În toamna lui 2008 nu mai exista niciun dubiu că Egon Marc Lővith avea să rămână definitiv internat în căminul de bătrâni din cartierul Mărăşti. Atât atelierul cât şi locuinţa sa erau zăvorâte şi pustii. Strădaniile noastre, ale prietenilor, de a convinge rudele din Israel să-l aducă acasă şi să angajeze pe cineva să-l îngrijească (soluţia nu avea impedimente materiale) au fost zadarnice. Poate noi eram prea optimişti privitor la starea de sănătate a lui Egon, nu ştiu… Ceea ce ştiu este că de câte ori mă duceam în vizită la Egon, surâsul lui prietenos era tot mai stins…Egon îşi amintea foarte bine cântecelele pe care le învăţase la grădiniţă, în Mexic, precum şi imnul mexican, pe care-l cânta cu multă însufleţire. În acele momente tristeţea dispărea de pe chipul său şi îi revenea surâsul din timpurile bune. Îmi doream tare mult să-l văd bucuros şi vesel, dar habar nu aveam cum s-o fac. Prilejul avea să se ivească în noimebrie, la o ediţie a emisiunii Transilvania Policromă, la care participau scriitorul şi profesorul Laszlo Alexandru şi elevii săi laureaţi ai olimpiadei naţionale de de limbă italiană. Una dintre eleve se numea Jedibe şi era originară din Mexic.Read more…

Privind înapoi, mă întreb cum am suportat perioada grea de așteptare din România. În afară de bunica și de lecturile din Lion Feuchtwanger, primul lucru care îmi vine în minte sunt lecțiile cu Stella Nosco. Era o femeie subțirică, cu ochii mici și negri și cu un punct maro pe ochiul stâng, care îi scotea în evidență privirea scânteietoare. La școala noastră preda desenul. Eu eram elev bun, dar la desen eram cu totul incapabil. Îmi lipsea nu numai talentul, dar și curajul și imaginația. Și totuși am hotărât ca în orele de desen să încerc să-mi fac autportretul. M-am gândit că dacă mă pun pe treabă, scot eu cumva o figură de om care să semene oarecum cu mine. Dar rezultatul a fost atât de departe de ce mă așteptam încât până azi mă mir de ambiția și de naivitatea de care am dat dovadă. Mi-am dat cu adevărat silința, dar pe blocul de desen n-a ieșit nimic ca lumea. Dna Nosco a urmărit cu multă răbdare încercările mele, mi-a dat sfaturi și m-a consolat pentru eșecurile care se țineau lanț. Pe vremea aceea luam lecții de istoria artei cu dna Rácz – ceea ce pe-atunci la Arad era într-un fel „la modă”. I-am povestit dnei Rácz că nu reușeam cu nici un chip la partea practică a artei și i-am cerut ajutorul. Dna Rácz nu știa nici ea să deseneze, în schimb avea o colecție impresionantă de albume de artă cu ajutorul cărora deschidea în fața elevilor ei o lume nouă, mai bine zis lumi noi care n-aveau nimic în comun cu cea a lui Ceaușescu.Read more…

Primele importuri de mașini Dacia au sosit în Israel în 1978 și datorită calității lor îndoielnice, într-un singur an au devenit un mare eșec. Ca urmare a criticii exprimate atât de clienți, cât și de mass-media, importul a fost oprit. În anii următori și-au încercat norocul și alți importatori, dar au eșuat și ei. Mediatizarea negativă de atunci a fost pe deplin justificată. În 1988 s-a reluat importul sub denumirea Delta 1310, la un preț imbatabil. Noul importator, paralel cu vânzări a înființat stații proprii de reparație și întreținere în orașele mai mari, activitatea lor fiind sub controlul inginerilor fabricii Dacia din România – și vânzările au crescut vertiginos.Read more…

În 2018 am vizitat Japonia cu o excursie organizată. A fost o experiență specială, țara și locuitorii se deosebesc de tot ce văzusem până atunci. Să fie izolarea seculară a insulelor japoneze? Pe străzi era o curățenie exemplară. Nu erau coșuri de gunoi, fiindcă oamenii își luau gunoiul acasă. Nu se vedea un fir de praf pe mașini. La fiecare oprire, șoferul autobuzului nostru ștergea cauciucurile de praf și de noroi. Conducea tot timpul cu mănuși. Japonezii sunt foarte competitivi și lucrează enorm de mult. Seara vedeam bărbați și femei îmbrăcați elegant care veneau de la lucru, dar în loc să plece acasă cu trenul, ceea ce putea dura câteva ore, intrau la un bar, mâncau, beau, se relaxau, dormeau în oraș și a doua zi se întorceau la lucru. Cerințele profesionale exagerate au dus la un procent ridicat de sinucideri. Oamenii sunt amabili, respectuoși, tăcuți și foarte preciși. Seamănă mult cu germanii, numai că sunt mai puțin gălăgioși. Asemănarea dintre cele două popoare s-a dovedit și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când și unii și ceilalți au dovedit o cruzime deosebită față de popoarele subjugate. Doar purtarea lor față de evrei a fost diferită, poate fiindcă în Japonia erau puțini evrei, ei fiind considerați o importantă legătură de afaceri cu Statele Unite.Read more…

Dacă am povestit despre trenul din Ierusalim, urmarea logică este să povestesc și despre trenul electric din Arad, mai ales că este un subiect aproape necunoscut în afara împrejurimilor imediate ale orașului și localnicii se laudă că acesta este primul tren electric din Europa de Răsărit și al optulea din lume – o adevărată piesă de muzeu.  În zilele noastre el este denumit „Săgeata verde”, dar primele garnituri erau gri; culoarea verde a apărut mai târziu, ca un mijloc de camuflaj în timpul războiului.  Oricum, eu mi-l amintesc numai ca „trenul electric din podgorie”, iar fratele meu îl numea în zeflemea: „trăcăneața”.  Era ideea lui, așa un cuvânt nu există în limba română, o onomatopee care imita țăcănitul molcom al roților pe șine – teoretic viteza maximă era 45 km pe oră, dar cu atâtea opriri, un drum de 20 km dura în jur de o oră.  Ce rost avea un tren care mergea atât de încet?  Ei bine, avea rost!  Era strămoșul transportului suburban modern. În jurul Aradului se află un număr de sate mari și bogate, mai ales cele de la poalele munților Zărandului, unde de ani și ani se cultivă vița de vie și pomii fructiferi – Podgoria Aradului.  Până azi îmi amintesc vinul de Miniș, vișinele de Mâsca…  Locuitorii aveau nevoie de un mijloc de a ajunge la oraș și de a-și aduce marfa la piață într-o vreme când încă nu prea erau mașini. Read more…