Thomas Sowell

După cum o lungă călătorie începe cu primul pas, astfel şi citatele de mai jos (1) sunt un prim pas spre realitatea văzută prin ochii lui Thomas Sowell. Citatele sunt luate la întâmplare, nu selectate dintr-o mare mulțime pe baza unui criteriu anume, de la un autor care este de părere că “nu există decât două căi de a spune tot adevărul – anonim sau postum”. Thomas Sowell s-a născut într-o familie de negri săraci, undeva în sudul S.U.A. În urma decesului capului familiei deja numeroase, mama a decis – de nevoie – ca noul venit să fie crescut de niște rude. În ciuda condițiilor grele în care a crescut și s-a format, legile de segregare rasială aplicându-se încă în marea majoritate a statelor americane în timpul primelor sale decenii de viață (3 1/2), el a avut o carieră ascendentă, devenind un erudit economist, sociolog și filozof – a scris peste 30 de cărți, a dat numeroase interviuri (multe se găsesc pe YouTube). Sowell își exprimă clar și succint părerile despre cele mai diferite aspecte ale realității trecute și prezente și prin prisma lor vede viitorul.Read more…

Amnezia, bat-o vina…

De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc. Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos. După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv. Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer. După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară: – Suntem în preajma prăpastiei! Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența…Read more…

Treaz în timpul anesteziei generale?

Să fii treaz în timpul operației sub anestezie generală poate fi un coșmar. Unii denumesc această stare “conştienţă accidentală”. Despre anestezie s-a mai scris la Baabel, chiar de către medici anesteziști, inclusiv de subsemnatul și prietenul meu Peter Szmuk, dar acest subiect încă nu a fost abordat. În cei peste 44 de ani de experiență în anestezie și după zecile de mii de pacienți pe care i-am anesteziat, consider că examinarea prea-nestetică este tot atât de importantă ca anestezia în sine și apoi supravegherea și tratamentul postoperator. Majoritatea pacienților pe care i-am intervievat și consultat înainte de anestezie aveau deplină încredere în mine ca anestezist și în procesul de anestezie în sine, deci nu întrebau prea multe despre cum se efectuează anestezia, care sunt fenomenele ei secundare și complicațiile posibile. Și astăzi, pensionar fiind, o dată pe săptămână consult pacienți înainte de anestezie. Dar uneori pacientul îmi pune trei întrebări “neplăcute”: Oare pot muri în timpul anesteziei? Oare mă voi trezi după anestezie? Oare voi simți operația? Bolnavul așteaptă răspunsuri sincere, dar anestezistul nu poate da procentaje concrete de pentru fiecare dintre aceste întrebări. Moartea din cauze pur anestetice este extrem de rară și este în continuă scădere, datorită tehnologiei avansate de monitorizare, anestezicelor de calitate, pregătirii temeinice a rezidenților în anestezie și controlul de calitate al proceselor. Bineînțeles, răspunsul la primele două întrebări depinde de gravitatea bolilor de care suferă pacientul și de situația critică pentru care se efectuează operația. Cât despre a treia întrebare, dacă pacientul va simți sau va auzi ceva în timpul operației, acest fenomen este rar, dar el are loc uneori.Read more…

Cum ar fi arătat Spania, dacă…

Departe de mine obiceiul de a mă juca cu supozițiile. Dintotdeauna m-am considerat un pragmatic (și meseria m-a obligat să fiu așa) și mi-am dovedit nu o dată că privirile mele se îndreaptă spre viitor, conform sfatului părintelui meu: odată terminată treaba, trage ușa după tine și nu te mai uita în urmă. Dar, după cum se știe, amintirile nu vin la comandă și nici nu se lasă cu ușurință șterse. Ba mai mult, uneori (deseori?) ele decid direcția pe care o ia gândirea ta și te obligă să rezolvi ”problema”, altfel nu-ți găsești pacea sufletească atât de necesară. Remarcile de mai sus sunt rodul recitirii unui roman apărut în 2009, al cunoscutei autoare Victoria Hislop, intitulat The Return (Reîntoarcerea), care redă pagini din neuitatul Război Civil din Spania (1936-1939). Cunoștințele mele despre cele întâmplate în Spania acelor ani își au originea în ceea ce am citit în urmă cu zeci de ani, atât în tinerețe, cât și după ce am intrat în viața adultă. Primele noțiuni despre acest tragic eveniment istoric le-am căpătat atunci când încercam să mă ”culturalizez” în România acelor ani, în care hrană intelectuală era selectată cu grijă de cei care aveau ca sarcină îndoctrinarea cetățenească. Prima noastră vizită (a mea și a soției mele) în Spania a avut loc la mai puțin de un an înainte de dispariția lui Franco, deci timp de 10 zile am respirat aerul unui regim pur fascist, impus prin forță. Recunosc, atmosfera întâlnită atunci, la Madrid și în împrejurimi, nu ne spunea nimic, dar noi știam că nici în România acelor ani un turist străin nu ar fi putut ”simți” adevărata față a realității. Ceea ce știam eu atunci era absolut clar: după înfrângerea Frontului Popular (Frente Popular) generalul Franco a instaurat un regim de dictatură, cu sprijinul Germaniei hitleriste și al Italiei fasciste. Știam și că Frontul Popular a fost înfrânt, deși în rândurile sale au luptat zeci de mii de voluntari din diverse țări (inclusiv România).Read more…

Să stai cu regele la masă

Eu nu am stat niciodată la masă cu vreun rege, dar președintele american Trump a făcut-o recent cu ocazia vizitei regelui Marii Britanii, Charles al III-lea, la Washington. De fapt, era o vizită banală, programul nu conținea elemente vitale, nici măcar importante pentru ambele națiuni și cu atât mai puțin pentru întreaga lume. Această vizită va rămâne în istorie nu pentru rezultatele convorbirilor de ordin politic între cei doi (nu i-aș putea numi pe amândoi șefi de stat, pentru că regele Angliei are, precum se știe, doar o funcție onorifică), ci pentru dineul oferit de președintele american în cinstea monarhului britanic. De la bun început propun tuturor celor care nu au avut ocazia să asculte discursurile celor doi oameni de stat, să pună deoparte acest text, să „urce pe Internet”, pentru a le asculta și doar apoi, dacă doresc, să se reîntoarcă la rândurile de față. În viața mea am ținut destule discursuri și niciodată nu am avut un text în față. Mi s-a părut că e mai important să urmăresc fizionomia ascultătorilor, decât să mă țin, cuvânt cu cuvânt, de un text scris. Ascultându-i pe cei doi cum citeau discursuri scrise pe hârtie, am avut senzația că în materie de discursuri eu sunt un simplu amator. Read more…

De la epidemii la pandemii. Molime văzute prin prisma literaturii și cinematografiei, un eseu despre relevanță

Prima lucrare pe care vreau s-o discut: Istoria Războiului Peloponeziac a lui Tucidide se situează la granița dintre istorie și literatură. Consider asemenea granițe sau delimitări între domenii, genuri artistice, etc., ca fiind întotdeauna poroase, labile sau artificiale. Opera lui Tucidide este recunoscută ca un document istoric de mare valoare, dar ea se poate citi și ca o carte de memorii: autorul relatează evenimente contemporane cu el. la care a participat activ, iar portretele marilor personalități politice – printre care și cel al lui Pericle – care abundă în lucrare, îi amplifică valențele literare. Epidemia descrisă cu lux de amănunte în scrierea lui Tucidide și care a decimat populația Atenei a avut loc în timpul celui de-al doilea război peloponeziac împotriva Spartei (431-404 î.e.n.) și a contribuit, în mod neîndoios, la înfrângerea decisivă a forțelor ateniene slăbite de boală. Astfel, ea a constituit un dezastru pe mai multe planuri. Tucidide, el însuși victimă, dar supraviețuitor al acestei molime, descrie in mod detailat toate simptomele și etapele desfășurării bolii, cu scopul declarat de a furniza generațiilor viitoare indicii despre natura și manifestarea eiRead more…

Ce mic e omul în fața muntelu-i…

Nu, titlul nu conține nicio greșeală de ortografie, doar că originea expresiei se găsește adânc îngropată în amintirile mele din tinerețe, iar uneori e greu să ajung în straturile mai profunde. Dar pentru asta există Dr. Google, cel care le știe pe toate, și iată dialogul dintre Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, din urmă cu mulți ani: “– Vreți să scrieți ceva în registrul vizitatorilor? – Lasă fleacurile. Dă-mi un coniac! Da, imediat. – Și nu uita disciplina colonială! Am înțeles, domnule comandant. – Lasă-l, frate, nu vezi c-o să plătească? Uite, și-a băgat mâna în buzunar. A, nu, și-a scos batista. Mototol! Mototol a făcut-o, da. – Registrul vizitatorilor… Hm! Ia să vedem. – Ce mic e omul în fața muntelui! Hm! ‘Muntelu-i’. Heh! Hahaha!– Iată un cetățean care merită o lecție de ortografie!” Scheciul celor doi actori de neuitat mi-a venit în minte deunăzi, pe când îmi începeam dimineața cu lupta aproape zilnică pentru a mă adapta modificărilor fără de sfârșit care apar în sistemele tehnologice care fac parte din viața noastră cotidiană.Read more…

Reflecții asupra dezastrului relațiilor publice ale Israelului

Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor. Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente. În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă. Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului.Read more…

”Ei” nu au văzut filmul sau poate că da?

Subiectul acesta nu-mi dă pace, altminteri de ce m-aș întoarce asupra lui o zi după alta, o săptămână după alta? Să nu credeți că din cauza lui nu pot dormi noaptea, sau că am coșmaruri în care o imagine hâdă, un individ care aduce a balaur îmi tulbură somnul și îmi transformă visul într-un film plin de orori animalice. Totuși, subiectul mă preocupă din mai multe motive. Situația din câteva țări vecine cu a mea îmi amintește tot timpul că drumul de la democrație la un regim dictatorial e scurt, simplu și de obicei cel care a decis să ia calea totalitarismului nu are nevoie de o hartă care să-l îndrume. În același timp, am senzația că dacă s-ar găsi un mijloc de a obliga toți politicienii, dar absolut toți, să vadă ultimele secvențe ale filmului amintit în eseul meu precedent, poate că discursul lui Chaplin i-ar face să se gândească de zece ori înainte de a iniția prima fază a trecerii de la o viață liberă pentru toți la o închisoare cumplit de largă, atât de întinsă încât nimeni nu-i va putea distinge granițele. Dar cum știu că politicienii de peste tot sunt foarte ocupați și că sfatul unui pensionar octogenar valorează mai puțin ca o ceapă degerată, am decis (cu încurajarea redacției) să traduc celebrul discurs cu care se încheie nu mai puțin celebrul film al lui Chaplin, The Great Dictator.Read more…

Ce scriu? De ce scriu? Pentru cine?

Adeseori, înainte de a mă apuca de scris un articol pentru Baabel (şi nu numai) mă cuprinde îndoiala privitor la ce scriu, de ce scriu, pentru cine scriu? Dacă are rost să mai scriu? Oare scriu pentru mine sau pentru alţii? Scriu din nevoia imperioasă de a mă exprima şi de a fi citită sau din dorinţa de a împărtăşi experienţa şi trăirile mele pentru a îndrepta, a ajuta, a sprijini, a avertiza? Sau toate aceste obiective sunt amestecate şi oricât mă străduiesc nu le voi putea separa? Pentru a-mi limpezi gândurile am făcut o incursiune în trecut, în etapele prin care au trecut scrisul meu şi eu: „cea care scrie.” Dacă stau să mă gândesc, scriu de foarte multă vreme, chiar dinainte de a şti să citesc. Totul a început în iulie 1958, la Sovata, unde îmi petreceam vacanţa cu părinţii, şi tata mi-a dăruit un caiet cu pătrăţele, cartonat, de culoare albastru închis, pe care-l adusese de la Moscova (unde-şi făcea aspirantura la Universitatea Tehnică Bauman) şi mi-a spus: „Acesta va fi jurnalul tău în care îţi vei scrie de acum încolo impresiile.” Eu i-am răspuns nedumerită: „Dar eu nu ştiu să scriu” însă tata a continuat fără să-mi ia în seamă argumentul: „Până când vei merge la şcoală şi vei învăţa să scrii, o să scrii în jurnal prin mijlocirea noastră. Tu ne vei dicta şi noi vom scrie în caiet.” Şi aşa s-au şi petrecut lucrurile. Mai păstrez şi azi caietul cartonat pe care scrie ОБЩАЯ ТЕТРАДЬ (caiet general) şi a fost fabricat în 1957, în anul celei de-a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lucru menţionat şi pe coperta superioară. Foile uşor îngălbenite stau dovadă seriozităţii, conştiinciozităţii şi exactităţii cu care tata şi mama transcriau impresiile pe care le dictam aproape zilnic. De-abia în vacanţa dintre clasa întâia şi a doua am început să completez jurnalul singură, moment în care am schimbat şi limba, trecând de la maghiară (limba mea maternă) la română (limba în care învăţam la şcoală). În anii de gimnaziu simţeam nevoia imperioasă de a scrie şi scriam pentru mine, deşi uneori îmi imaginam cum ar fi fost dacă cele scrise de mine ar fi fost citite şi din acest motiv eram atentă şi la „stil”. Totuşi, nu pot spune că îmi doream un public cititor. Lucrurile s-au schimbat atunci când am scris prima poezie… Read more…

Să vezi, dar să nu crezi

De-ale COVIDului. Deși lucrurile par să se aranjeze, încet dar sigur (cum spune neamțul), încă nu ne-am întors la vechile noastre obiceiuri, umblăm mai puțin, și parcă din instinct încercăm să evităm întâlniri cu prea mulți oameni, chiar și cu prieteni, de altfel cu toții vaccinați. Teatrul din localitate și-a redeschis porțile, chiar și seria de concerte a fost reluată. Săptămâna aceasta s-a redeschis și cinematograful de peste drum. Și cu toate acestea preocupările din ultimul an, cititul și scrisul au rămas pe primul plan. Greu e să dezobișnuiești…Însă mai e ceva, și anume televiziunea și…Netflixul. De televizor de plictisești aproape imediat cum l-ai deschis, că știri noi nu prea sunt (și dacă sunt, nu prezintă nimic bun și merituos) iar comentariile te enervează. Dar Netflixul pare a fi fost inventat de cineva care știa precis că vine pandemia și că omul va avea nevoie de așa ceva, ca să nu moară de plictis. Îmi plac filme cu scenarii veridice, în care acțiunea e logică, bazată pe o realitate de acum 1000 ani, 100 ani sau de ieri. Și Slavă D-lui, ai de unde alege! Doar că…Read more…

Din nou despre sifilis

Nu este un subiect plăcut, din contră!  Și totuși articolul publicat de către Johanan Vass în numărul trecut al revistei Baabel mi-a dat mult de gândit. În primul rând bunicul meu era medic specializat în dermatologie și boli venerice.  A studiat la Viena și a primit diploma exact acum 100 de ani, în 1923. Apoi, modul în care s-a desfășurat viața mea a fost influențat de… un caz de sifilis!  Iată ce povestește mama în amintirile ei:  După eliberarea din Transnistria, ea s-a întors cu părinții la Cernăuți și bunicul meu a primit un post la clinica de boli venerice.  Printre pacienții lui se afla un ofițer rus care se molipsise de sifilis.  Armata Roșie avea deja penicilină, dar injecțiile trebuiau făcute din 3 în 3 ore.  Bunicul meu a propus să-l ia acasă pe ofițer și să-l îngrijească pe toată durata tratamentului.  Ofițerul a acceptat, iar la sfârșit… a cerut mâna mamei mele!  Bunicul nu îndrăznea să-l refuze, așa că i-a cerut un „timp de gândire”.  A doua zi și-au făcut bagajele și s-au „repatriat” în România – norocul lor, pentru că în ziua următoare, granița s-a închis.  Deci îi sunt recunoscătoare ofițerului rus că m-am născut în România! Dar de fapt nu despre asta voiam să scriu, ci despre originea bolii, un subiect foarte controversat care nu a fost complet elucidat nici până astăzi.Read more…

Nu mai merită respectul meu

Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Sacoșa

Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie. Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare. Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție. Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul. În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncateRead more…

Inteligent/ă poți fi, dar frumos/frumoasă?! (2)

„Epidemia” chirurgiei de înfrumusețare s-a întins în toată lumea, chiar în unele țări unde nu te așteptai. Un exemplu e China. Nu demult s-a vorbit despre un chinez care, după decesul mamei sale a descoperit că aceasta cheltuise o sumă mare pentru mai multe intervenții chirurgicale estetice. „Mă doare nu numai că a cheltuit mult, dar nici măcar nu am văzut vreo schimbare în bine în fizionomia ei”, ar fi declarat fiul ei. Pe același subiect am întâlnit o știre la care nu mă așteptam. Deși Franța este printre primele 10 țări pentru „consumul” de chirurgie estetică, există o tendință crescândă de a respecta elementele care trădează vârsta omului, mai ales a femeii, de unde expresia „une femme d’un certain age”, în spatele căreia se află o apreciere pozitivă a unei femei elegante, inteligente, cu o experiență de viață valoroasă și cu o încredere de sine demnă de remarcat. Fără discuție, o asemenea femeie nu are nevoie de niciun artificiu estetic, oricum ea provoacă invidie și respect. În prima parte a eseului spuneam că și bărbații au devenit treptat clienți devotați ai chirurgiei de „corectare” anatomică.Read more…

Pe aripile vântului

Se prea poate că numele dat la naștere talentatului, chipeșului și bravului László Steiner să nu vi se pară cunoscut. Dar pe Leslie Howard îl știu toți cei care au văzut vestitul film Pe aripile vântului. Fiul unui evreu din Ungaria (Ferdinand Steiner), Leslie s-a născut la Londra, imediat după emigrarea părinților și a fost botezat László, nume care îi figura și în actele militare. Iar când în Portugalia, în timpul unei misiuni de propagandă din 1943 i s-a spus că părea întruchiparea absolută a bărbatului englez (cu alură britanică chiar și în filmul Pe aripile vântului), actorul a spus zâmbind: “I suppose we do not have to tell them that I began as a Hungarian.” (Presupun că n-ar trebui să le spunem că de fapt mi-am început viața ca maghiar.). Și-a schimbat numele în mod oficial doar la vârsta de 27 de ani, după cum reiese din The London Gazette din 5 martie 1920. Read more…

Primavera lui Botticelli e și a mea

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

Ia uită-te la bătrânelul ăla…

În tinerețea mea timpurie aveam un grup restrâns de prieteni și prietene cu care împărțeam timpul liber și visurile de viitor. La un moment dat am aflat că una din fete, de vreo 17 ani, hotărâse ”să iasă” cu un tip de 23-24 ani, cu un început de chelie. Lucrurile păreau serioase, prietenii comentau (adică bârfeau) pe la spate, dar eu mi-am luat inima-n dinți și într-o bună zi i-am spus-o de la obraz: – Cum poți să fii prietenă cu un bărbat bătrân?! Povestioara asta mi-a rămas în adâncul memoriei și mi s-a întors deunăzi, când cineva mi-a trimis o nouă definiție a bătrânului. Până atunci eu consideram că bătrân e cel cu 15 ani mai în vârstă decât mine. Dar ultima versiune e și mai reușită: bătrân este un tânăr de 20 ani cu o experiență de viață de 65 ani! După această introducere sumară, să trecem la subiect. Și acum e timpul să dezvălui adevăratul motiv pentru care am ales acest subiect: alegerile prezidențiale din Statele Unite. La data când scriu acest text, ne aflăm în fața a doi candidați, fiecare având în spatele său o vastă experiență politică și câte un termen de patru ani în funcția de președinte al celei mai mari puteri din lume. Cei doi candidați, Joe Biden și Donald Trump, au vârste apropiate: 81 și 78, respectiv. După toate criteriile, sunt doi bătrâni, bătrâni și nimic mai mult (o spune un individ care va împlini în curând 85 ani!), chiar dacă toată viața au fost activi, au încercat să creeze, să avanseze, să câștige încrederea (dar și banii!) publicului și amândoi au condus un popor greu de condus, cel puțin în ultimele decenii. Dar ce diferență în ceea ce privește modul în care se prezintă ei în fața potențialilor alegători!Read more…

Vacanță pe timp de război

Cu două zile înainte de începutului războiului cu Iranul am aterizat la Cluj. Eram bucuros să-mi revăd orașul natal și prietenii, mă simțeam acasă. Copiilor le-am trimis un mesaj că am sosit cu bine. După nici trei zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă, s-a declanșat furtuna. Avioanele de luptă israeliene au bombardat obiective militare iraniene, inclusiv cele legate de planul nuclear al acestei țări. Din acel moment, vacanța mea s-a transformat într-un șir de evenimente aproape ireale. Alături de programul încărcat pe care-l aveam, la loc de frunte se afla site-ul israelian Ynet care transmitea non-stop știri despre război, precum și stațiile de televiziune BBC, CNN etc. Nu mi-a fost ușor să particip la un simpozion ATI și, mai ales, să mă concentrez pe prezentările pe care trebuia să le fac. Bombardamentele iraniene aveau loc mai ales noaptea. Cu toate că eram departe, nu puteam să dorm, mă trezeam noaptea și urmăream știrile pe internet. Bombardarea Institutului Weizmann din Rehovot, aproape de locuința fiicei mele, m-a alarmat.Read more…

Preambul la alegerile din Israel

În urmă cu câteva săptămâni, Knessetul și-a votat autodizolvarea, dând cale liberă organizării alegerilor legislative, din 27 septembrie, scrutin mult așteptat de israelieni. Cu toate că de vreo doi ani, în contextul masacrelor Hamas, al războiului din Gaza, al celui cu Iranul și al numeroaselor probleme de politică internă, mulți israelieni au manifestat pentru organizarea alegerilor anticipate, Knessetul a reușit să supraviețuiască și, pentru prima dată din 1988 încoace, și-a dus la bun sfârșit mandatul. Scrutinul va aduce din nou în dezbatere probleme pentru care israelienii așteaptă răspunsuri. Cele mai multe se referă la capacitatea statului de a salvgarda în continuare securitatea țării, cine răspunde pentru tragedia din 7 octombrie 2024, dacă au fost stabilite slăbiciunile tactice, strategice, informaționale care au dus la cea mai mare tragedie a evreilor după Holocaust, dacă s-au luat măsuri pentru eliminarea erorilor, dacă populația mai poate avea încredere în conducerea politică actuală sau trebuie să aducă la putere una nouă care să ofere opțiuni mai credibile decât cele actuale. În acest mare capitol legat de securitate se înscriu prin consecințele lor atât războiul din Gaza (și aici problema în dezbatere este dacă actuala situație de pe teren asigură anihilarea Hamas și a altor grupări teroriste) cât și războaiele cu Iranul și Libanul. În subsidiar este vorba și de capacitatea țării de a suporta războaie pe mai multe fronturi și prețul acestora, măsura în care afectează dezvoltarea economică a țării, în condițiile în care costul războaielor se ridică la multe miliarde de dolari și subminează bugetul țării.Read more…