Declar, din capul locului, că duminică mă duc la vot în turul doi al prezidenţialelor şi am să pun ştampila pe numele lui Klaus Iohannis. Suntem în febra ultimelor zile dinainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale şi nivelul emoţional este la cote foarte ridicate. Cele mai recente mesaje, nu foarte coerente, dar cu atât mai zgomotoase, lansate în spaţiul public de către contracandidata vocală a lui Klaus Iohannis riscă să ecraneze, pe moment, realitatea ultimilor ani. Am fost martori la o succesiune de asalturi asupra statului de drept, concretizate prin: modificările nocive aduse legilor justiţiei, sfidarea tuturor atenţionărilor din partea Uniunii Europene (ai cărei membri suntem cu toate drepturile şi îndatoririle aferente) îngrijorate de ceea ce se petrecea în România şi de ignorarea tuturor recomandărilor sale, acţiunea agresivă de confiscare a instituţiilor statului, modificarea cutumelor Curţii Constituţionale şi folosirea ei ca instrument pentru restrângerea prerogativelor prezidenţiale şi, nu în ultimul rând, la represiunea brutală (cu bâte şi gaze lacrimogene) a zecilor de mii de cetăţeni care protestau paşnic în capitală împotriva măsurilor antidemocratice şi antieuropene. Nu aş fi enumerat cele de mai sus dacă pe cealaltă poziţie a buletinului de vot pentru turul doi al prezidenţialelor ar figura un alt contracandidat decât cel care a girat – în calitate de premier – o serie dintre acţiunile de mai sus…Read more…
Prezentarea evenimentelor istorice precum s-au întâmplat
Articolul de faţă este o dezvoltare a unui comentariu privitor la comentariul postat de Andrea Ghiţă la articolul lui Gabriel Ben Meron “Între subiectiv şi obiectiv – eterna dispută” .Deşi comentariul iniţial era axat pe o idee care m-a preocupat în timpul vizitei mele la Berlin, în 2001, m-am simţit obligată să văd filmul ecranizat după cartea despre care relatează articolul. Filmul este expresia vizuală a jurnalului scris de femeia între 35 şi 40 de ani, cunoscută drept ”Anonima”. Motivele care au determinat-o să scrie le-am perceput chiar de la început. Femeia era jurnalistă, vizitase Moscova şi alte ţări şi oraşe europene, cunoştea limbi străine, franceza şi mai ales rusa, care i-a fost un nepreţuit ajutor. În condiţiile apocaliptice în care a trăit, instinctul jurnalistic a condus-o să pună pe hârtie cele trăite şi simţite în Berlinul sfârşitului de război. În scurtul timp care mi-a stat la dispoziţie am verificat unele lucruri. “Anonima”, autoarea Jurnalului, este Marta Hillers, E interesant de menţionat că la publicarea cărţii în Germania (1959), împotriva ei s-au ridicat voci care susţineau că ea ar fi încercat “să mânjească onoarea femeilor germane”. Read more…
Atitudinea ponderată a Israelului față de războiul din Ucraina
Da, părerea mea este că Israelul și israelienii trebuie să aibă conștiința împăcată în privința ajutorului acordat ucrainenilor. Ca orice refugiați din propriile case și orașe, obligați fiind să fugă în fața unei armate cotropitoare a cărei operațiune trebuie condamnată, ucrainenii merită din plin solidaritate și ajutor, în limitele bunului gust dictat de istorie, morală și conștiință, precum și prin filtrul interesului național al Israelului. Exemple de ajutor israelian nu lipsesc – Israelul a construit primul spital de campanie într-o tabără de refugiați ucraineni. Israel a votat recent la ONU pentru condamnarea atacării Ucrainei de către Rusia. De asemenea, mai mulți israelieni au înființat puncte de distribuție a alimentelor și medicamentelor în taberele de refugiați. Nu mai puțin important, Israel a primit pe teritoriul ei mii de refugiați ucraineni și nu numai evrei! Dar numărul de refugiați acceptați de Israel nu i-a mulțumit pe politicienii ucraineni. Motivul principal de limitare a numărului de refugiați acceptați de Israel este unul demografic, pe care voi încerca să-l explic. Între 2010-2012, în Israel au intrat ilegal, prin Egipt, aproape 100.000 de fugari din Eritreea și din Sudanul de Sud, în căutarea unui loc de muncă, deci nu refugiați politici. Dacă nu s-ar fi luat măsurile necesare, poate că astăzi am fi avut peste un milion de africani, care nu au nimic comun cu Israelul și menirea lui de a fi singura țară a evreilor. Read more…
Și eu cu cine votez?
Acest articol mi-a fost inspirat de cel scris de Anca Laslo în ediția de joi. Ar fi trebuit să fie un comentariu, dar sunt prea multe de spus despre subiect, de aceea l-am scris ca o opinie separată. Știu că sintagma ”eu cu cine votez” ar fi trebuit să se deprecieze, fiind utilizată de atâtea ori, dar s-a dovedit că este nemuritoare, este foarte actuală și după o sută și ceva de ani, când a fost concepută de Caragiale în O scrisoare pierdută. În perioada comunistă toată lumea știa cu cine trebuie să voteze, prea mare alegere nu aveai, de fapt nu aveai deloc, dar după 1989, odată cu apariția a zeci de partide, o adevărată inflație, expresia s-a valorizat. Inflație, inflație, dar din cele 40 de partide, câte erau la începutul anilor 90, îți puteai găsi unul care să se apropie de viziunea ta. Aveai opțiuni, știai cu cine să votezi. Este adevărat, de-a lungul vremii, foarte multe dintre ele au dispărut sau chiar dacă nu, nimeni nu știe că mai există, doar uneori se întâmplă să dai de o clădire cu un afiș care anunță că aici este sediul partidului X și te miri că a supraviețuit.Read more…
Evreii ca victime ale regimului comunist din România (1948 – 1989) (I)
Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”. Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire. Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat: Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.Read more…




