Nu încetez să evoc tragedia Holocaustului, realizând interviuri şi publicând memorii, relatând despre evenimente comemorative, despre cărţi şi simpozioane ştiinţifice. Consider că nu e numai datoria mea de jurnalist, de urmaş al supravieţuitorilor, ci şi de om care-şi poate ridica glasul pentru a împiedica – prin cunoaştere şi conştientizare – repetarea unei atari tragedii în existenţa oricărui popor. Totuşi, uneori mă cuprinde îndoiala privind impactul şi eficienţa a tot ceea ce fac…„Never again” spunea primarul Clujului, în urmă cu 5 ani, la inaugurarea Monumentului Memorial al Evreilor Deportaţi din Cluj, în mai-iunie 1944. Peste cinci ani, la comemorarea a 75 de ani de la deportarea la Auschwitz a celor peste 18.000 de evrei din Cluj şi împrejurimi, nu mai participa nici un reprezentant al primăriei, consiliului local sau judeţean. Evreii şi-au comemorat martirii, ce treabă avea cu asta conducerea oraşului?! …De curând am vizionat un film “Masacrul de acasă”, realizat de fraţii Brega. Un reporter curajos descinde în mijlocul ţăranilor din Pepeni (Republica Moldova) pentru a-i întreba pe locuitori ce ştiu despre evreii din comună, masacraţi în iulie 1941…Read more…
Sensibilităţi…
Între Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, timp de 40 de zile, creştinii (mai ales cei de rit ortodox) se salută cu formula „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat.” Mi se întâmplă des să fiu salutată astfel (Îmi amintesc că în Săptămâna Luminată din 2005, când filmam la Hârlău portretul cinematografic al istoricului Carol Iancu, toate persoanele întâlnite în cale, chiar dacă nu ne cunoşteau, ne salutau cu „Hristos a înviat!”) şi de fiecare dată mă simt pusă în încurcătură. Pe de o parte înţeleg că salutul e semnul că cei cu care mă întâlnesc mă consideră „de-a lor” şi mă salută firesc în acest mod, pe de altă parte nu pot să nu mă gândesc că e un mod de „a-mi forţa mâna” ca să răspund „Adevărat a înviat!” ceea ce, evident, nu pot spune pentru că sunt evreică. În consecinţă mă fâstâcesc şi mormăi un „bună ziua” însoţit de un surâs cât mai amabil. Bănuiesc că şi persoanele de confesiuni protestante (şi dacă nu greşesc şi cele romano-catolice) se simt stânjenite de această uzanţă. Am asistat la o scenă de acest fel, când o colegă de la Redacţia Română a salutat-o astfel pe colega de la Redacţia Maghiară care i-a răspuns „Paşte fericit!” şi a fost pusă la punct că nu aşa se răspunde.Read more…
Cui îi este frică de feminism?
Această povestire a început de la fapte și personaje reale, care m-au cucerit și m-au emoționat prin forța lor sau m-au dezamăgit, însă întreaga narațiune din viața de zi cu zi trăită în ultimul an s-a amestecat cu amintirile mele despre familie, prieteni și întâmplări de demult. Într-un an lumea s-a schimbat pentru totdeauna. Așa-numita „noua realitate” era considerată o tranziție spre mult-așteptata perioadă post-COVID. În ultimul timp, epidemiologii sunt din ce în ce mai sceptici la ideea “imunității de turmă” în cazul infecției cu SARS-CoV-2. Așa cum am trăit o sută de ani cu gripa care a făcut ravagii la începutul secolului trecut, probabil că va trebui sa conviețuim și cu un Coronavirus. În fiecare dimineață, întâlneam chiar la intrarea în spital un bărbat cu statură impunătoare, la volanul unei mașini de spălat gresia. Prima mea cunoștință cu el a declanșat un brainstorming, filtrând imagini din memorie. Nu-l cunoșteam și totuși întreaga atmosferă din holul spitalului era un déjà-vu al bine-cunoscutei scene care răsuna de strigătele lui James Brown în acordurile orchestrei: „This is a man’s world, this is a man’s world…”.Read more…
Petarde de iarnă (4)
Naționalismul este un instrument excelent de manipulare și diversiune a opiniei publice pe termen scurt și mediu. El aduce întotdeauna în primă fază mulți votanți, apoi adepți înfocați, apoi susținători fanatici și în final criminali odioși în stare să împlinească fizic și concret “marile idealuri“ promovate de conducătorii mesianici. Pe termen lung, naționalismul duce întotdeauna la război civil sau fratricid, la asasinate în masă, la războaie pustiitoare cu vecinii, la epurări etnice sau religioase și în final la dezastrul. Antidotul cel mai eficient al naționalismului, după umila mea părere, nu este neapărat democrația liberală, ci bunăstarea generală a cetățenilor, stabilitatea și siguranța lor materială, cvasi egalitatea șanselor și menținerea în limite rezonabile, neumilitoare și frustrante ale disparităților sociale.Read more…
Degetul blocat
Acum câțiva ani, într-o vacanță petrecută împreună cu nepoții, l-am văzut pe cel mai mare, care avea aproape 16 ani, făcându-i fratelui mai mic semnul acela atât de… cu degetul mijlociu al mâinii stângi. Sigur că știți despre ce gest vorbesc! M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară. M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară.
Dar, de fapt, pentru copii, gestul e similar cu cel pe care îl făceam noi la vârsta lor, când scoteam limba ca răspuns spontan la orice ne deranja. Când un copil îmi scotea limba, aparent fără motiv, răspunsul meu imediat era să-l imit. De unde era să știu că în Tibet a scoate limba este un salut respectuos adresat unei persoane întâlnite pentru prima dată?! Eu scoteam limba cu alte gânduri. O făceam la vedere, în fața celui cu care mă „duelam”, sau o făceam pe ascuns, fără să fiu văzută de „inamic”, dacă era un adult – frica de repercusiuni era sfântă. Ei, carevasăzică, așa și cu gestul degetului ridicat. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Alte generații, alte instrumente de luptă la purtător!Read more…




