Heinrich Schlieman a crescut într-o familie săracă în care părinții se disprețuiau reciproc și nu a fost dat la școală ci a lucrat ca ucenic la un băcan din Hamburg. Micul Heinrich avea să devină celebru și bogat, dar nimic nu prevestea această schimbare de destin. A plecat de la băcănie și s-a dus la Hamburg, unde a urmat un curs de contabilitate. Convins că America anului 1840 oferea posibilitatea realizării unor mari averi, şi-a vândut ceasul şi s-a îmbarcat pe un vapor pentru Venezuela. Când o puternică furtună de decembrie a scufundat vasul şi el s-a trezit gol în apa îngheţată, un butoi providenţial şi-a făcut apariţia în viaţa lui. A plutit ţinându-se de el ore în şir, până când a fost reperat şi urcat pe o plută improvizată împreună cu alţi treisprezece supravieţuitori. Grupul de nefericiţi a reuşit să ajungă pe coasta olandeză, descoperind acolo că doar bagajul lui Schliemann fusese împins de valuri pe plajă, intact, cu bunurile şi hârtiile lui în stare bună. Heinrich Schliemann părea să fie ferit de releRead more…
Max Bourcart – o figură aproape uitată din istoria sionismului
Căutând material pentru articolul despre canalul spre Marea Moartă, apărut recent, am recitit romanul lui Theodor Herzl Altneuland (Țara Veche-Nouă) și am găsit un pasaj enigmatic. Un personaj al romanului povestește că proiectarea canalului dintre Mediterană și Marea Moartă s-a făcut cu ajutorul unui inginer elvețian, creștin, care devenise un sionist atât de înflăcărat încât s-a convertit la iudaism, luând numele de Abraham. Pasajul nu are nicio legătură cu restul romanului, este singura mențiune a acestui inginer elvețian. Ce rost o fi având? O cercetare mai atentă a scos la iveală că inginerul elvețian nu este un personaj de roman, ci o persoană cât se poate de reală, inginerul Max Bourcart, iar pasajul cu pricina era un mod prin care Herzl își exprima recunoștința pentru contribuția acestuia la scrierea romanului și la cauza sionistă. Informațiile despre el sunt puține. Wikipedia nu a auzit de el, pe Google există numai câteva referiri sumare, un portret nu se cunoaște. În schimb la Arhiva Sionistă din Ierusalim se păstrează un pachet de scrisori pe care el le-a trimis lui Herzl în perioada 1899-1901.Read more…
Marile frici ale celor mici (Din ciclul dedicat Bunicului)
În cei câţiva ani pe care i-am putut petrece alături de bunicul meu, am ascultat sute de poveşti despre nenumărate plante, animale şi obiecte din jur. Aceste poveşti mi se păreau nişte explicaţii blânde şi foarte logice, care mă făceau să mă simt acasă în colţişorul de lume unde m-am născut, mă făceau să înţeleg adevăruri ale vieţii, în aparenţă fără noimă, mai ales din perspectiva unui copil care se lupta cu multe probleme de sănătate. Nu ştiu câte poveşti îmi mai amintesc din tot acel tezaur pe care bunicul mi l-a lăsat moştenire, dar odată mi-a spus una de care n-am uitat nicio clipă. O purtam mereu în mine şi sper să nu mi se şteargă din suflet cât voi trăi. De fapt au fost vremuri când mă gândeam serios să-mi fac un tatuaj pe antebraţ, sau chiar pe încheietură, cu nişte simboluri din poveste, doar pentru a fi întrebată de ele, ca să pot spune această poveste cât mai multor oameni (probabil contrariaţi de nepotrivirea dintre un tatuaj şi felul meu de a fi, liniştit, retras şi tradiţional). Am auzit povestea când eram elevă în clasa a doua. Într-o zi eram destul de abătută. …Read more…
Moshe (Musa) Peled (1926-2000)
O imagine din ziua de 8 octombrie 1973, coloane de tancuri și transportoare blindate israeliene pe Podișul Golan, mi-a rămas imprimată în memorie. Judecând după orientarea țevilor, era limpede că o singură coloană urca, se strecura literalmente printre nenumăratele blindate care coborau, cu echipaje istovite după două zile de lupte. În după-amiaza zilei de sămbâtă 6 octombrie, la ora 1:58 p.m., cinci avioane de vânătoare MIG-17 siriene se îndreptaseră în picaj spre cea mai nordică poziție israeliană de pe Podișul Golan. Echipajele de tanchiști, unii cufundați în rugăciune în acea sfântă Zi a Ispășirii, se urcaseră la repezeală în tancuri. Continuând să zboare la mică altitudine, avioanele siriene trecuseră deasupra localității druze Majdal Shams, la poalele Muntelui Hermon și începuseră să tragă asupra locuitorilor, omorând o tânără mamă, prima victimă a războiului. Un prim val de 20, dintr-un total de 100 de MIG-uri, survolaseră comandamentul israelian de la Naffakh, aflat la 16 km de frontieră. Apoi, în vreme ce la peste 600 km spre sud-vest, trupele de comando egiptene se urcau în bărci de cauciuc pe malul Canalului de Suez, 700 de tancuri siriene intrară în acțiune pe Podișul Golan, după un masiv baraj de artilerie. Dezastrul părea iminent,…În 7 octombrie, după o noapte de lupte crâncene, neîntrerupte, de tancuri și infanterie, retragerea forțelor de apărare israeliene devenise alarmantă prin amploarea ei și prin viteză, îndeosebi pe Podișul Golan, „ochii și urechile țării”. Sirienii se apropiau de Marea Galileii. Tancurile diviziei 146, sub comanda Generalului-Locotenent Peled, urcau pe drumul de lângă râul El-Al, între Podișul Golan și valea Iordanului.Read more…
Omul cu cel mai sincer surâs – In Memoriam Beniamin Moscovits
E 14 iunie şi Facebook îmi reaminteşte că e ziua de naştere a prietenului meu Beni Moscovits. Primul impuls este să postez o felicitare pe pagina lui de Facebook şi apoi să-l sun la telefon, să-i spun prin viu grai urările mele de sănătate, împliniri şi bucurii… Apoi îmi amintesc brusc de adevărul implacabil: Beni a părăsit această lume acum şase luni. Acest fapt greu de acceptat mi s-a adeverit zilele trecute când am fost la cimitir, la mormintele părinţilor mei, şi am văzut cel mai recent mormânt…Al lui Beni. Înmormântarea a avut loc în plină pandemie, cu restricţiile draconice şi nu am fost de faţă atunci când Beniamin Moscovits a fost condus pe ultimul drum. Eram de aceeaşi vârstă cu Beni, dar – din păcate – nu ne-am cunoscut nici în anii de liceu şi nici în cei de facultate, ci mult mai târziu. De fapt, îl cunoşteam din vedere de pe culoarele Facultăţii de Mecanică unde am lucrat amândoi o vreme şi-i reţinusem chipul, pentru că avea un surâs special, care te cucerea din start şi ţi se întipărea în memorie.Eram de aceeaşi vârstă cu Beni, dar – din păcate – nu ne-am cunoscut nici în anii de liceu şi nici în cei de facultate, ci mult mai târziu. De fapt, îl cunoşteam din vedere de pe culoarele Facultăţii de Mecanică unde am lucrat amândoi o vreme şi-i reţinusem chipul, pentru că avea un surâs special, care te cucerea din start şi ţi se întipărea în memorie.Read more…
Întoarcerea tatălui risipitor
Cartofor pasionat, bunicul Sándor participase la concursuri de bridge până la o vârstă înaintată, fiind elogiat de organizatori și în calitatea de cel mai în etate competitor. În viața sa de toate zilele însă nu aducea bucurie celor apropiați. Revendicator și obișnuit să fie servit mereu, îngreuna viața familiei. Fuma țigări tari și rău mirositoare, care o exasperau pe bunica. De două ori pe lună partidele de bridge se țineau în casa bunicului, când cei patru fumători din jurul mesei transformau locuința într-o adevărată grotă de fum. În rest, partidele de cărți se țineau la ceilalți parteneri. De fiecare dată Sándor sosea acasă la ore târzii și trebuia să i se ofere de îndată o cină caldă. Era și risipitor; cheltuia pe sine la restaurante, atât pe mâncăruri sofisticate, cât și pe băuturi selecte. Deci titlul acestei evocări nu este eronat, fiind vorba nu despre Doctor bácsi, de care ne-am amintit în numărul trecut al revistei (https://baabel.ro/2021/12/memoria-lui-doctor-bacsi/), ci despre tatăl său, bunicul meu Sándor, care era personajul central al istorisirii mele scrise cu ani în urmă, întitulată Cafeaua abisiniană (https://baabel.ro/2012/10/daniel-lowy-cafeaua-abisiniana/). La apariția acestei scrieri, Doctor bácsi m-a felicitat într-un mod sugestiv: „ai reușit să scrii despre omul dificil al familiei”. Recent, redacția Baabel a primit o scrisoare neașteptată. Păstrată de inginerul Peter Freiberger, originar din Timișoara, cu domiciliul actual la Natania,…Read more…
Două sportive de excepție
Cititorilor care nu le recunosc din fotografii, am să le dau câteva repere: Cele două sportive evreice s-au născut în același an, 1921, în două țări vecine, Ungaria și România. Amândouă au fost prigonite în timpul regimului nazist și apoi comunist. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost obligate să întrerupă sportul și ca urmare au atins culmea succesului la o vârstă destul de matură. Fiecare din ele a fost cea mai celebră sportivă din țara ei, câștigând cele mai multe medalii olimpice și mondiale și a intrat în The Hall of Fame International, adică în clasa sportivilor glorioși, fiecare în domeniul ei. Fotografia din dreapta o reprezintă pe celebra gimnastă Agnes Keleti (în maghiară Keleti Ágnes) născută Klein. Iar în stânga o vedem pe celebra campioană mondială de tenis de masă Angelica Rozeanu, născută Adelstein. Amândouă au fost nevoite să-și părăsească țara de baștină, emigrând în Israel, după care au fost date uitării. Doar în ultimii ani memoria lui Keleti Ágnes a fost reînviată de organizații sportive, ziariști și chiar instituții oficiale din Ungaria. Și Angelica Rozeanu? Oare de ce memoria ei este aproape complet neglijată în România? Read more…
Golda Meir și războiul de Yom Kipur
Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960. Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978). S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948. În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de Prim-Ministru al Israelului. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. Read more…
Femei șahiste
Șahul este considerat sportul minții. În copilărie credeam că evreii nu sunt în stare să câștige la sporturi fizice și de aceea s-au concentrat pe șah. Dar istoria sportului arată altfel. Iată doar câteva cifre care contrazic ceea ce credeam în tinerețe. Începând cu prima olimpiadă, cea de la Atena din 1896 și până în 2024, sportivii evrei au câștigat la olimpiade 198 medalii de aur, 149 de argint și 134 de bronz. Ei au excelat la gimnastică, înot, scrimă și la alte ramuri sportive. Și totuși, șahul a fost poate cel mai popular sport practicat de evrei. De când s-a introdus competițiile de șah în secolul al XIX-lea, 50% dintre jucătorii de frunte din întreaga lume au fost evrei. La teoria și studiile asupra șahului au contribuit în mod substanțial evreii Lasker, Botvinik, Tal, Fisher, Kasparov, Smyslov și mulți alții. În Israel trăiesc 39 bărbați și patru femei, mari maeștri activi. Boris Gelfand a câștigat cupa mondială și în 2012 a fost chiar candidat la titlul de campion mondial, dar a fost învins în jocul final. Selecționata Israelului a câștigat câteva medalii la olimpiadele de șah.Read more…