Tabula rasa – o rasă dispărută în negura timpurilor, din care au rămas vestigiile unei mese pentru scrierea de acte sau realizarea de tranzacții bănești. Metavers – vers unicat metafizic, esența noii puteri oculte care domină și manipulează uriașa scenăRead more…
”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”
Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.
Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…
Așteptări de la 2025
Există un obicei ca la începutul fiecărui an lumea să-și întocmească liste: una cu ce-și dorește pentru noul an, respectiv ce așteptări are, și cea de a doua, mai realistă, ce ar putea să realizeze. Și dacă în prima parte a vieții noastre aceste liste ocupă multe pagini, odată cu trecerea timpului se mai micșorează, astfel că atunci când ajungem la o vârstă respectabilă, ele se reduc la câteva rânduri. Eu, din păcate, am ajuns la vârsta respectabilă și, așa cum spuneam, lista mea e scurtă. Stau și mă gândesc: să mă bucur că am reușit să ajung aici sau să mă întristez că am ajuns aici? Oare am dorit să trăiesc mult? Cred că da, dar nu în orice condiții. Întotdeauna am fost mânată de curiozitate, voiam să știu încotro se îndreaptă lucrurile, nu mă speria viitorul, de fapt nu eram conștientă că m-ar fi putut aștepta o soartă grea. Interesant este că foarte devreme am aflat că avusesem noroc şi dintr-un capriciu al istoriei am supraviețuit războiului, deportărilor, că spre deosebire de cele câteva rude (din peste 30) care au revenit din lagăre sau din detașamentele de muncă obligatorie, familia noastră a rămas întreagă. În schimb, deși aveam abia șase-șapte ani, am aflat din povestirile lor prin ce au trecut numai pentru că erau evrei. Și dacă au fost și foarte multe amănunte pe care nu ni le-au povestit, cărțile pe care le-am citit destul de devreme, la 10-12 ani, m-au lămurit. Părinții noștri nu ne-au ascuns niciodată că suntem evrei și că ne pasc niște pericole. A fost un șoc pentru noi, dar nu ceva pe care să nu-l poți depăși …Read more…
Filme care m-au făcut să plâng
Nu sunt multe filme la care mi-au dat lacrimile, dar de trei sunt sigur. Pentru mine, lăcrimarea este atât un mod de ușurare, cât și o formă de exprimare a emoțiilor – uneori chiar a fericirii sau a bucuriei de moment. Acest fapt s-a întâmplat la filme de dragoste, atunci când, în cele din urmă, cuplul de îndrăgostiți se regăsește. Am plâns și din motive profund personale: moartea tragică a părinților mei. Am lăcrimat de bucurie la evenimente deosebit de emoționante, cum a fost momentul în care fiul nostru cel mare a fost distins de două ori dintre cei 15.000 de colegi ai săi sau când celălalt fiu a fost înaintat în funcție pentru merite deosebite la locul de muncă. Desigur, lacrimile pot apărea și din motive banale, de pildă atunci când curăț ceapa, când îmi intră ceva iritant în ochi sau în cazul unei infecții oculare, dar aceasta este cu totul altă poveste. Nu țin minte să fi avut vreodată „lacrimi de crocodil”, așa cum vedem uneori la moartea unui dictator. Plânsul este un fenomen complex, asociat cu stres sufletesc și / sau fizic, de pildă, o durere insuportabilă. El este însoțit de lăcrimare, de o anumită vocalizare (deși unii, ca mine, nu scot sunete când plâng), de modificări ale expresiei feței, ale ritmului respirator și ale posturii corporale.Read more…
Cine este Louise Glück, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2020?
De multe ori s-a întâmplat să ne supărăm pe alegerea Comitetului Nobel a laureatului premiului pentru literatură. Consideram, și nu este numai părerea mea, că uneori opțiunea era motivată politic (ceva adevăr este în această afirmație), că opera celui ales nu se ridică la pretențiile noastre, sau că este complet necunoscută opiniei publice. Nu cunosc criteriile după care se decernează premiul, dar cu siguranță unul dintre ele este și popularizarea unor culturi, opere din continente mai îndepărtate, scrise într-o limbă mai greu accesibilă dar valoroase, ceea ce, chiar dacă nu ne place, chiar dacă avem lista noastră de prorități de care Comitetul Nobel nu ține cont, nu este un lucru rău. Pe de altă parte, Nobelul ne atrage atenția asupra unor artiști excepționali dar care, prin preocupările lor, prin tematică, stil, gândire, sunt mai puțin cunoscuți, mai dificili de abordat, de ce să nu recunoaștem, mai greu de înțeles, dar care merită pe deplin distincția supremă. Și cred că în această categorie am putea să o includem pe poeta americano-evreică Louise Glück, laureată a premiului pentru literatură din acest an. Subiectiv vorbind, pentru mine Louise Glück este valoroasă și din cauza originii ei – este evreică, iar familia tatălui ei este originară din Valea lui Mihai. Read more…
Ghid practic de conduită după acte teroriste
Valul de atentate teroriste care a avut loc în Israel săptămâna trecută, soldat cu moartea a unsprezece oameni, ne-a șocat atât prin gravitatea lor, cât și datorită implicării arabilor israelieni în două din cele trei evenimente tragice. Camerele de luat vederi de pe străzi au înregistrat în amănunțime evenimentele. Canalele de televiziune au reluat imaginile din cinci în cinci minute. Un cetățean îmbrăcat în albastru ((șoferul unui autobuz care trecea printr-unul din marile centre comerciale ale Beer Șevei), înarmat cu un pistol, se apropie de un om cu un cuțit în mână (care a ucis patru oameni). Parcă era un duel din filmele de acțiune. Teroristul se repede la omul cu pistolul, care, după ce l-a somat să arunce cuțitul, îl împușcă. Câteva zile mai târziu, pe o stradă principală din Hedera, doi teroriști înarmați cu automate trag la întâmplare în trecători, reușind să omoare doi soldați din forțele de ordine și să rănească grav alți doi oameni. Intervenția unor luptători din trupele speciale reușește să-i neutralizeze pe cei doi teroriști, arabi israelieni, despre care ulterior se adeverește că sunt adepți ai ISIS. Într-o seară din mijlocul săptămânii, la Bnei Brak (oraș de lângă Tel Aviv, locuit de religioși), un ucigaș cu armă automată trage în oricine îi iese în cale…Read more…
Oare când își vor schimba vest-europenii și americanii “liberali” atitudinea dușmănoasă față de Israel?
Dușmănia vest-europenilor și a americanilor “liberali” față de Israel își are originea dintr-o axiomă musulmană extremistă: Israelul nu va fi recunoscut niciodată că un stat pe harta lumii. Această axiomă este sprijinită în mod direct sau indirect de câteva state musulmane, de ONU cu rezoluțiile sale anti-israeliene (ONU fiind dominată de țările musulmane și de cele din lumea a treia) și bineînțeles de organizațiile teroriste mondiale, în mare majoritate bazate pe Islamul fundamentalist. Să amintesc doar câteva organizații notorii: Hamas, cel care a declanșat actualul războiul cu Israelul, da și al Qaeda, ISIS, Frații Islamiști, Jihadul Islamic, Hezbollah (chiar dacă aceasta nu este universal recunoscută ca o organizație teroristă), cu toate metastazele lor împrăștiate în toată lumea (1,2). Una din organizațiile care fac propagandă agresivă împotriva Israelului este BDS sau Boycott, Divestment and Sanctions (boicotarea Israelului, încetarea investițiilor în Israel și aplicarea de sancțiuni împotriva Israelului), înființată în 2005 de către palestinienii Omar Barghouti și Ramy Shaat, la care au aderat mulți studenți, artiști și muzicieni naivi (de exemplu Roger Waters, co-fondatorul formației Pink Floyd) și, bineînțeles, antisemiții care nu lipsesc nici în Europa, nici în SUA.Read more…
Happy Birthday, Mozart!
În 27 ianuarie o parte semnificativă a populației pământenilor aniversează nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart, petrecută la Salzburg, Austria, în 1756. Acum 20 ani, când am fost pentru prima oară la Viena, tocmai urma să se sărbătorească un sfert de mileniu de la nașterea lui și totul în Austria era despre Mozart. Ziua lui era considerată cu adevărat un prilej de sărbătoare. Eu una nu prea cred în cifrele ”rotunde” și importanța lor sporită în a celebra ceva, orice, fiindcă nu înțeleg de ce ar fi mai valoros un eveniment de la care se împlinesc 100 de ani decât 106 sau 97. Precum spuneam, la prima mea vizită în superbul oraș, cu două decenii în urmă, i-am văzut pentru prima oară statuia din parcul central, Burggarten. Ea se află nu departe de cea a împăratului Franz Josef și pe peluza din fața ei se vede o mare cheie sol, desenată de horticultorii orașului din flori de salvie de un roșu sângeriu.Read more…
Vă invidiez (sau nu?)
Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48). Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”. De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film. Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit… Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.Read more…







