Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”. Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile. Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoarele de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței. Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări. Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau!Read more…