gloanțele trase în timpul evenimentelor de atunci. Rembrandt a pictat Haman cerând iertare Estherei în jurul anului 1660, când era deja un artist consacrat, dar se confrunta cu unele dificultăți financiare. Ca artist era deja cunoscut pentru stilul său pe care îl regăsim în această lucrare, considerată una dintre cele mai importante din creația pictorului olandez. Prin folosirea clarobscurului, el reușește să creeze o atmosferă tensionată, iar expresiile personajelor redau emoții puternice de frică, hotărâre, disperare. Compoziția tabloului este dinamică, concentrându-se pe interacțiunea dintre Haman și Estera, în vreme ce regele Ahașveroș observă scena cu autoritate. Ar fi fost interesant de știut cine a comandat acest tablou, dar, din păcate, la fel ca în multe alte cazuri, informațiile despre comanda operelor de artă din secolul al XVII-lea sunt incomplete sau pierdute. Dată fiind mărimea tabloului, trebuie să fi fost o persoană cu o situație materială foarte bună – dar este posibil ca Rembrandt să nu-l fi pictat la comandă, ci pentru a-l vinde ulterior… Rembrandt a fost foarte apropiat de comunitatea evreiască din Amsterdam. A pictat numeroase portrete ale evreilor și pe alții i-a folosit ca modele pentru personajele din tablourile care reprezentau scene biblice.Read more…

Mar 20, 2025 5 comments

Banalitatea notelor de călătorie

Mar 6, 2025By

Oare și alții au ajuns, ca mine, la concluzia că incidentele neplăcute în viața omului sunt semnificativ mai multe atunci când ne aflăm în afara casei? Bineînțeles, e ceva banal, știut de toți. Atunci cum să justific ideea de a aduce la cunoștința cititorului seria de momente neplăcute dintr-o călătorie nu mai lungă de o săptămână, prea multe pentru o singură călătorie și mai ales pentru un individ aflat în a noua decadă a vieții? Pe undeva răspunsul e similar cu ceea ce spuneam pe vremuri familiilor celor internați în secția mea de terapie intensivă: pregătiți-vă pentru ce poate fi mai rău, ca să vă bucurați pentru veștile bune la sfârșit!
Din păcate, optimismul meu are și găuri: atunci când e vorba de un proiect cu multe necunoscute sau elemente care nu țin de mine, am întotdeauna senzația că nimic nu poate fi 100% pozitiv. Și când apare ceva neprevăzut, mă enervez, dar de cele mai multe ori țin totul în mine, în loc să-mi revărs furia pe cel care (în ochii mei) e de vină, când, de fapt, vinovatul e adesea cel care semnează aceste rânduri.
O mică povestioară.Read more…

Mar 6, 2025 11 comments

Universitatea „noastră” a ajuns la centenar

Mar 27, 2025By

În aprilie 2025 Universitatea Ebraică din Ierusalim împlinește un secol de existență. Ei și? – veți spune. Ce e un secol? Universitatea din Praga are aproape șapte, Sorbona are aproape opt. Adevărat. Dar aceasta este a noastră și nu pentru că ar fi spus-o vreun politician într-un discurs pompos, ci pentru că viețile noastre sunt împletite cu Universitatea. Cum spune soțul meu (nu foarte modest, dar adevărat): „50 de ani fără mine și apoi 50 de ani cu mine.” Și fără îndoială că primii 50 de ani au fost mult mai zbuciumați…Ideea de a întemeia o universitate la Ierusalim datează încă din anii 1880, a fost discutată la Primul Congres Sionist din 1897, decizia a fost luată în 1913 și în anul următor a fost achiziționat terenul… Și ce teren! Este pe culmea muntelui Scopus, cu o priveliște spectaculoasă: spre apus, întregul oraș îi stă la picioare, iar spre răsărit, după câteva cartiere mărginașe, începe deșertul. Terenul coboară peste 1000 de metri în cea mai adâncă depresiune de pe fața pământului, spre Marea Moartă. Iarna, după ce dau ploile, dealurile se acoperă cu un pufușor verde, dar restul anului e uscat ca iasca și spre seară deșertul primește o nuanță violacee. De câte ori am admirat această priveliște…La mijlocul secolului al XIX-lea, acest teren era practic nelocuit. În 1889 a fost cumpărat de Sir John Gray Hill, un avocat de succes din Liverpool. El și-a construit o vilă și împreună cu soția pictoriță își peteceau aici vacanțele de vară. Dar cum nu aveau copii, după moartea lor terenul a fost vândut, iar vila și cele câteva anexe au devenit primele clădiri ale Universității, vila devenind Institutul de Chimie. În sala mare a institutului, Einstein a ținut prima conferință despre teoria relativității, în februarie 1923. Clădirea a fost avariată în cutremurul din 1927 și ea nu mai există, dar pe locul unde era odată este o tăbliță comemorativă cu fotografia casei. Piatra de temelie a fost pusă în 1918, la scurtă vreme după schimbarea stăpânirii otomane cu cea britanică, iar ceremonia de inaugurare a avut loc exact acum 100 de ani, la 1 aprilie 1925Read more…

Mar 27, 2025 12 comments

Aforisme periferice 7

Mar 6, 2025By

1. Puterea celor fără de putere a rămas doar un ideal, pentru cei mulți a rămas durerea. 2. Istoria devine preponderent isterie. Istoria ca isterie, aceasta este cheia contemporaneității. 3. Războiul ideologic, cultural, generat de strategi ticăloși, sfârșește în stradă, dus la capăt de pleava criminală a marginalilor și de declasații periferiilor. Ideile extremiste, radicale se degradează întotdeauna în mod ireversibil în asasinat de masă, ba chiar în genocid. 4. Mulți și-au trădat țara, dar foarte mulți au fost trădați de propria lor țară. 5. Pretutindeni, patrioții contemporani trăiesc excelent din țară și nu pentru țară. În mod cert, niciunul dintre ei nu este dispus să moară pentru țară, cel mult în mass media, în mod virtual și declarativ.Read more…

Mar 6, 2025 3 comments

Casa Comitatului

Apr 3, 2025By

Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori. Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920. Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig. Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construcției clădirii nu este precizată nicăieri în mod explicit.Read more…

Apr 3, 2025 11 comments

Lizzie Adler sau soarta tristă a unei Papieren Kind

Mar 6, 2025By

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX mulți oameni din Europa, bărbați și femei, familii întregi, oameni săraci în majoritate, cărora soarta nu prea le zâmbise și care, deși munciseră din greu generații de-a rândul, nu reuşiseră să agonisească mai nimic, își părăseau țara și chiar Europa îndreptându-se către Lumea Nouă. De acolo veneau multe povești de succes prin intermediul scrisorilor și fotografiilor. Printre acești oameni disperați, dar și plini de speranță, erau mulți evrei, majoritatea din Europa de Est: Polonia, Ucraina, Rusia, România, Serbia, Bulgaria și chiar Ungaria. Dacă ne-evreii plecau mai ales din motive economice – sărăcie și impozite mari – evreii aveau un motiv în plus: antisemitismul care lua adesea forme violente. Nu am găsit informaţii privind numărul evreilor care au plecat în acea perioadă de pe meleagurile româneşti. Aici, în America, am cunoştinţe care îmi spun: ”Străbunicii au venit din România” sau ”Tatăl străbunicului a venit de la Galați. Știi unde este oraşul acesta din România?” Unii dintre ei mai găsesc printre hârtiile vechi ale familiei fotografii şi scrisori într-o limbă necunoscută lor și, mai rar, chiar jurnale, dar nu le înţeleg. Chiar dacă mulţi dintre cei care părăseau România promiteau că vor veni în vizită sau chiar că se vor întoarce, ajungeau doar să trimită ceva bani, multe scrisori și chiar fotografii despre noua viață pe care începeau să și-o clădească aici puțin câte puțin. Părinții arătau scrisorile rudelor, vecinilor și oricui îi întreba despre copiii plecați. Le arătau și poze să vadă vecinii cât de eleganți erau. În lipsa copiilor, acestea au căpătat denumirea de Papieren Kind – copil de hârtie… Deși scrisorile erau sincere şi chipurile din poze erau zâmbitoare, viața nu era deloc ușoară pentru noii sosiți care nu doar ajungeau într-o lume nouă, cu reguli diferite, greu de intuit, dar şi limba era necunoscută majorităţii dintre ei. Locuiau în condiţii mizere și munceau din greu. Uneori visul pentru o viață mai bună era curmat brusc. Un astfel de caz a fost cel al lui Lizzie Adler.Read more…

Mar 6, 2025 10 comments

Cine mai scrie de mână?!

Apr 3, 2025By

Pe masa mea de lucru este pahar de bachelită vechi, de sorginte rusească. Iniţial a stat zeci de ani pe biroul masiv al tatii. Îl adusese în 1961, când a revenit de la Moscova, unde îşi susţinuse doctoratul, şi îl utiliza drept recipient pentru ustensilele de scris: creioane Koh-i-Noor bine ascuţite, cu mine de toate tipurile, creioane automate şi pixuri de calitate. Îmi amintesc de momentele când îşi alegea cu grijă instrumentul adecvat şi apoi se apleca să-şi aştearnă notele de curs sau să schiţeze un desen tehnic pe colile veline, aranjate în top în biblioteca din spatele biroului. După plecarea tatii din această lume, am adus acasă la mine paharul de bachelită şi l-am umplut cu creioane automate, pixuri, linere şi carioci de mult uscate, pe care le ţin numai ca să-mi amintească de tata. Ce să fac cu atâtea instrumente de scris? Nici nu am loc să scriu pe o coală A4, masa mea de lucru fiind cotropită de computer. Dacă totuşi scriu de mână, o fac doar ca să-mi notez câteva idei, să-mi întocmesc o listă de obiective pe termen scurt sau de cumpărături. Acestea le notez pe bilețele, pe care apoi le pun, în funcţie de destinaţie, în buzunar, în geantă sau le prind într-un dispozitiv cu clemă ca să le am mereu în faţa ochilor. (De pildă, pe un astfel de bileţel scrie: „de terminat articolul pentru Baabel).Read more…

Apr 3, 2025 9 comments

La moartea eseistei Júlia Szilágyi

Mar 6, 2025By

S-a stins din viaţă Júlia Szilágyi, scriitoare, eseistă, critic literar şi cadru didactic – o gânditoare în adevăratul sens al cuvântului, a cărei viaţă şi muncă le-au servit drept exemplu tuturor celor care au cunoscut-o. Pasiunea, demnitatea umană şi independenţa au fost valorile esenţiale care i-au caracterizat viaţa; niciodată n-a făcut vreun compromis cu puterea sau cu mediocritatea. A trăit 88 de ani. S-a născut la 1 august 1936, la Cluj, într-o familie evreiască definită atât prin setea de cultură, cât şi prin femei puternice. Dintru început soarta ei a stat sub semnul brutalităţii istoriei, a prigoanei anti-evreieşti. Războiul i-a marcat copilăria şi doar fuga peste graniţă a salvat-o de deportarea la Auschwitz şi exterminare. Mai târziu i-a fost dat să trăiască în anii cei mai sumbri ai totalitarismului comunist. Nimic din cele îndurate nu au frânt, ci dimpotrivă, i-au consolidat atât năzuinţa de libertate spirituală, cât şi încrederea în oameni. Şi-a început cariera colaborând cu critică literară la revista clujeană Korunk. În 1969 a devenit membră a colectivului de redacţie al aceleaşi reviste. Curând şi-a dat seama că arta nu poate fi separată de răspunderea morală individuală. Eseul a devenit modul ei predilect de exprimare, nu numai ca gen literar, ci şi ca un fel de atitudine spirituală.Read more…

Mar 6, 2025 6 comments

Ionii pozitivi din copilăria mea

Apr 3, 2025By

Pe Tanti Lenuța, croitoreasa, care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer. Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau  ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era de potrivită pentru a însăilările necesare probelor. Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, pentru care avea sarcina să facă aceste operaţii. În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii “Ionii pozitivi” din copilăria mea.Read more…

Apr 3, 2025 12 comments