Ce mic e omul în fața muntelu-i…

Nu, titlul nu conține nicio greșeală de ortografie, doar că originea expresiei se găsește adânc îngropată în amintirile mele din tinerețe, iar uneori e greu să ajung în straturile mai profunde. Dar pentru asta există Dr. Google, cel care le știe pe toate, și iată dialogul dintre Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, din urmă cu mulți ani: “– Vreți să scrieți ceva în registrul vizitatorilor? – Lasă fleacurile. Dă-mi un coniac! Da, imediat. – Și nu uita disciplina colonială! Am înțeles, domnule comandant. – Lasă-l, frate, nu vezi c-o să plătească? Uite, și-a băgat mâna în buzunar. A, nu, și-a scos batista. Mototol! Mototol a făcut-o, da. – Registrul vizitatorilor… Hm! Ia să vedem. – Ce mic e omul în fața muntelui! Hm! ‘Muntelu-i’. Heh! Hahaha!– Iată un cetățean care merită o lecție de ortografie!” Scheciul celor doi actori de neuitat mi-a venit în minte deunăzi, pe când îmi începeam dimineața cu lupta aproape zilnică pentru a mă adapta modificărilor fără de sfârșit care apar în sistemele tehnologice care fac parte din viața noastră cotidiană.Read more…

Reflecții asupra dezastrului relațiilor publice ale Israelului

Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor. Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente. În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă. Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului.Read more…

”Ei” nu au văzut filmul sau poate că da?

Subiectul acesta nu-mi dă pace, altminteri de ce m-aș întoarce asupra lui o zi după alta, o săptămână după alta? Să nu credeți că din cauza lui nu pot dormi noaptea, sau că am coșmaruri în care o imagine hâdă, un individ care aduce a balaur îmi tulbură somnul și îmi transformă visul într-un film plin de orori animalice. Totuși, subiectul mă preocupă din mai multe motive. Situația din câteva țări vecine cu a mea îmi amintește tot timpul că drumul de la democrație la un regim dictatorial e scurt, simplu și de obicei cel care a decis să ia calea totalitarismului nu are nevoie de o hartă care să-l îndrume. În același timp, am senzația că dacă s-ar găsi un mijloc de a obliga toți politicienii, dar absolut toți, să vadă ultimele secvențe ale filmului amintit în eseul meu precedent, poate că discursul lui Chaplin i-ar face să se gândească de zece ori înainte de a iniția prima fază a trecerii de la o viață liberă pentru toți la o închisoare cumplit de largă, atât de întinsă încât nimeni nu-i va putea distinge granițele. Dar cum știu că politicienii de peste tot sunt foarte ocupați și că sfatul unui pensionar octogenar valorează mai puțin ca o ceapă degerată, am decis (cu încurajarea redacției) să traduc celebrul discurs cu care se încheie nu mai puțin celebrul film al lui Chaplin, The Great Dictator.Read more…

Să vezi, dar să nu crezi

De-ale COVIDului. Deși lucrurile par să se aranjeze, încet dar sigur (cum spune neamțul), încă nu ne-am întors la vechile noastre obiceiuri, umblăm mai puțin, și parcă din instinct încercăm să evităm întâlniri cu prea mulți oameni, chiar și cu prieteni, de altfel cu toții vaccinați. Teatrul din localitate și-a redeschis porțile, chiar și seria de concerte a fost reluată. Săptămâna aceasta s-a redeschis și cinematograful de peste drum. Și cu toate acestea preocupările din ultimul an, cititul și scrisul au rămas pe primul plan. Greu e să dezobișnuiești…Însă mai e ceva, și anume televiziunea și…Netflixul. De televizor de plictisești aproape imediat cum l-ai deschis, că știri noi nu prea sunt (și dacă sunt, nu prezintă nimic bun și merituos) iar comentariile te enervează. Dar Netflixul pare a fi fost inventat de cineva care știa precis că vine pandemia și că omul va avea nevoie de așa ceva, ca să nu moară de plictis. Îmi plac filme cu scenarii veridice, în care acțiunea e logică, bazată pe o realitate de acum 1000 ani, 100 ani sau de ieri. Și Slavă D-lui, ai de unde alege! Doar că…Read more…

Din nou despre sifilis

Nu este un subiect plăcut, din contră!  Și totuși articolul publicat de către Johanan Vass în numărul trecut al revistei Baabel mi-a dat mult de gândit. În primul rând bunicul meu era medic specializat în dermatologie și boli venerice.  A studiat la Viena și a primit diploma exact acum 100 de ani, în 1923. Apoi, modul în care s-a desfășurat viața mea a fost influențat de… un caz de sifilis!  Iată ce povestește mama în amintirile ei:  După eliberarea din Transnistria, ea s-a întors cu părinții la Cernăuți și bunicul meu a primit un post la clinica de boli venerice.  Printre pacienții lui se afla un ofițer rus care se molipsise de sifilis.  Armata Roșie avea deja penicilină, dar injecțiile trebuiau făcute din 3 în 3 ore.  Bunicul meu a propus să-l ia acasă pe ofițer și să-l îngrijească pe toată durata tratamentului.  Ofițerul a acceptat, iar la sfârșit… a cerut mâna mamei mele!  Bunicul nu îndrăznea să-l refuze, așa că i-a cerut un „timp de gândire”.  A doua zi și-au făcut bagajele și s-au „repatriat” în România – norocul lor, pentru că în ziua următoare, granița s-a închis.  Deci îi sunt recunoscătoare ofițerului rus că m-am născut în România! Dar de fapt nu despre asta voiam să scriu, ci despre originea bolii, un subiect foarte controversat care nu a fost complet elucidat nici până astăzi.Read more…

Nu mai merită respectul meu

Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Sacoșa

Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie. Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare. Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție. Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul. În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncateRead more…

Pe aripile vântului

Se prea poate că numele dat la naștere talentatului, chipeșului și bravului László Steiner să nu vi se pară cunoscut. Dar pe Leslie Howard îl știu toți cei care au văzut vestitul film Pe aripile vântului. Fiul unui evreu din Ungaria (Ferdinand Steiner), Leslie s-a născut la Londra, imediat după emigrarea părinților și a fost botezat László, nume care îi figura și în actele militare. Iar când în Portugalia, în timpul unei misiuni de propagandă din 1943 i s-a spus că părea întruchiparea absolută a bărbatului englez (cu alură britanică chiar și în filmul Pe aripile vântului), actorul a spus zâmbind: “I suppose we do not have to tell them that I began as a Hungarian.” (Presupun că n-ar trebui să le spunem că de fapt mi-am început viața ca maghiar.). Și-a schimbat numele în mod oficial doar la vârsta de 27 de ani, după cum reiese din The London Gazette din 5 martie 1920. Read more…

Primavera lui Botticelli e și a mea

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

Ia uită-te la bătrânelul ăla…

În tinerețea mea timpurie aveam un grup restrâns de prieteni și prietene cu care împărțeam timpul liber și visurile de viitor. La un moment dat am aflat că una din fete, de vreo 17 ani, hotărâse ”să iasă” cu un tip de 23-24 ani, cu un început de chelie. Lucrurile păreau serioase, prietenii comentau (adică bârfeau) pe la spate, dar eu mi-am luat inima-n dinți și într-o bună zi i-am spus-o de la obraz: – Cum poți să fii prietenă cu un bărbat bătrân?! Povestioara asta mi-a rămas în adâncul memoriei și mi s-a întors deunăzi, când cineva mi-a trimis o nouă definiție a bătrânului. Până atunci eu consideram că bătrân e cel cu 15 ani mai în vârstă decât mine. Dar ultima versiune e și mai reușită: bătrân este un tânăr de 20 ani cu o experiență de viață de 65 ani! După această introducere sumară, să trecem la subiect. Și acum e timpul să dezvălui adevăratul motiv pentru care am ales acest subiect: alegerile prezidențiale din Statele Unite. La data când scriu acest text, ne aflăm în fața a doi candidați, fiecare având în spatele său o vastă experiență politică și câte un termen de patru ani în funcția de președinte al celei mai mari puteri din lume. Cei doi candidați, Joe Biden și Donald Trump, au vârste apropiate: 81 și 78, respectiv. După toate criteriile, sunt doi bătrâni, bătrâni și nimic mai mult (o spune un individ care va împlini în curând 85 ani!), chiar dacă toată viața au fost activi, au încercat să creeze, să avanseze, să câștige încrederea (dar și banii!) publicului și amândoi au condus un popor greu de condus, cel puțin în ultimele decenii. Dar ce diferență în ceea ce privește modul în care se prezintă ei în fața potențialilor alegători!Read more…

Vacanță pe timp de război

Cu două zile înainte de începutului războiului cu Iranul am aterizat la Cluj. Eram bucuros să-mi revăd orașul natal și prietenii, mă simțeam acasă. Copiilor le-am trimis un mesaj că am sosit cu bine. După nici trei zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă, s-a declanșat furtuna. Avioanele de luptă israeliene au bombardat obiective militare iraniene, inclusiv cele legate de planul nuclear al acestei țări. Din acel moment, vacanța mea s-a transformat într-un șir de evenimente aproape ireale. Alături de programul încărcat pe care-l aveam, la loc de frunte se afla site-ul israelian Ynet care transmitea non-stop știri despre război, precum și stațiile de televiziune BBC, CNN etc. Nu mi-a fost ușor să particip la un simpozion ATI și, mai ales, să mă concentrez pe prezentările pe care trebuia să le fac. Bombardamentele iraniene aveau loc mai ales noaptea. Cu toate că eram departe, nu puteam să dorm, mă trezeam noaptea și urmăream știrile pe internet. Bombardarea Institutului Weizmann din Rehovot, aproape de locuința fiicei mele, m-a alarmat.Read more…